Păcate care se pot ierta şi păcate care nu se pot ierta

R4553d W. T. 15 ianuarie 1910 (pag. 46-48)

În paginile precedente am arătat pe scurt pedeapsa extremă pentru păcatul voit. Pedeapsa lui Adam, care a cuprins toată rasa lui, a fost de felul acesta; şi numai drept rezultat al morţii lui Cristos, ca răscumpărarea noastră din acea pedeapsă a acelui păcat voit, este posibilă vreo iertare a acestui păcat sau a oricăror păcate următoare.

Păcatele care se pot ierta sunt acelea care rezultă din slăbiciunile venite prin acel singur păcat adamic pe care Cristos l-a plătit o dată pentru totdeauna. Acestea nu sunt din acelea voite, ci sunt comise din ignoranţă sau prin slăbiciunile cărnii. Dumnezeu garantează iertarea tuturor acestor păcate dacă ne căim, în numele şi meritul sacrificiului lui Cristos.

Păcatele care nu se pot ierta, păcate de neiertat, sunt acelea făcute cu voia. După cum moartea — stingerea fiinţei — a fost pedeapsa primului păcat, tot aşa moartea este pedeapsa fiecărui păcat făcut cu voia împotriva deplinei cunoştinţe şi capacităţi de a alege şi a face bine. Aceasta este numită moartea a doua, spre a se deosebi de prima pedeapsă sau pedeapsa adamică, din care omenirea va fi eliberată prin sacrificiul de răscumpărare al lui Cristos.

„Este un păcat care duce la moarte [a doua]”, de a cărui iertare apostolul spune că este inutil ca cineva să se roage (1 Ioan 5:16), nu este numai un păcat cu voia, ci un păcat împotriva cunoştinţei clare; un păcat pentru care nu se poate găsi nicio scuză potrivită. Fiindcă este un păcat împotriva cunoştinţei clare, sau a iluminării în sfinţenie, este numit „hulă împotriva Duhului Sfânt” — Matei 12:31, 32, pentru care nu este nicio iertare.

Dar sunt şi alte păcate, parţial voite, care sunt, de aceea, în parte de neiertat. În acestea au o parte ispitele dinăuntru şi dinafară (toate acestea fiind în mod direct sau indirect urmările căderii) — voinţa consimţind sub presiunea ispitei sau din cauza slăbiciunii. Numai Domnul ştie cum să evalueze în mod potrivit răspunderile şi vina noastră în astfel de cazuri. Însă pentru adevăratul copil al lui Dumnezeu există numai o singură cale potrivită de urmat: să se căiască şi să ceară îndurare în numele şi prin meritul lui Cristos, marea jertfă pentru păcat. Domnul va ierta pe un astfel de pocăit, în sensul restabilirii lui în favoarea Sa; dar acesta „va fi bătut cu multe lovituri” (Luca 12:47, 48) pentru păcat, în măsura în care Dumnezeu va vedea că păcatul a fost făcut cu voia.

Adeseori o persoană conştiincioasă îşi dă seama că a comis păcat şi că a fost o măsură de voinţă în el. Pe bună dreptate acesta se simte condamnat, vinovat înaintea lui Dumnezeu; dându-şi seama de propria sa vinovăţie, şi, uitând de izvorul pentru caz de păcat şi necurăţie, deschis de Dumnezeu pentru neamul omenesc slab, decăzut, acesta cade într-o stare de tristeţe, crezând că a comis păcat de moarte. Aceştia rătăcesc în pustiuri triste, până când află izvorul curăţitor. Aceştia să-şi amintească, totuşi, că însăşi întristarea lor din cauza păcatului şi dorinţa lor de a se întoarce în favoarea divină sunt dovezi că n-au comis păcat de moarte; deoarece apostolul declară că acei care comit astfel de păcat nu pot fi înnoiţi spre pocăinţă (Evrei 6:6). Cei care se căiesc deci, pot fi încrezători că păcatele lor au fost, în parte cel puţin, rezultatele căderii şi ca atare n-au fost de moarte, dar care cer iertare şi lovituri.

Aceasta este pregătirea minunată a lui Dumnezeu prin Cristos, pentru acceptarea oricărui suflet care, părăsind păcatul şi iubirea lui, caută dreptatea şi viaţa prin Acela care este Calea, precum şi Adevărul şi Viaţa. Astfel toţi, fie ei mai tari sau mai slabi prin natură, au ocazie egală de a câştiga viaţa veşnică, precum şi de a câştiga marele premiu al moştenirii împreună cu Cristos.

