Îndreptăţirea prin credinţă şi reală

R4574 W. T. 1 martie 1910 (pag. 85-88)

Domnul prin profet a declarat că mesajul Său va fi prezentat „învăţătură peste învăţătură, regulă peste regulă” (Isa. 28:10). Unele întrebări primite sugerează că subiectul important al Îndreptăţirii nu este încă pe deplin şi clar înţeles de către toţi. Deşi chestiunea atotimportantă este păzirea inimii, totuşi este potrivit ca noi să folosim fiecare aspect al cunoştinţei dat nouă de Domnul, ca să ne putem menţine drept capul, ca să putem vedea lucrurile din punctul de vedere divin.

Se poate lua o vedere îngustă sau largă despre îndreptăţire şi amândouă să fie adevărate. De exemplu, noi spunem că „Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă”, şi este adevărat. Totuşi aceasta implică trei paşi diferiţi, doi fiind ai lui Avraam şi unul al Domnului. Iar ultimul încă nu este pe deplin împlinit. Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să iasă din Haran şi să meargă în ţara Canaan, promiţându‑i că acolo va face un Legământ cu el. Avraam a crezut când a plecat din Haran şi a continuat să creadă şi după ce a ajuns în Cannan. La timpul potrivit, Dumnezeu a făcut Legământul aşa cum a făgăduit, asigurându-l că „toate familiile pământului vor fi binecuvântate ... în sămânţa ta”. Facerea acestui Legământ a implicat o relaţie între Dumnezeu şi Avraam, pe baza îndreptăţirii lui prin credinţă. Dar Avraam, la acel timp, n-a fost îndreptăţit la perfecţiune umană şi viaţă veşnică — ci doar la părtăşie. El a trebuit să meargă mai departe, să demonstreze că are o credinţă puternică. După mulţi ani de probare a credinţei s-a născut Isaac. Astfel Avraam a avut o dovadă a favorii Domnului şi că promisiunea va fi împlinită. Dar încă nu era îndreptăţit la viaţă şi la perfecţiune umană. La mulţi ani după naşterea lui Isaac, Dumnezeu a pus o probă finală pentru credinţa lui Avraam, zicând: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune”. Gen. 22:2.

Numai când Avraam şi-a arătat absoluta loialitate a inimii a putut fi socotit de Dumnezeu ca vrednic de o „înviere mai bună” decât restul omenirii — o înviere la perfecţiune umană — îndreptăţire, dreptate sau neprihănire reală. Nici chiar când Avraam a trecut toate probele satisfăcător n-a putut fi îndreptăţit în realitate sau făcut perfect în realitate; pentru că era necesar să fie răscumpărat cu sângele preţios al lui Cristos. Ca membru al familiei lui Adam se găsea sub o condamnare la moarte care trebuia anulată înainte de a fi în realitate îndreptăţit la perfecţiunea vieţii umane. Avraam şi-a făcut partea spre plăcerea divină, dar trebuia să-şi aştepte desăvârşirea până ce marele Mijlocitor, al Doilea Adam, Cap şi Corp, va fi complet, şi Noul Legământ va fi pecetluit cu Avraam şi cu sămânţa lui naturală, dându-le restabilire şi perfecţiune pământească prin Mijlocitorul lor. Evr. 11:38-40.

Când Domnul nostru la Prima Sa Venire a murit, cineva ar fi putut spune: Acum Avraam şi toţi Vrednicii din Vechime sunt îndreptăţiţi. Dar aceasta nu ar fi strict adevărat. Ar fi adevărat doar în sensul în care un copil inconştient, pe jumătate înecat, ar fi prins de salvatorul său. Un privitor ar putea striga: Uraaa, copilul este salvat! Totuşi salvatorul ar trebui să ducă pe copil în barcă şi să fie îndeplinită procedura de resuscitare înainte ca acel copil să fie complet salvat.

