Vederi din turnul de strajă

R4572 1 martie 1910 (pag. 83-85)

Sioniştii în drum spre Canaan

Ştirile din toate părţile lumii civilizate interesate în Sionism s-au confruntat cu problema Regatului. Reforma guvernamentală din Turcia îi tratează pe evrei foarte favorabil şi le-a oferit privilegii depline în Palestina, amintindu-le că Turcia este una din puţinele naţiuni care nu au persecutat pe evrei. Această ofertă liberală ar fi fost luată cu aviditate cu puţin timp în urmă, dar, cu îmbunătăţirea perspectivei, unii dintre liderii Sionişti insistă ca Palestina să fie făcută Stat Evreu cu propriul guvern, dar supus Turciei, aşa cum sunt Statele din Balcani. Scriptural, avem motive să credem că o astfel de concesie nu va fi acordată şi nici obţinută înainte de 1915 — după încheierea „timpurilor neamurilor”. Luca 21:24.

Congresul Sionist, care s-a încheiat în Hamburg, Germania, în ultima zi din anul 1909, a avut această chestiune a Regatului ca subiect principal. Preşedintele lui, Dr. Max Nordau, a pus toată greutatea marii sale influenţe împotriva întreprinderii vreunei lucrări speciale în Palestina, până când Turcia va da evreilor un guvern autonom. Cităm o parte din cuvântarea lui. El a spus:

„Ceea ce dorim noi este să formăm în Statul Otoman o naţionalitate ca toate celelalte naţionalităţi din imperiu. Adevărat, noi cerem recunoaşterea naţionalităţii noastre; să nu fie nicio îndoială în aceasta. Ambiţia noastră este să ne câştigăm reputaţia de a fi cea mai loială, cea mai de încredere şi cea mai folositoare dintre naţionalităţile din Turcia, ca să contribuim cel mai zelos la binele, progresul şi puterea imperiului.

Dar să fie înţeles că vom face toate acestea doar ca naţionalitate, ca naţionalitate evreiască. Acesta este răspunsul nostru sincer la anumite declaraţii turceşti. Ni s-a spus: «Veniţi în Turcia câţi doriţi. Veţi fi bineprimiţi. Veţi găsi tot ce doriţi: pământ fertil, ieftin, posibil chiar gratuit, siguranţă împotriva persecuţiilor, toate libertăţile acordate fiecărui cetăţean al Imperiului Otoman. Dar trebuie să deveniţi supuşi turci, să adoptaţi limba turcească, să vă uniţi cu poporul turc aşa încât să nu vă puteţi deosebi de alţi turci».

În faţa acestor vederi, noi suntem îndemnaţi de mândrie şi respect de sine să facem referire la programul nostru original. În acest punct concesiile sunt imposibile. Dacă evreii vor să fie asimilaţi, o pot face aproape de casă, şi mai ieftin; o pot face acolo unde se găsesc, şi pot să economisească cheltuiala. Totuşi voi sunteţi Sionişti tocmai pentru că nu doriţi să dispăreţi ca evrei. Vreţi să mergeţi în Palestina, ţara părinţilor voştri, să trăiţi şi să vă dezvoltaţi acolo ca naţiune evreiască.

Idealul nostru este să vedem un popor evreu în ţara părinţilor lui, înnobilaţi de o fermitate de caracter veche de 2000 de ani, respectaţi datorită muncii oneste, culturale, un instrument al progresului înţelept, un campion al dreptăţii, un apostol şi exemplar al iubirii frăţeşti. De la acest ideal nu voi renunţa nicio iotă. La acest punct nu poate fi nicio concesie.

Acest ideal nu-l voi schimba pentru toate comorile din lume, să nu mai vorbim de dividende. Dacă astăzi Turcia se opune realizării idealului meu, eu trebuie să aştept. A aştepta mult este un ghinion dar nu o ruşine. Şovăiala este o ruşine. Idealul meu este etern. El îmbrăţişează orice speranţă. A abandona speranţa înseamnă a comite sinucidere. De aceea, exclam cât de tare pot: Înapoi la programul Basle! Să nu uităm niciodată că noi aspirăm la crearea unei patrii recunoscute public, patrie asigurată legal pentru poporul nostru. Să nu uităm niciodată că trebuie să curăţăm scutul poporului evreu de tot noroiul pe care o ură de două mii de ani l-a murdărit”.