Răsplata viitoare

În timp ce Scripturile învaţă că Veacul prezent, Evanghelic, este ziua de judecată sau timpul de încercare a Bisericii, şi că ziua de judecată sau timpul de încercare a lumii va fi Veacul Milenar, este totuşi raţional să întrebăm, în ce măsură vor fi făcuţi răspunzători în Veacul Milenar cei care nu fac parte din Biserica consacrată, pentru faptele lor rele, de cruzime, necinste şi imoralitate din prezent? Şi în ce măsură vor fi răsplătiţi cei din aceeaşi clasă pentru strădaniile lor de a trăi o viaţă morală şi binevoitoare?

Acestea sunt întrebări importante, mai ales pentru lume; şi bine ar fi dacă oamenii şi-ar putea da seama de importanţa acestora şi să tragă foloase din ele. Acestea sunt importante şi pentru Biserică, datorită interesului pe care‑l avem în privinţa lumii şi datorită dorinţei noastre de a înţelege şi a învăţa pe alţii în mod corect planurile Tatălui nostru.

Am învăţat că jertfa lui Cristos garantează pentru toţi oamenii, oricât de josnici, o trezire din moarte şi privilegiul de a ajunge apoi la perfecţiune, şi dacă vor vrea, de a trăi veşnic. „Va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi” (Fapt. 24:15). Scopul aducerii lor din nou în existenţă va fi ca să le dea o ocazie favorabilă de a-şi câştiga viaţa veşnică, pe baza condiţiilor cerute de Dumnezeu — ascultare de voinţa Sa dreaptă. Nu avem nicio sugestie în Scripturi că, atunci când vor fi treziţi, starea morală a oamenilor va fi fost schimbată, dar avem multe, atât raţionale cât şi revelate, care arată că vor veni din moarte aşa cum au mers în ea, slabi şi degradaţi. Deoarece „în Locuinţa Morţilor … nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune” (Eclesiastul 9:10), ei nu vor fi învăţat nimic acolo; şi deoarece când au murit au fost păcătoşi şi nevrednici de viaţă şi de favoare divină, vor fi tot nevrednici; şi deoarece pentru faptele din viaţa prezentă n-au primit nici răsplăţi depline, nici pedepse depline, este evident că e necesar tocmai un astfel de timp de trezire în Mileniu cum a făgăduit Dumnezeu — pentru a răsplăti, a pedepsi şi a da întregii omeniri ocazia vieţii veşnice asigurate prin marea jertfă de răscumpărare a lui Cristos.

Deşi, strict vorbind, lumea nu este acum în încercare, adică, timpul prezent nu este timpul încercării ei depline şi complete, totuşi oamenii nu sunt acum, şi nici n-au fost vreodată, cu totul fără lumină şi fără capacitate, pentru folosirea cărora sunt răspunzători. În cele mai întunecate zile ale istoriei lumii şi în cea mai adâncă degradare a vieţii sălbatice, a existat întotdeauna cel puţin o măsură de lumină a conştiinţei care a indicat mai mult sau mai puţin direct spre dreptate şi virtute. Că faptele din această viaţă au mult de-a face cu viitorul, Pavel a învăţat foarte clar când, fiind înaintea lui Felix, a adus argumente despre dreptate şi înfrânare, în vederea judecăţii viitoare, încât Felix s-a cutremurat. Fapt. 24:25.

La prima venire a Domnului nostru le-a venit oamenilor o mai mare măsură de lumină şi în acea măsură le-a crescut responsabilitatea, după cum a spus El: „Şi aceasta este judecata: că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3:19). Pentru acele fapte rele comise împotriva luminii avute, fie că era lumina conştiinţei sau a revelaţiei, oamenii vor trebui să dea socoteală, şi în ziua judecăţii vor primi o recompensă sau o răsplătire dreaptă. Şi la fel, în măsura efortului de a trăi drept, ei vor primi răsplata cuvenită în ziua încercării lor. Matei 10:42.

Dacă oamenii s-ar gândi la ceea ce chiar şi raţiunea discerne, că vine un timp de socoteală, de judecată, că Dumnezeu nu va permite ca răul să triumfe veşnic, şi că într-un fel El va pedepsi pe răufăcători, aceasta fără îndoială i-ar scuti de multe întristări şi disciplinări în veacul viitor. Profetul a spus: „Vai de cei ce îşi ascund planurile dinaintea Domnului, care îşi fac faptele în întuneric şi zic: «Cine ne vede şi cine ne ştie?»” (Isaia 29:15). Iată, „Ochii Domnului sunt în orice loc, văzând răul şi binele” (Proverbe 15:3); şi „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, împreună cu orice lucru ascuns, fie bun, fie rău” (Ecles. 12:14). El „va scoate la lumină lucrurile ascunse ale întunericului şi va descoperi gândurile inimilor” 1 Corinteni 4:5.