Nici când Domnul nostru Isus „a intrat chiar în cer, ca să se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu”, şi a făcut satisfacţie pentru păcatele noastre, cum făcea preotul tipic, stropind sângele Ispăşirii pe Scaunul Îndurării — nici chiar atunci Avraam şi ceilalţi Vrednici din Vechime nu au fost mântuiţi — nu au fost în realitate îndreptăţiţi sau făcuţi drepţi — nici în mod legal drepţi. De ce? Pentru că nu atunci a fost aplicat sângele preţios pentru Avraam şi pentru alţi Vrednici din Vechime, nici pentru lume în general. Apostolul declară: „S-a înfăţişat acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu”. Nu acuzăm pe cei care amestecă lucrurile şi spun în general că „Cristos a murit pentru întreaga lume”. Suntem de acord din inimă cu aceasta. El a murit pentru întreaga lume în sensul că „la timpul potrivit” întreaga lume va beneficia pe deplin de meritul morţii Sale de sacrificiu. Astfel iarăşi, „El este ispăşirea [mulţumirea] pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi”. Moartea Lui are ca obiectiv final nu doar anularea păcatelor Bisericii, ci, de asemenea, în cele din urmă anularea păcatelor întregii lumi. Dar când S-a înălţat a făcut o aplicare „pentru noi”, nu pentru lume. După cum s-a arăta deja, va face o nouă aplicare a sângelui Său pentru păcatele întregii lumi la încheierea acestui Veac Evanghelic — a acestei Zile a Ispăşirii antitipice.

Remarcaţi cât de clar fac Scripturile diferenţa între clasa Bisericii („Turma Mică” a Preoţilor Subordonaţi şi „Marea Mulţime” a Leviţilor antitipici) şi restul omenirii. „Voi”, „noi” şi „nouă” sunt termeni scripturali aplicaţi la cei „chemaţi” în timpul acestui Veac Evanghelic pentru a fi părtaşi cu Cristos la chemarea de sus sau cerească — pe plan spiritual ca îngerii. Aceştia „nu sunt din lume” şi nici nu sunt numiţi copii ai lui Cristos, ci „fraţii Săi”, cărora El le este Fratele mai Mare — membri ai lui Cristos peste care El este Capul — clasa Miresei al cărei Cap sau Mire este El. Dimpotrivă, Israel şi întreaga lume trebuie să-şi primească viaţa şi drepturile restabilirii şi perfecţiunea de la Cristosul, Mijlocitorul. Astfel Domnul nostru va fi Tatăl sau Dătătorul de Viaţă pentru lume. El nu este dătătorul de viaţă pentru Biserică, Mireasa Sa, membrii Săi. Deşi am fost „îndreptăţiţi prin credinţă în sângele Lui”, noi n-am primit în realitate de la El viaţă pământească şi perfecţiune umană. Am primit doar o atribuire a drepturilor Sale de viaţă pământească, în scopul de a ne permite să ne oferim ca „jertfe vii, sfinte, plăcute lui Dumnezeu” ca să putem deveni membri ai Corpului lui Cristos, Mijlocitorul, Preotul, Împăratul Slavei. „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos ... ne-a conceput.” Conceperea noastră este de spirit, la fel cu cea a Domnului nostru Isus şi din aceeaşi sursă şi pentru acelaşi motiv — datorită ascultării noastre, chiar până la sacrificiu — făcut acceptabil prin meritul marelui nostru Răscumpărător.

Despre Avraam, Isaac şi Iacov este scris că vor fi copii ai Cristosului; vor primi viaţă pământească şi privilegii de restabilire deplină direct de la Răscumpărătorul — „la timpul potrivit”. Lumea încă nu a primit viaţă în nici un sens. De aceea apostolul zice că „toată lumea zace în Cel Rău”. Isus, Mijlocitorul stabilit între Dumnezeu şi omenire, încă nu Şi-a început lucrarea pentru ei. Trebuie să aştepte până când El îşi va fi terminat o lucrare premergătoare „pentru noi” — strângerea din lume a turmei mici alese ca „membrii” Săi, „Corpul Său”, Biserica Sa.