Să nu fie amânată lucrarea

În ciuda marelui respect faţă de Preşedintele lor, delegaţii sionişti au luat o poziţie opusă, pretinzând că o amânare în realizarea speranţelor lor nu trebuie avută în vedere — că trebuie să meargă imediat şi să ia în stăpânire ţara promisă, folosindu-se de „uşa” pe care Providenţa a deschis-o înaintea lor. Un corespondent ilustrează sentimentul Congresului în ansamblu, în următorul limbaj pitoresc:

„Cu mult înainte de a se întruni Congresul Sionist, părea să existe un sentiment care pătrundea orice activitate legată de Congres, cum că mişcarea Sionistă a ajuns la o întorsătură decisivă în progresul ei. Fiecare delegat, de oriunde era, părea să ducă cu sine convingerea subconştientă că dacă nu se pun în practică în Palestina toată energia şi toate mijloacele acumulate de Sionism s-ar putea pierde ceva.

Dacă un singur cuvânt ar putea caracteriza atitudinea mentală a majorităţii delegaţilor în această privinţă, cuvântul ar fi „nerăbdare”. S‑a remarcat o dorinţă irezistibilă de a acţiona, şi aceasta imediat. Părea că există teama că, având toate semnele trezirii Palestinei înaintea ochilor lumii, mişcarea Sionistă n-a fost destul de rapidă pentru a beneficia de situaţie.”

Votul decisiv

Testul din întrebarea — dacă Sioniştii vor accepta declaraţia liderului şi Preşedintelui lor şi se vor abţine de la eforturi ulterioare de a reocupa ţara Canaanului, probabil timp de ani de zile, probabil pentru totdeauna — a fost respins prin decizie împotriva lui cu o majoritate de voturi. La încheierea unei sesiuni care a durat toată noaptea, s-a hotărât ca tot capitalul Sionist să fie transferat treptat în Palestina, făcând din ea singurul centru pentru activităţile financiare şi industriale. Într-un cuvânt, membrii organizaţiei Sioniste l-au depăşit pe liderul lor. Altfel spus, fiind venit timpul lui Dumnezeu pentru reabilitarea Palestinei, nici chiar cel mai influent om dintre evreii de astăzi n-a fost în stare s-o oprească. În anul următor putem aştepta mari lucruri în Palestina. Când în urmă cu şase luni reformarea Turciei a deschis uşa Palestinei, ne-am mirat că n-a fost grabă vizibilă de a intra. Acum vedem că Dr. Nordau a fost pentru un timp o piedică influentă. Ne aşteptăm ca un om cu o minte aşa de largă, un conducător atât de capabil, să se unească din inimă cu co-religionarii săi la o mişcare care împlineşte profeţia şi care va continua şi va prospera cu sau fără ajutorul lui.

———————­

minunate zile trăim!

Profeţiile vechi de mii de ani se împlinesc în faţă ochilor noştri. Pustietatea este făcută să înflorească precum trandafirul, nu doar în regiunile aride ale Statelor noastre din vestul îndepărtat, ci şi în presupusul leagăn al familiei umane, în Mesopotamia, unde a trăit Avraam. Puterea care realizează aceste lucruri, în împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu, este umană. Forţa din spatele energiei nu este spirituală, ci financiară. Motivul nu este împlinirea Scripturilor, ci egoismul — dorinţa după bogăţie. Proiectul guvernului turc de a reînsufleţi Mesopotamia a mai fost amintit; totuşi următoarea relatare, care umple ziarele, va fi citită cu interes:

Restaurarea grădinii Edenului

„A restaura Grădina Edenului pare un proiect îndrăzneţ, totuşi planul sugerat de Sir William Wilcox, inginerul englez care a construit barajul de la Assouan, face ca proiectul să pară cu totul fezabil. Mesopotamia, „ţara dintre râurile” Tigru şi Eufrat, este cea de care se ocupă, şi îşi propune ca surplusul de apă al Eufratului să curgă în râul Pison, şi să coboare spre deltă un mare canal, care nu numai că va readuce productivitatea mai multor milioane de hectare de pământ, ci va şi proteja regiunea de revărsările Tigrului. Aceasta marchează un pas clar în progresul lumii, că lucrarea de reconstrucţie ar trebui să fie preluată de guvernul turc, care prin aceasta îşi va demonstra reforma reală spre vederi mai largi şi ambiţii mai inteligente.

