A vindecat tot felul de boli

Mat. 8:2-17.

„El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre.” Vers. 17.

R4576a W. T. 1 martie 1910 (pag. 89-90)

Deşi Marele Învăţător a vindecat tot felul de boli, este o greşeală a presupune că aceasta a constituit misiunea Sa în general, sau că a fost una din cele mai importante scopuri ale ei. Vindecările le-a făcut având în vedere trei scopuri finale:

(1) Să atragă atenţia asupra mesajului Său.

(2) Să fie ilustraţii ale marii Sale Lucrări din viitor, când cu puterea şi gloria Împărăţiei va vindeca toate bolile, ridicând complet omenirea din starea de păcat şi moarte.

(3) Acestea erau probe pentru propria credincioşie a Învăţătorului faţă de Angajamentul Său de Consacrare. De-a lungul serviciului Său de vindecări, El Şi-a depus viaţa aşa încât după trei ani şi jumătate de serviciu, Cel Perfect Şi-a cheltuit într-atât vitalitatea, încât nu Şi-a putut duce crucea, cum au putut face tâlharii care-l însoţeau. Marele lui sacrificiu a fost astfel depus parţial înainte să ajungă la Calvar, unde acesta „s-a sfârşit”. Astfel minunile Domnului nostru au fost făcute, cum declară profetul, pe propria Sa cheltuială, cu propriul Său sacrificiu — „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre”. Fiecare vindecare făcută a redus proporţional vitalitatea Domnului. Astfel citim: „din El ieşea o putere [vitalitate] care-i vindeca pe toţi”. Luca 6:19.

Lepra, foarte răspândită în Orient, este folosită în Scripturi ca să reprezinte în mod simbolic păcatul, iar curăţirea de ea să reprezinte curăţirea de păcat. Era clasată ca incurabilă şi de aceea vindecarea ei de către Domnul nostru a demonstrat puterea Lui supranaturală. În cazul pe care-l discutăm, ca şi în altele, Isus a poruncit ca minunea să nu fie în mod special vestită printre oameni; căci a face aşa, ar fi tins să-L facă prea popular, după cum în unele cazuri aceasta a dus la cererea de a fi recunoscut ca Împărat. Dar a îndrumat ca minunea să fie raportată în mod potrivit Marelui Preot. Aceasta era cerinţa Legii. Şi mai mult, Isus a vrut ca minunile Sale să fie o „mărturie pentru ei” — pentru cei care stăteau pe scaunul lui Moise în calitate de conducători ai poporului, şi care în cele din urmă Îl vor condamna. Ei trebuiau cel puţin să ştie despre minunile Lui.

Nu se putea aştepta multă religie de la soldaţii romani, şi totuşi Domnul nostru a mărturisit despre unul, pe al cărui slujitor l-a vindecat, că credinţa lui a fost mai mare decât a oricăruia care se putea găsi printre israeliţi. Romanul a cerut o favoare pentru servitorul său, şi când Domnul a promis că Se va duce la casa lui şi-l va vindeca, sutaşul a răspuns că nu era deloc necesară o vizită, că el va fi deplin mulţumit dacă va zice un cuvânt de vindecare. Isus l-a lăsat pe sutaş să plece zicând: „Du-te şi facă-ţi-se după credinţa ta”. Şi servitorul său a fost vindecat.

Există o lecţie pentru noi în aceste cuvinte — capacitatea Domnului nostru a fost nelimitată. Şi binecuvântările Lui pentru noi sunt proporţionale cu promptitudinea cu care suntem gata a le primi prin credinţă; pentru că „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi” lui Dumnezeu. Iar cei care nu pot exercita credinţă nu pot avea parte de binecuvântările oferite sub chemarea Evangheliei, ci trebuie să aştepte manifestările Împărăţiei Milenare.

Împrejurarea a slujit ca temă, şi Domnul a declarat profetic ceea ce trebuie să li se fi părut ciudat ascultătorilor Săi — că mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus — neamurile — ca să fie asociaţi cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţie, în timp ce israeliţii vor fi respinşi din favoarea divină în întunericul de afară al nefavorii, şi acolo vor avea necaz. „Întunericul de afară” al nefavorii lui Dumnezeu a fost peste ei în special de la distrugerea Ierusalimului.

Evreii în întregime aşteptau stabilirea Împărăţiei Milenare, dar presupuneau că nimeni în afară de evrei nu vor fi în ea sau nu vor face parte din ea. Nucleul clasei Împărăţiei a fost evreiesc — din ziua Cincizecimii timp de trei ani şi jumătate, până când Corneliu a fost primit, ca primul dintre neamuri acceptat. De atunci „zidul de la mijloc al despărţiturii” dintre evrei şi neamuri, care înainte i-a oprit pe aceştia din urmă de la o parte deplină în favoarea lui Dumnezeu, a fost surpat. Timp de optsprezece secole Domnul a strâns sau a „chemat” ucenici din toate popoarele. Dintre aceştia, cei credincioşi vor constitui clasa Împărăţiei. În legătură cu aceştia, Avraam, Isaac şi Iacov vor avea un loc onorabil pentru binecuvântarea Israelului readunat şi prin ei binecuvântarea tuturor familiilor pământului în timpul Mileniului, care, noi credem, se va arăta în scurt timp.

Cu toate că credincioşii dintre evrei vor avea parte de acea Împărăţie, naţiunea ca întreg a fost respinsă din favoare divină şi aruncată în „întunericul de afară” — acelaşi întuneric care acoperea nemurile, lumea în general. Ei au avut plâns şi scrâşnire a dinţilor timp de optsprezece secole şi, conform Scripturilor, încă vor mai suferi înainte să vină timpul când Dumnezeu, plin de har, le va ierta păcatele şi-i va mântui din orbirea lor naţională, şi‑i va face, în legătură cu Împărăţia Milenară, instrumentele Sale pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului.

Nicio minune de vindecare n-a fost făcută de Mântuitorul pentru vreunul dintre ucenicii Săi. La fel de adevărat este cu vindecările apostolilor — binecuvântările vindecărilor au fost toate făcute pentru cei din afara ucenicilor. Aceasta a fost pentru că „chemarea” ucenicilor n-a fost la perfecţiune umană, restabilire şi sănătate; ci la negare de sine, sacrificiu de sine, chiar până la moarte. Binecuvântările şi privilegiile lor, mai presus de cele ale lumii, au fost pe linie spirituală. Trezirea lui Lazăr şi a Dorcăi nu a fost o încălcare a acestei reguli, nici vindecarea soacrei lui Petru n-a fost, pentru că nu avem dovezi că ea a fost credincioasă şi ucenică.