Când va veni timpul ca Domnul nostru să aplice meritul Său pentru lume în general — pentru toţi cei ce nu sunt incluşi în casa credinţei, „noi” — Avraam şi toţi Vrednicii din Vechime vor constitui primele roade de pe planul pământesc. Îndreptăţirea lor va fi în realitate, vitală, printr-o „înviere mai bună” decât cea de care se va bucura restul omenirii. Fiind aprobaţi de Domnul în trecut, lor li se va da restabilirea instantaneu, în timp ce lumea va ajunge pe acel plan al îndreptăţirii reale sau al perfecţiunii umane prin procesul mai lent al Veacului Milenar. Dar Vrednicii din Vechime, ca şi restul omenirii, ajungând la perfecţiune umană (îndreptăţire reală) vor fi copii ai lui Mesia. „Fiii tăi vor lua locul părinţilor tăi; îi vei pune prinţi în toată ţara” (Psa. 45:16). Ascultaţi pe apostol: Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârşire (îndreptăţiţi în realitate la viaţă) fără noi. Evr. 11:38-40.

Îndreptăţirea noastră prin credinţă

După cum sunt trei paşi pentru îndreptăţirea reală a lui Avraam — doi dintre aceştia fiind ai lui şi unul al Domnului — tot aşa şi în îndreptăţirea noastră putem vedea trei paşi. După cum Avraam a auzit chemarea lui Dumnezeu ca să părăsească casa tatălui său, tot aşa casa credinţei în timpul acestui Veac Evanghelic este chemată de Dumnezeu să părăsească lumea, să se întoarcă şi să devină poporul Său prin astfel de experienţe de bucurie şi tristeţe cum ar vedea El de bine. De când am făcut primul pas (sau chiar ca fii ai celor care au făcut pasul ascultării), am fost socotiţi îndreptăţiţi prin credinţă, cum a fost Avraam când a plecat din Haran şi a intrat în Canaan. Dar după cum el n-a fost încă îndreptăţit la viaţă, nici noi n-am fost, până după ce am venit la punctul de probă şi ne-am dovedit credincioşi. După cum credinţa lui Avraam a fost probată prin cerinţa de a oferi pe fiul său Isaac ca jertfă, credinţa şi loialitatea noastră au fost probate când am auzit mesajul „aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu ... slujirea voastră înţeleaptă”.

Îndreptăţirea noastră prin credinţă deocamdată rămâne, dar, după un timp rezonabil, dacă refuzăm să facem jertfirea, aceasta demonstrează că credinţa noastră a fost insuficientă, că loialitatea noastră a fost insuficientă, că n-am putut ajunge la lucrurile glorioase la care am fost invitaţi — că n-am fost vrednici. Aceştia, sugerează apostolul, primesc harul lui Dumnezeu în zadar. După un timp rezonabil îndreptăţirea lor la părtăşie cu Dumnezeu se pierde, iar pacea şi bucuria lor scade corespunzător. Ei au avut o ocazie de a obţine marea favoare sau chemarea de sus a acestui Veac Evanghelic, dar nu au reuşit s‑o folosească. Relaţia lor cu Dumnezeu de aici încolo va fi ca aceea a restului lumii. Va rămâne să se lucreze cu ei prin Răscumpărătorul sub Noul Legământ, să fie binecuvântaţi de Mijlocitorul lui sub Împărăţia Mijlocitoare.

