Pedeapsa veşnică

R 4553c W. T. 15 ianuarie 1910 (pag. 39-46)

Caracterul veşnic al pedepsei fiind astfel stabilit, rămâne un singur punct deschis pentru discuţii, şi anume, natura pedepsei. Luaţi concordanţa biblică şi căutaţi ce spune marele Judecător despre pedeapsa păcătoşilor cu voia, care dispreţuiesc şi resping toate pregătirile Sale binecuvântate făcute pentru ei prin Cristos. Ce găsiţi? Spune Dumnezeu că păcătoşii vor trăi veşnic în chinuri? Nu; nu găsim nici un singur text în care acelei clase să‑i fie promisă viaţa în vreo stare.

Declaraţiile lui Dumnezeu ne asigură că în cele din urmă El va avea un univers curat, lipsit de ruina păcatului şi a păcătoşilor, deoarece „Domnul … nimiceşte pe toţi cei răi”. Psalmul 145:20.

Dar, deşi nu găsim nici un verset în Biblie care să spună că această clasă poate avea viaţă în chinuri, sau în oricare altă stare, găsim totuşi numeroase pasaje care învaţă contrariul. Din acestea dăm doar câteva ca exemple: „… plata păcatului este moartea” (Romani 6:23), „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ezechiel 18:4, 20). „Dar cei răi pier” (Psalmul 37:20). „Încă puţin timp şi cel rău nu va mai fi” (Psalmul 37:10). Astfel Dumnezeu ne-a spus clar natura pedepsei veşnice a celor răi — că va fi moartea, nimicirea.

Ideile false despre planul lui Dumnezeu de a proceda cu cei incorigibili, învăţate tot timpul începând de la marea „apostazie” care a culminat în papalitate, şi introduse în minţile noastre încă din copilărie, sunt singurele responsabile pentru opinia susţinută în general, că pedeapsa veşnică pregătită pentru păcătoşii cu voia este o viaţă în chinuri. Această părere este susţinută, în ciuda nenumăratelor declaraţii clare ale Cuvântului lui Dumnezeu că pedeapsa lor va fi moartea. Aici Pavel declară foarte explicit care va fi pedeapsa. Vorbind despre aceeaşi Zi Milenară şi despre aceeaşi clasă de oameni care, în ciuda tuturor ocaziilor favorabile de atunci şi a cunoştinţei depline, nu vor veni în armonie cu Cristos, şi ca atare nu „cunosc pe Dumnezeu” în adevăratul sens şi „nu ascultă”, el zice că, „vor avea pedeapsă”. Da, dar ce fel de pedeapsă? El ne spune ce fel: „Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică [nimicire din care nu va mai fi revenire, răscumpărare sau înviere — Evrei 10:26-29] de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui” (2 Tesaloniceni 1:9). Această pierzare este reprezentată în pildă prin „focul” pregătit Diavolului şi îngerilor lui”: este „iazul de foc, care arde cu pucioasă”, care este moartea a doua (Apocalipsa 20:14; 19:20), în care este trimisă clasa „caprelor” din această pildă. Matei 25:41.

Astfel, când sunt privite din punctul de vedere corect, se pot vedea imediat semnificaţia şi caracterul raţional al acestei declaraţii privind pedeapsa veşnică. Focul din pildă, prin care se va realiza pedeapsa (nimicirea), nu va fi un foc literal, deoarece „focul” este un simbol la fel cum sunt şi „oile” şi „caprele”. Focul aici, ca şi în alte locuri, simbolizează nimicirea şi nicidecum păstrarea.

Am putea lăsa acest subiect aici şi să considerăm că am arătat pe deplin că pedeapsa veşnică a clasei „caprelor” va fi nimicirea, dar îndreptăm atenţia asupra unui alt punct care confirmă adevărul asupra acestui subiect. Ne referim la cuvântul grecesc kolasin, tradus „pedeapsă” în versetul 46. Acest cuvânt nu conţine nici cea mai vagă idee de chin. Semnificaţia lui principală este a tăia, a curăţa, sau a tunde de crengi, ca în curăţarea arborilor; iar al doilea sens este a reţine. Cei răi vor fi reţinuţi sau tăiaţi pe vecie de la viaţă în a Doua Moarte. Ilustraţii de folosire a cuvântului kolasin se pot găsi uşor în scrierile clasice greceşti. Cuvântul grecesc pentru „pedeapsă” este basinos, un cuvânt care nu are nicio legătură cu cuvântul kolasin.