Pentru a construi acest canal, care va dubla suprafaţa cultivabilă de-a lungul Eufratului, vor fi necesari trei ani de zile şi un cost de 2.000.000 de dolari sau mai puţin. Suplimentar, Sir William propune o cale ferată de la Bagdad la Damasc, la un cost de 11.000.000 de dolari, care ar deschide calea spre Mediterană, poarta comercială naturală a Mesopotamiei. Un astfel de drum pare a fi necesar, pentru că planul de irigare va bloca navigaţia pe râu. Şi chiar înainte să fie gata de transportat recoltele bogate de grâu, va exista marfă de transportat şi pasageri — peregrini mahomedani care vor vizita locurile sfinte şi turişti care, probabil, vor fi mai interesaţi de ţara «Nopţilor Arabe» decât de «leagănul rasei».

Ar putea fi unele îndoieli în privinţa căii ferate, că este indispensabilă, deşi proiectele asiatice de acest fel s‑au bucurat de un uimitor succes şi au fost profitabile pentru proiectanţi, cât şi de valoare pentru teritoriile prin care trec ele. Despre importanţa economică a canalului nu prea pot fi îndoieli. Transformarea efectuată în valea Nilului probabil poate fi repetată de‑a lungul Eufratului. Poate că niciodată nu se vor mai ridica mari oraşe în acea regiune unde arheologii sunt ocupaţi de mult timp printre ruinele capitalelor istorice, dar zona poate deveni din nou o „grădină” — poate nu un Eden, dar departe de deşertul pe care generaţiile mai recente l-au cunoscut ca ruşinea conducătorilor ei.”

Un englez, Sir William Wilcox, inginer în Comisia Lucrărilor Publice din Turcia, va avea conducerea aceastei dezvoltări. El sugerează că o oază numită Harlah, la nord-vest de Bagdad, este locul unde odată era înfloritoarea Grădină a Edenului. Râul Eufrat trece prin ea, împărţindu-se în patru braţe, corespunzătoare celor patru râuri din Eden.

———————

Regele Eduard

este în centrul furtunii

Camera Lorzilor din Marea Britanie are parte de multă împotrivire — probabil mai multă decât este strict adevărat. Fără îndoială că printre Nobilii Regatului se găsesc caractere nobile, cât şi unii degradaţi de bogăţie şi trândăvie. Fără îndoială că Lorzii în general au fost defăimaţi în măsură considerabilă. Rezultatul este că mulţi oameni obişnuiţi care odată i-au respectat, s-au transformat în vrăjmaşi care acum îi urăsc. În timpul recentelor alegeri, membrii Parlamentului au considerat că este periculos să fii afară după lăsarea întunericului fără a fi însoţit de o gardă personală.

Cererea este să fie desfiinţată Camera Lorzilor, dar este foarte îndoielnic dacă aceasta se poate face legal. Următorul pas este un apel la Împărat, care să numească un mare număr de britanici proeminenţi la rangul de Nobili. Ideea este că astfel Lorzii din prezent ar fi depăşiţi în înfluenţă, iar un vot al Camerei Lorzilor ar reprezenta mai îndeaproape sentimentul public în toate chestiunile legate de legislaţie. Dacă Regele ar face aceasta, bineînţeles că şi‑ar atrage într-o anumită măsură duşmănia Lorzilor. Dacă ar refuza să facă acest lucru, ar fi considerat că simpatizează cu ei şi ar fi în consecinţă nepopular la cei care iau o poziţie mai democratică. Fără îndoială că se apropie un timp rău pentru regi şi potentaţi. Mulţumim lui Dumnezeu pentru perspectiva glorioasă că imediat după timpul de necaz lumea va intra în zorile Mileniului!