Dar unii, în timpul chemării din acest Veac Evanghelic, care au lăsat în urmă lumea şi au venit în relaţie cu Dumnezeu prin credinţă şi au fost „îndreptăţiţi prin credinţă”, au fost curajoşi până la gradul de a-şi prezenta trupurile ca jertfe vii, după exemplul Răscumpărătorului. Aceştia, în decursul „timpului potrivit”, au fost acceptaţi şi au primit dovada divină prin conceperea cu Spirit sfânt la membrărie în Noua Creaţie — fii ai lui Dumnezeu pe plan spiritual, ca membri ai Corpului lui Mesia, Biserica. Aceştia n-au primit îndreptăţire reală — n-au fost făcuţi în realitate perfecţi, totuşi drepturile lor la perfecţiune umană s-au terminat toate când Dumnezeu le-a acceptat jertfa. Îndreptăţirea lor socotită a fost vitalizată la momentul consacrării. Prin aceasta vrem să spunem că în acel moment Dumnezeu i-a tratat exact aşa cum i-ar fi tratat dacă ar fi fost ca Isus, în realitate „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”.

Să ilustrăm acest lucru. Să presupunem că A___ îi dă lui B___ ca răsplată, un cec pentru un ordin de plată în New York în valoare de 1000 de dolari spre a fi folosiţi oricând înainte de 1 ianuarie 1910. Să zicem că acel cec reprezintă îndreptăţirea prin credinţă care devine a noastră când credem în Cristos şi ne întoarcem de la lume şi de la păcat. Ordinul de plată din ilustraţie ar reprezenta conceperea de Spirit sfânt la starea de fiu spiritual. După cum ordinul de plată poate fi obţinut numai prin predarea cecului, tot aşa natura spirituală va deveni a noastră numai prin predarea tuturor drepturilor pământeşti — ale noastre şi cele atribuite (nu date) nouă de Domnul. După cum cecul este bun numai pentru plata în New York, tot aşa îndreptăţirea noastră este bună numai pentru scopul destinat — să ne permită „să aducem trupurile noastre jertfe vii, sfinte, plăcute lui Dumnezeu”. După cum cecul îşi va pierde orice valoare dacă nu este folosit înainte de 1 ianuarie, tot aşa îndreptăţirea noastră prin credinţă îşi va pierde valoarea dacă nu este folosită la timp. Deoarce cecul prezentat la timp îi va asigura deţinătorului ordinul de plată în New York, aceasta înseamnă că în momentul acela încetează a mai fi o chestiune promisă, bazată pe încredere, şi devine realitate. Ordinul de plată de la New York ar reprezenta conceperea de Spirit sfânt. Încasarea la bancă a ordinului de plată „la timpul potrivit” ar ilustra întărirea chemării şi alegerii noastre prin credincioşie chiar până la moarte, când valoarea în bani a ordinului de plată va fi pe deplin în posesia noastră.

Dacă cineva, după ce a primit ordinul de plată din New York, l-ar pierde sau l-ar distruge, n‑ar putea merge la bancă şi să pretindă cecul iniţial. Tot aşa cei care au primit conceperea de Spirit sfânt, dacă o folosesc greşit sau o pierd în întregime în Moartea a Doua, nu pot avea nicio pretenţie la Domnul pentru restabilire pământească. Acestora li s-a dat deja partea deplină din meritul lui Cristos, şi „Cristos ... nu mai moare”.

Am arătat diferitele aspecte ale îndreptăţirii prin credinţă şi necesitatea unei probări complete înainte ca cel îndreptăţit să fie acceptabil pentru Dumnezeu, fie pentru „învierea mai bună” la perfecţiune umană a Vrednicilor din Vechime, fie ca temelie sau bază a acceptării Bisericii la noua natură. Mai departe să remarcăm că, dacă Domnul nostru când S-a înălţat S‑ar fi înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pentru întreaga lume şi nu doar „pentru noi”, atunci întreaga lume ar fi fost adusă în relaţie cu Dumnezeu aşa cum am fost noi — imediat, şi nu la încheierea unei mii de ani de ridicare. Ar fi fost în avantajul lumii o astfel de anulare a păcatelor din trecut şi o astfel de prezentare Tatălui ca fiinţe imperfecte? Răspundem: Nu. N-ar fi fost avantajaţi mai mulţi decât sunt avantajaţi acum — cei relativ puţini.