Cuvântul kolasin, folosit în Matei 25:46, apare numai încă într-un loc în Biblie, în 1 Ioan 4:18, unde este tradus nepotrivit prin „chinuire” în versiunea comună (în engleză, iar în română în Biblia de la 1874, n.t.), în timp ce ar trebuit tradus, „frica are reţinere”. Cei care au Concordanţa Analitică de Young (Young’s Analytical Concordance), vor vedea (pagina 995) că definiţia cuvântului kolasin este, „tăiere, curăţare, reţinere”. Iar autorul lui Emphatic Diaglott, după ce a tradus kolasin în Matei 25:46 prin cuvântul „tăiere”, spune într‑o notă de subsol:

„Versiunea Comună şi multe alte traduceri moderne redau cuvintele kolasin aionion prin „pedeapsă veşnică”, dând ideea, aşa cum se interpretează în general, de basinos, care înseamnă chin. Kolasin în diferitele lui forme se află numai în alte trei locuri în Noul Testament: Fapt. 4:21; 2 Petru 2:9; 1 Ioan 4:18. Se trage din cuvântul kolazoo, care înseamnă: 1. a tăia jos, cum ar fi tăierea ramurilor din arbori, a curăţa; 2. a ţine în frâu, a restrânge. Grecii scriu: „Căruţaşul ţine în frâu (kolazei) caii săi năvalnici”; 3. A corecta, a pedepsi. A tăia o persoană de la viaţă sau din societate, sau chiar a o reţine, este socotit ca pedeapsă, şi de aceea a apărut această a treia utilizare sau utilizare metaforică a cuvântului. A fost adoptată prima semnificaţie [în Diaglott], pentru că se potriveşte mai bine cu a doua parte a frazei, păstrând astfel forţa şi frumuseţea antitezei. Cei drepţi merg în viaţă, cei răi la tăierea de la viaţă, în moarte — 2 Tesaloniceni 1:9.”

Acum să analizăm cu atenţie textul şi să observăm antiteza, contrastul arătat între răsplata „oilor” şi răsplata „caprelor”, pe care o dă ideea corectă a cuvântului kolasin — o clasă merge în viaţă veşnică, iar cealaltă este veşnic tăiată de la viaţă — reţinută pentru totdeauna în moarte. Şi aceasta se potriveşte exact cu ceea ce declară peste tot Scripturile cu privire la plata sau pedeapsa pentru păcatul voit.

Să ne gândim un moment la cuvintele din versetul 41: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor [răscumpăraţi o dată prin Cristos din blestemul sau condamnarea la moarte a lui Adam, dar acum condamnaţi sau blestemaţi ca vrednici de Moartea a Doua, de către Cel ce i-a răscumpărat de sub primul blestem], în focul cel veşnic, [simbolul nimicirii veşnice] pregătit Diavolului şi îngerilor [slujitorilor] lui”.

Să ne amintim că aceasta va fi sentinţa definitivă la încheierea încercării finale — la încheierea Mileniului; şi că atunci nimeni nu va mai fi servul lui Satan din cauza ignoranţei sau fără voia sa, aşa cum mulţi sunt astăzi, căci marele Eliberator, Cristos, va înlătura ispitele din afară şi va da ajutor pentru dezvoltare personală, ceea ce va permite tuturor celor care vor vrea, să învingă slăbiciunile înnăscute şi să ajungă la perfecţiune. Aceste „capre”, care iubesc răul şi servesc lui Satan, sunt mesagerii („îngerii”) lui Satan. Pentru aceştia şi pentru Satan şi nu pentru alţii, Dumnezeu a pregătit Moartea a Doua — nimicirea veşnică. Foc va veni din cer de la Dumnezeu şi-i va mistui. Oricine poate aprecia ce este focul mistuitor sau nimicitor, dacă ochii nu-i sunt împiedicaţi de învăţătură falsă şi de prejudecată. Nimeni n-a auzit vreodată despre un foc care păstrează; şi deoarece focul niciodată nu păstrează, ci totdeauna mistuie, Dumnezeu îl foloseşte ca simbol al nimicirii totale. Apocalipsa 20:9.

care arde cu foc şi cu pucioasă, Adică moartea a doua Apocalipsa 19:20; 20:10, 14, 15; 21:8

„Iazul care arde cu foc şi cu pucioasă” este menţionat de câteva ori în cartea Apocalipsei, carte care toţi creştinii admit că este o carte de simboluri. Cu toate acestea, în general ei gândesc şi vorbesc despre acest simbol special ca despre o declaraţie literală care dă sprijin puternic doctrinei chinului veşnic, în ciuda faptului că acest simbol are o definiţie clară şi înseamnă moartea a doua: „Şi Moartea şi Locuinţa Morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este Moartea a Doua” (Apocalipsa 20:14). Uneori se vorbeşte despre el ca despre „iazul de foc, care arde cu pucioasă” (Apocalipsa 19:20), elementul pucioasă fiind menţionat ca să intensifice simbolul distrugerii, Moartea a Doua: pucioasa arzândă fiind unul din cele mai ucigătoare elemente cunoscute. Este distrugătoare pentru toate formele de viaţă.

Simbolismul acestui iaz de foc este arătat mai departe prin faptul că „fiara” simbolică şi „profetul mincinos” simbolic, şi moartea şi locuinţa morţilor (hadesul), precum şi diavolul şi urmaşii săi, sunt distruşi în el. Apocalipsa 19:20; 20:10, 14, 15; 21:8.