———————

Mult depinde de punctul de vedere

Toate clasele de oameni par să fie uimite de pregătirile crescânde pentru război, şi acestea, în ciuda strigătului „Pace! Pace!” şi a înţelegerii din partea tuturor că războiul a devenit mai teribil decât oricând înainte, datorită avansării făcute în producţia de explozive distructive şi a oricărui dispozitiv care se poate imagina pentru lansarea lor spre adversari. Oamenii de stat par să fie îmboldiţi de o putere nevăzută dar îngrozitoare spre aproape falimentarea guvernelor lor, adăugând un vas de război la altul, un dispozitiv la altul, pentru distrugerea celor pe care pretind că-i recunosc a fi creştini asemenea lor. Cităm cuvintele a doi oameni dintre cei mai proeminenţi din Marea Britanie, după cum urmează:

(1) „Este cea mai adâncă mustrare a civilizaţiei din zilele noastre, ca pregătirea pentru război să fie grija predominantă a două din cele mai puternice naţiuni ale Lumii Vechi, la încheierea primei decade a noului secol. Anglia şi Germania nu sunt singurele care toarnă bogăţii în construirea de armament la o rată neînchipuită vreodată înainte. Fiecare mare putere este obligată, de aceea, de exemplul lor — toate în interesul păcii — să facă la fel. Legislativele din trei ţări, Marea Britanie, Germania şi Statele Unite au fost angajate în vara trecută în impunerea de taxe ca grele sarcini asupra votanţilor lor, în valoare de aproximativ 125.000.000 de dolari pe an în fiecare caz. Apărarea naţională a fost cauza îndemnului în fiecare situaţie. Nu există niciun semn că s-a ajuns la sfârşit.

(2) Acesta este un semn pe care mărturisesc că îl socotesc a fi cel mai ameninţător. De patruzeci de ani este o banalitate să spui că «Europa este o tabără înarmată», şi timp de patruzeci de ani a fost adevărat că toate naţiunile stăteau una în faţa celeilalte înarmate până-n dinţi, şi aceasta a fost în unele privinţe o garanţie pentru pace. Ce vedem acum? Fără vreun motiv palpabil, vedem naţiunile pregătind noi armamente. Ele nu pot să înarmeze mai mulţi oameni pe uscat, aşa că trebuie să caute arme noi pe apă, îngrămădind aceste pregătiri enorme ca şi cum ar fi pentru un mare Armaghedon — şi aceasta într-un timp de cea mai profundă pace”.

———————

Un mare munte se topeşte

Mulţi dintre noi urmăresc cu interes profund lupta politică ce se desfăşoară în Marea Britanie. Un profesor de la Colegiul Oxford, călătorind în America, a declarat recent că Marea Britanie se confruntă cu o criză mai serioasă decât în oricare alt timp de la războaiele civile ale lui Cromwell — pe linii politice. El rezumă situaţia pe scurt după cum urmează:

„Marea criză engleză este revoluţia franceză repetată într-un mod englezesc. Adevărata problemă este aceasta: Partidul Conservator sprijină un guvern puternic, părintesc, imperial şi patriotic, aşa cum există în Germania; Liberalii sprijină reforma socială acasă. Ei vor să dea o şansă săracilor, oamenilor asupriţi. Ei vor să se facă dreptate într-un sens socialist, claselor de jos, care de ani de zile sunt asuprite de moşieri şi capitalişti. Întrebarea este, care politică să fie adoptată?”

Scripturile, referindu-se la timpul nostru, ilustrează simbolic Împărăţiile pământului ca munţi, şi, descriind zilele noastre, ne spun că unii din aceşti munţi se vor topi ca ceara şi vor ajunge la nivelul poporului, iar alţii, păstrându‑şi rigiditatea, vor fi copleşiţi de valurile seismice ale conflictelor sociale şi vor fi aruncaţi în inima mărilor — în anarhie (Psa. 46:2). Recent Rusia s-a topit puţin şi Duma a cedat la cererile poporului. Marea Britanie şi Franţa se topesc acum — cedând cerinţelor populare şi, făcând aşa, păstrează legea şi ordinea mai mult timp.