Veacul domniei lui Cristos va fi un timp de judecată dreaptă; şi cu toate că va fi un veac de ocazii de aur pentru toţi, va fi totuşi un timp de disciplinare severă, de încercări şi pedepse pentru mulţi. Că judecata va fi corectă şi nepărtinitoare şi cu o cuvenită consideraţie pentru împrejurările şi ocaziile fiecărui individ, este de asemenea un lucru asigurat — prin caracterul Judecătorului (Cristosul — Ioan 5:22; 1 Corinteni 6:2), prin cunoştinţa Sa perfectă, prin dreptatea şi bunătatea Sa neclintite, prin puterea Sa divină şi prin marea Sa iubire, aşa cum este arătată prin jertfa Sa pentru răscumpărarea omului de la moarte, pentru ca ei să se poată bucura de privilegiul acestei încercări individuale favorabile.

Diferitele împrejurări şi ocazii ale oamenilor din acest veac şi din veacurile trecute arată că o judecată dreaptă va recunoaşte deosebiri în gradul responsabilităţii individuale, care va necesita, de asemenea, deosebiri în procedurile viitoare ale Domnului cu ei. Şi această deducţie raţională o găsim clar confirmată de Scripturi. Judecătorul a luat şi ia şi acum cunoştinţă amănunţită de faptele şi cuvintele oamenilor (Proverbe 5:21), deşi ei au fost complet în neştiinţă de acest lucru; şi El declară „că în ziua judecăţii oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor [răutăcios, dăunător sau jignitor] pe care care-l vor fi rostit” (Matei 12:36); şi oricine va da de băut numai un pahar cu apă rece unuia dintre aceşti micuţi, pentru că el este al lui Cristos, nu-şi va pierde răsplata (Matei 10:42). Contextul arată că acele cuvinte „nefolositoare” la care S-a referit Isus sunt cuvintele de împotrivire voită şi răutăcioasă spuse împotriva luminii evidente (Matei 12:24, 31, 32). El a arătat, de asemenea, că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Tir, Sidon şi Sodoma decât pentru Capernaum, Betsaida şi Horazin, care n-au valorificat mai mari avantaje de lumină şi de ocazii. Matei 11:20-24.

Putem vedea în însăşi natura lucrurilor că pedepsele din veacul acela vor fi proporţionale cu vina din trecut. Fiecare păcat îngăduit şi fiecare înclinaţie rea cultivată împietreşte inima şi face mai anevoioasă întoarcerea la curăţenie şi virtute. Prin urmare, păcatele îngăduite cu voia acum, vor cere pedeapsă şi disciplinare în veacul viitor; şi cu cât sufletul este mai adânc pătruns de păcatul voit, cu atât mai aspre vor fi măsurile cerute pentru a-l corecta. După cum un părinte înţelept ar pedepsi pe un copil încăpăţânat, tot aşa Cristos va pedepsi pe cei răi spre binele lor.

Pedepsele Lui vor fi date întotdeauna în dreptate, temperate de milă şi uşurate prin aprobarea şi răsplata Sa pentru cei care vor fi bine „deprinşi” prin ele. Şi numai când pedepsele, instrucţiunile şi încurajările vor da greş, numai când iubirea şi mila vor fi făcut tot ce ar putea aproba înţelepciunea (adică tot ce s-ar putea cere), numai atunci individul va primi pedeapsa finală cerută de cazul său — Moartea a Doua.

Nimeni din lume nu va primi acea pedeapsă fără să fi avut mai întâi toate ocaziile binecuvântate ale veacului viitor. Şi în timp ce acest lucru este adevărat în legătură cu lumea, acelaşi principiu se aplică acum şi la copiii consacraţi ai lui Dumnezeu, în această zi de judecată (încercare) a noastră. Noi primim acum favorurile lui Dumnezeu (prin credinţă), pe când lumea le va primi în veacul viitor, adică va primi instrucţiuni, ajutor, încurajare, disciplinare şi pedeapsă. „Căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de disciplinare, de care toţi au parte, sunteţi copii nelegitimi, iar nu fii.” De aceea, când primim pedeapsă aspră, trebuie s-o acceptăm ca de la un Tată iubitor pentru corectarea noastră, neuitând „mângâierea care vă vorbeşte ca unor fii: „Fiul meu, nu dispreţui disciplinarea Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul disciplinează pe cine-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte”. Evrei 12:4-13.