Toţi copiii lui Adam sunt slabi, imperfecţi, şi doar aceia care se întorc la Domnul cu toată inima lor şi exercită credinţă şi ascultare pot fi acceptabili pentru El — chiar prin Cristos. Ca urmare, toţi cei rămaşi, mii de milioane, ar fi fost inacceptabili şi îndreptăţirea lor prin meritul lui Cristos de păcatele originare numai i-ar fi pus din nou în încercare pentru viaţă veşnică sau moarte veşnică. Ar fi fost condamnaţi ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai dreptăţii — nu doar vrăjmaşi prin faptele rele ale cărnii, pe care n-ar putea-o controla, ci vrăjmaşi în inimă, prin „gândirea cărnii” —„nesupuşi legii lui Dumnezeu”. De ceea ce are nevoie lumea este total diferit de ceea ce, prin harul lui Dumnezeu, îi este acum acordat Bisericii, casei credinţei. Binecuvântaţi sunt ochii noştri că văd şi urechile noastre că aud, şi inimile noastre că doresc părtăşia cu Dumnezeu; altfel El nu ne-ar accepta ca jertfe vii, nu ne-ar îndreptăţi prin sângele preţios şi nu ne-ar sfinţi prin legământul nostru spre moarte. De ceea ce are nevoie lumea este exact ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru ea.

(1) O Împărăţie tare, ca să zdrobească puterea lui Satan şi să elibereze omenirea de influenţele sale orbitoare şi înrobitoare.

(2) Are nevoie mai departe de stabilirea unei Împărăţii a dreptăţii, care să împartă prompt răsplăţi şi pedepse.

(3) Are nevoie, de asemenea, de un mare preot milos, nu doar compătimitor, ci şi susţinut de un merit aplicat atunci pentru ei, predându‑i pe deplin controlului Său pentru a fi ridicaţi mintal, moral şi fizic.

(4) Pentru a se conforma promisiunii Domnului pentru Israelul natural, toate aceste binecuvântări ale Noului Legământ trebuie să ajungă la lume prin intermediul lui Israel.

(5) Această Împărăţie Mijlocitoare va începe la încheierea acestui Veac Evanghelic, când toţi membrii Corpului lui Cristos vor fi fost găsiţi, şi toţi vor fi fost glorificaţi. Apoi Noul Legământ va fi inaugurat cu Israel prin Vrednicii din Vechime. Atunci păcatele lor vor fi fost ispăşite prin acelaşi sânge preţios care face acum ispăşire pentru ale noastre. Ca urmare, Vrednicii din Vechime vor învia perfecţi şi la ei se vor strânge, nu doar neamul lor israelit, ci toate popoarele. „Acesta va fi Legământul Meu pentru ei, când le voi şterge păcatele” (Rom. 11:27; Ier 31:33). Sodoma şi Samaria şi toate popoarele li se vor da ca fiice, dar nu prin vechiul lor Legământ al Legii, ci printr-un Nou Legământ al Legii. Ezec. 16:60-63.

Sub noul regim al Noului Legământ şi al Împărăţiei Milenare (în mâinile antitipicului Moise, Mijlocitorul Noului Legământ), Legea va veni de la Muntele Sionului (Israelul Spiritual) şi Cuvântul Domnului din Ierusalim (Israelul Natural). Rezultatul va consta în binecuvântări minunate — ridicare mintală, morală şi fizică, eliberare de dăunători, eliminarea bolii etc. Startul pe marea cale a sfinţeniei se va da acolo şi binecuvântările Domnului vor umple întreg pământul. Multe popoare vor vedea, vor remarca, şi vor dori să aibă parte de acele lucruri pământeşti bune împreună cu Israelul. Dar Noul Legământ va fi făcut doar cu Israel. Şi singurul mod în care alte popoare vor putea primi o parte în acele favoruri restituţionale va fi prin a deveni israeliţi — venind sub legile, reglementările şi disciplinările Noului Legământ. Binecuvântările restabilirii vor fi atât de atractive încât citim: „Şi multe popoare se vor duce şi vor zice: Veniţi, să ne suim la muntele Domnului ... ca să ne înveţe [pe noi şi pe evrei] căile Lui şi să umblăm [ca şi ei] pe cărările Lui”. Isa. 2:3.