Procesul de topire va fi evident mai greu pentru Împăratul Germaniei. Concepţia lui despre dreptul divin al regilor de a domni, şi mandatul divin pentru popor de a-l asculta, îl va face să cedeze mai greu, chiar pentru păstrarea Imperiului său. El vrea să domnească în realitate, nu doar ca o figurină. A declarat aceasta. Puhoiul Socialismului creşte în jurul lui treptat, zi de zi, an de an. Nu va trece mult până ce o criză de vreun fel va avea loc în Germania — şi pe toate meleagurile, pentru că masele învaţă treptat să-şi dea seama de puterea lor; pentru că superstiţia cu privire la autoritatea regilor şi a preoţilor scade; pentru că acelaşi egoism care i-a făcut pe bogaţi să‑şi păzească atent interesele îi face pe săraci să întoarcă tot atent orice precedent, teorie şi lege în avantajul lor.

———————

Fără evlavie şi nemulţumiţi

Tipărim mai jos un extras dintr-un ziar necunoscut, care îşi adună informaţiile din London Spectator. Acesta confirmă ceea ce noi am spus de mai multe ori în aceste coloane, şi anume că, răspândirea educaţiei şi creşterea bogăţiei nu tind să facă omenirea mai fericită, mai pioasă sau mai mulţumită, ci mai curând contrariul. Cităm:

„Fapte cu privire la sinucideri

Dintr-un articol din Spectator este evident că sinuciderile cresc cu o rată alarmantă, în special în oraşele mai mari. De fapt, rata a crescut în ultimii zece ani de la cincisprezece la douăzeci şi unu la suta de mii de locuitori. Adică, cu zece ani în urmă erau cincisprezece sinucideri la fiecare sută de mii de locuitori din oraşe, în timp ce anul trecut au fost douăzeci şi una.

Dar există şi alte aspecte ale statisticilor cu privire la sinucidere, care sunt şi mai interesante decât proporţia de oameni care-şi pun capăt zilelor. De exemplu, conform articolului din Spectator, găsim că rata medie pentru zece ani a fost de 15,9 la 100.000 în Statele Nord-Atlantice; de 23,3 în Statele Central-Nordice; de 14,5 în Statele Sudice; de 27.7 în Statele Vestice.

O analiză a statisticilor arată de asemenea că creşterea este cea mai mare la clasele mai înstărite, prospere şi educate. N-a existat o creştere la clasele sărace, nefericite şi analfabete. De asemenea se poate vedea, frecvent, o legătură între sinucideri şi crime, multe cazuri fiind ale oamenilor proeminenţi care ocupau poziţii de responsabilitate şi care într-un fel sau altul au «luat-o pe o cale greşită».

Cel mai mare număr de sinucideri au avut loc în oraşe dintre oamenii crescuţi la ţară, care arată într‑o anumită măsură că agitaţia sau oboseala oraşelor a fost prea mult pentru mulţi dintre cei care au fost atraşi de strălucire.”

Una din afirmaţiile într-adevăr uimitoare făcute în articol este aceasta:

„Un studiu al oricărui număr mare de cazuri individuale de sinucideri nu confirmă punctul de vedere că se face un progres real ca urmare a metodelor educaţionale moderne şi a creşterii vaste a prosperităţii materiale, a bunăstării şi a comfortului, ci conduce mai degrabă la concluzii opuse şi la convingerea că există o creştere reală la aşa-numitele boli ale voinţei.

Se poate ca toate eforturile noastre spre educaţie şi marea acumulare a bogăţiei — înţelegerea noastră mai bună şi comfortul nostru mai mare — să nu fi dus la prevenirea auto-distrugerii? Sau creşterea numărului celor care comit sinucideri tinde să arate că ne‑am acumulat cunoştinţa şi bogăţia cu un preţ mai mare decât al însăşi vieţii umane? Există multe întrebări pe care le-ar putea pune cineva văzând aceste cifre, şi până când nu se face un studiu mai amănunţit despre chestiunea maniei sinuciderii, şi până când mintea umană nu este mai bine înţeleasă, probabil ar trebui să fim mulţumiţi doar punând întrebări”.