Cât de drepte şi nepărtinitoare sunt căile lui Dumnezeu! Citiţi cu atenţie regulile veacului viitor — Ieremia 31:29-34 şi Ezechiel 18:20-32. Ele ne dovedesc, fără niciun dubiu, sinceritatea şi realitatea tuturor declaraţiilor Sale de iubire faţă de oameni: „«Viu sunt Eu» zice Stăpânul Domnul, «că nu doresc moartea păcătosului, ci mai de grabă să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi, voi, casa lui Israel?” Ezechiel 33:11.

Toţi cei care în această viaţă se căiesc de păcat, şi, aşa cum sugerează cuvântul căinţă, încep şi continuă lucrarea de reformare după cea mai bună capacitate a lor, îşi vor forma un caracter care le va fi de folos în veacul viitor; când vor fi treziţi în veacul învierii, în acea măsură vor fi mai înaintaţi către perfecţiune şi progresul lor va fi mai rapid şi mai uşor, pe când la ceilalţi va fi mai încet, mai obositor şi mai greu. Acest lucru este sugerat în cuvintele Domnului nostru: (Ioan 5:29-30) „… vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui [Cristos] şi vor ieşi din ele; cei care au practicat binele, pentru învierea vieţii [cei a căror încercare a trecut şi care au fost judecaţi vrednici de viaţă vor învia desăvârşiţi — credincioşii din veacurile trecute la viaţă umană desăvârşită, biruitorii Veacului acesta Evanghelic la viaţă perfectă ca fiinţe divine], iar cei care au făcut răul, pentru învierea judecăţii”. Aceştia vor fi treziţi pentru judecată — pentru a urma un curs de disciplinare şi corecţie — ca mijloc necesar pentru desăvârşirea lor, sau, în caz contrar, pentru condamnarea lor la Moartea a Doua.

Omul care prin fraudă şi nedreptate a acumulat şi tezaurizat în această viaţă multă bogăţie, care s-a risipit în vânt odată cu întoarcerea lui în ţărână, se va trezi fără îndoială că-şi va plânge pierderea şi îşi va jeli sărăcia şi neputinţa totală de a repeta procedeele ilegale pentru acumularea bogăţiei sub noua ordine a lucrurilor. Pentru mulţi, va fi o pedeapsă aspră şi o experienţă amară a birui pornirile spre zgârcenie, egoism, mândrie, ambiţie şi trândăvie, nutrite şi răsfăţate ani de zile în viaţa de acum. Ocazional vedem şi acum câte o ilustraţie a acestui fel de pedeapsă, când un om foarte bogat pierde totul deodată, şi spiritul îngâmfat al său şi al familiei sale trebuie să cadă.

Ni se spune (Daniel 12:2) că unii se vor scula spre ocară şi ruşine care va ţine tot veacul. Şi cine se poate îndoi că atunci, când fiecare lucru ascuns va fi adus la judecată (Eclesiastul 12:14) şi când latura întunecată a multor caractere, care astăzi sunt larg aprobate printre oameni, va fi descoperită, multe feţe vor roşi şi se vor ascunde dezorientaţi? Când omului care fură i se va cere să dea înapoi posesorului de drept proprietatea furată, plus o dobândă de douăzeci la sută, iar omului care înşală, acuză pe nedrept sau nedreptăţeşte în alt mod pe apropoapele său, i se va cere să-şi recunoască nelegiuirile şi pe cât va fi posibil să repare pagubele, sub pericolul pierderii veşnice a vieţii, nu va fi aceasta răsplătire dreaptă? Remarcaţi declaraţia clară despre aceasta în procedurile tipice ale lui Dumnezeu cu Israelul, pe care l-a făcut să reprezinte lumea. 1 Corinteni 10:11; Leviticul 6:1-7. Vedeţi, de asemenea, „Cortul Întâlnirii”, pag. 89 .

Fiindu-ne astfel îngăduit să privim în planul perfect al lui Dumnezeu, cu câtă forţă ni se aminteşte de cuvântul Său prin profetul Isaia: „… voi face din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb” (Isaia 28:17). Vedem, de asemenea, influenţa sănătoasă a acestei disciplinări. Părinţii, când îşi disciplinează copiii, îşi dau seama de necesitatea imperativă ca pedepsele să fie proporţionale cu greşelile; la fel este şi în guvernarea lui Dumnezeu: pedepsele mari pentru greşelile mari nu sunt mai mari decât este necesar pentru a stabili dreptatea şi a efectua reforme morale mari.