Astfel, marea cale a sfinţeniei va fi deschisă prin Israel, prin Vrednicii din Vechime, prin Noul Legământ încheiat cu ei. Acea cale a sfinţeniei va conduce de la imperfecţiune la perfecţiune, îndreptăţire, restabilire a tot ce a fost pierdut prin Adam şi răscumpărat la Calvar. Astfel, treptat, după cum foametea i-a atras pe egipteni spre Iosif să le dea pâinea vieţii, tot aşa acele condiţii Milenare vor atrage toate popoarele spre Israel ca să obţină perfecţiune şi viaţă veşnică.

Îndreptăţirea din Veacul Milenar nu va fi o îndreptăţire prin credinţă, ci o îndreptăţire reală, obţinută treptat sub condiţiile Noului Legământ, „Fă şi trăieşte”; dar de asemenea sub prevederile îndurătoare aranjate prin Mijlocitorul acelui Nou Legământ. În timpul acelei Domnii Mijlocitoare, toţi cei care vor refuza să vină în armonie cu aranjamentele Împărăţiei, mai întâi de toate nu vor primi binecuvântările speciale, care vor fi date atunci celor care vor vrea şi vor asculta; şi, persistând în cursul lor rău, în cele din urmă vor fi îndepărtaţi în Moartea a Doua fără speranţă de recuperare. Odată cu încheierea Mileniului, toată omenirea va fi fost ajuns la starea de îndreptăţire reală sau perfecţiune, prin aplicarea meritului lui Cristos ca Mijlocitor al Noului Legământ prin Israel. Şi toată omenirea, fiind atunci perfectă, vor fi israeliţi, exact aşa cum toate naţionalităţile care vin în Statele Unite devin cetăţeni. Astfel, toate naţiunile în timpul Mileniului vor veni treptat la Israel şi vor intra sub ascultare de reglementările Noului Legământ şi astfel vor deveni israeliţi adevăraţi pe plan pământesc.

Când Domnul nostru la încheierea Împărăţiei Sale Mijlocitoare va preda controlul lui Dumnezeu Tatăl, El va preda numai israeliţi — sămânţa lui Avraam; după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor popoare”; „Şi-ţi voi face sămânţa ca nisipul mării, care nu se poate nici măsura, nici număra” (Osea 1:10). Mai târziu acea mare oştire a seminţei lui Avraam, după ce va fi predată Tatălui perfectă şi pe deplin în stare să ţină Legea Divină (fără nicio îngăduinţă), va fi probată prin dezlegarea lui Satan pentru puţin timp. Adversarul se va sui pe faţa pământului ca să înşele pe toţi — numărul lor fiind „ca nisipul mării”. Nu ne este indicat câţi se vor dovedi necredincioşi şi vor cădea în capcana pe care va fi permis s-o pună pentru ei; dar Dumnezeu nu va primi pe deplin, complet pe cineva în viaţă veşnică fără ca mai întâi să fie probat în ceea ce priveşte loialitatea faţă de Sine şi de principiile dreptăţii Sale. Chiar una din probele pe care le pune pentru Biserică în timpul prezent — probându-ne, totuşi nu după carne ci după spirit, după intenţiile inimii — este ascultarea de Cuvântul şi Providenţele Sale. Numai cei supuşi vor trece inspecţia. Toţi cei mândri, îngâmfaţi şi încăpăţânaţi vor fi în mod sigur respinşi. „Smeriţi‑vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentu ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe.” 1 Pet. 5:6.