Văzând că Domnul va îndrepta astfel echitabil toate afacerile umane la timpul Său cuvenit, putem să îndurăm greutatea din prezent şi să ne împotrivim răului cu bine, chiar cu preţul avantajelor prezente. De aceea, „nu întoarceţi nimănui rău pentru rău”. „Să aveţi în voi gândul acesta, care era în Hristos Isus.” Romani 12:17-19; Filipeni 2:5.

Ordinea prezentă a lucrurilor nu va continua pentru totdeauna. Judecătorul cel drept al întregului pământ spune: „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”; iar apostolul Petru adaugă: „Domnul ştie să scape din încercare pe oamenii temători de Dumnezeu şi să păstreze pe cei nedrepţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii” — 2 Petru 2:9. Şi, după cum am văzut, acele pedepse vor fi adaptate naturii păcatelor şi vor avea în vedere acel scop binevoitor — stabilirea permanentă în dreptate a omului.

Alte Scripturi care confirmă această vedere a răsplăţilor şi pedepselor viitoare sunt: 2 Samuel 3:39; Matei 16:27; 1 Petru 3:12; Psalmul 19:11; 91:8; Proverbele 11:18; Isaia 40:10; 49:4; Matei 5:12; 10:41, 42; Luca 6:35; Apocalipsa 22:12; Romani 14:11, 12.

Să predomine cinstea şi Adevărul

După ce am demonstrat că nici Biblia, nici raţiunea nu oferă nici cel mai mic sprijin doctrinei că pedeapsa pentru păcat este chinul veşnic, vom observa faptul că diferitele crezuri, confesiuni, cărţi de cântări şi tratate teologice ale diferitelor biserici sunt singurul ei sprijin; şi că sub creşterea luminii din zilele noastre şi prin emanciparea raţiunii care rezultă astfel, credinţa în această doctrină oribilă, diavolească a veacurilor întunecate dispare repede. Dar vai! Aceasta nu este pentru că creştinii în general sunt zeloşi după adevărul Cuvântului lui Dumnezeu şi după caracterul Său, şi sunt doritori să distrugă idolii dezgustători ai crezurilor. O, nu! Ei se închină încă în faţa falsităţii lor recunoscute; se angajează încă să le apere şi cheltuie timp şi bani pentru a le sprijini, deşi în inimă se ruşinează de ele şi în particular le neagă.

Influenţa generală a tuturor acestora este să facă pe aceia din lume care sunt cinstiţi în inimă să dispreţuiască creştinismul şi Biblia; şi să facă ipocriţi şi semi-necredincioşi din creştinii nominali. Fiindcă biserica nominală este lipită de această hulă veche şi pe nedrept îşi prezintă propria sa eroare ca fiind învăţătura Bibliei, Cuvântul lui Dumnezeu este practic respins, chiar dacă încă este respectat formal. Astfel Biblia, marea ancoră a adevărului şi a libertăţii, este îndepărtată de la, şi de către aceia care, dacă n-ar fi înşelaţi în privinţa învăţăturilor ei, ar fi susţinuţi şi binecuvântaţi prin ea.

Efectul general, nu prea îndepărtat, va fi mai întâi o necredinţă pe faţă, iar apoi anarhia. Pentru mare, foarte mare parte din aceasta sunt răspunzători creştinii căldicei, atât cei de la amvoane cât şi cei din strane, care cunosc sau ar trebui să cunoască mai bine. Mulţi din aceştia sunt dispuşi să compromită adevărul, să calomnieze caracterul lui Dumnezeu şi să se contrazică şi să se înşele pe ei înşişi de dragul păcii, al comodităţii sau al avantajului pământesc actual. Şi orice slujitor al bisericii, care, prin rostirea vreunui cuvânt în sprijinul unui adevăr nepopular îşi riscă salariul şi reputaţia de a fi „stabilit” în mlaştina erorii, este considerat un om curajos, chiar dacă în mod nedemn s-ar reţine de la semnarea protestelor sale publicate.

Dacă creştinii declaraţi ar fi cinstiţi cu ei înşişi şi sinceri faţă de Dumnezeu, ar învăţa repede că „frica pe care o are de Mine nu este decât o poruncă a oamenilor învăţaţi” (Isaia 29:13). Dacă toţi ar hotărî să-L lase pe Dumnezeu să fie adevărat, chiar dacă toţi oamenii s-ar dovedi mincinoşi (Romani 3:4), şi ar arăta că toate crezurile umane sunt imperfecte şi înşelătoare, s-ar face în scurtă vreme o mare lucrare de zdrobire a crezurilor. Atunci Biblia ar fi studiată şi apreciată ca niciodată înainte; iar mărturia ei că plata păcatului este moartea (stingerea), ar fi recunoscută ca o „dreaptă răsplătire”.