Această nimicire sau moarte este numită moartea a Doua, spre deosebire de moartea Dintâi sau moartea adamică, nu fiindcă are semnificaţia că tot ce merge în ea moare a doua oară. De exemplu, moartea (dintâi sau adamică) şi hadesul, mormântul, vor fi aruncate în el — pentru a se îndeplini această lucrare se va cere întregul Mileniu; şi în niciun sens n-au mai fost nimicite înainte. Tot aşa, nici „diavolul”, „fiara” şi „profetul cel mincinos” n-au mai fost nimicite înainte.

Din întâia moarte sau moartea adamică s-a pregătit o înviere. De aceea toţi cei din morminte vor ieşi afară. Revelatorul declară profetic: „Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea, Moartea şi Locuinţa Morţilor [hadesul, mormântul] au dat înapoi pe morţii care erau în ele … Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise” (Apocalipsa 20:13, 12). Având în vedere planul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc din condamnarea adamică, aceasta este numită „somn”, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. În istoria lui Israel, despre cei buni şi despre cei răi se spune în mod repetat că au „adormit cu părinţii lor”. Apostolii au folosit acelaşi simbol, iar Domnul nostru de asemenea. Dar în legătură cu Moartea a Doua nu se foloseşte un asemenea simbol. Dimpotrivă, pentru a o simboliza sunt folosite cele mai tari ilustraţii ale nimicirii totale, complete, cum ar fi, „focul şi pucioasa”, deoarece aceasta va fi o nimicire din care nu va fi nicio revenire.

Fericit gând! Moartea adamică (care a cerut toată omenirea pentru păcatul părintelui ei) va fi înghiţită pe vecie, şi va înceta în această a Doua Moarte în care ea va fi aruncată de către marele Răscumpărător, care a cumpărat întreaga lume prin sacrificiul Său. Astfel Dumnezeu ne spune prin profet: „Îi voi răscumpăra din puterea Şeolului, îi voi scăpa de la moarte. … Locuinţă a Morţilor, unde îţi este nimicirea” (Osea 13:14). Întâia moarte sau moartea adamică nu va mai avea libertate sau putere asupra oamenilor, cum a avut în cei şase mii de ani trecuţi; nu va mai muri nimeni din cauza păcatului adamic (Romani 5:12; Ieremia 31:29, 30; Ezechiel 18:2). De atunci înainte va fi în vigoare Noul Legământ sigilat cu sângele scump, şi numai păcatele făcute cu voia vor fi socotite ca păcate şi vor fi pedepsite cu plata păcatului — Moartea — Moartea a Doua. În acest fel moartea adamică va fi aruncată în moartea a Doua şi va fi înghiţită de ea.

Iar hadesul şi şeolul — starea ascunsă, întunecată, mormântul, care astăzi ne vorbeşte despre o speranţă a unei vieţi viitoare prin puterea lui Dumnezeu de înviere în Cristos — nu vor mai fi; căci Moartea a Doua nu va înghiţi pe nimeni care va fi potrivit pentru viaţă — pe nimeni pentru care va rămâne o umbră de speranţă, ci numai pe aceia pe care Judecătorul care nu poate greşi îi va găsi deplin, imparţial şi individual vrednici de nimicire. Şi Satan, acel ispititor mincinos care a înşelat şi ruinat neamul omenesc şi care, cu energie şi viclenie stăruitoare, a încercat continuu să zădărnicească planul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră prin Cristos, va fi nimicit, şi împreună cu el toţi cei care au spiritul lui, „îngerii lui”, şi nu se vor mai trezi niciodată din moarte ca să tulbure iarăşi lumea. Aici se spune despre el că va fi aruncat în „iazul de foc” — Moartea a Doua; iar Pavel în Evrei 2:14, referindu-se la acelaşi lucru, o numeşte nimicire: „să nimicească pe cel care are puterea morţii, adică pe Diavolul”. Şi „fiara … şi împreună cu ea … prorocul mincinos”, marile sisteme false, care au asuprit şi rătăcit multă vreme creştinătatea nominală, nu vor scăpa nicidecum din ea. Despre aceste sisteme se spune că vor fi aruncate „vii” (adică, în timp ce vor fi încă organizate şi active) în iazul de foc, care arde cu pucioasă. Apocalipsa 19:20.

Marele timp de strâmtorare, judecata Domnului, care va nimici complet aceste sisteme, va cauza negreşit mari greutăţi şi dureri sociale, financiare şi religioase tuturor celor identificaţi cu aceste sisteme înşelate şi înşelătoare, înainte de a fi cu totul distruse. Aceste sisteme vor fi aruncate în iazul de foc, distruse la începutul Mileniului, pe când nimicirea lui Satan este rezervată pentru sfârşitul Mileniului, când toate „caprele” vor fi fost separate de „oi” şi când vor pieri împreună cu Satan în Moartea a Doua, fiind „îngerii lui”, mesagerii sau servitorii lui. Nici unul din caracterele acelea urâte dintre oameni, care, deşi vor cunoaşte adevărul, vor iubi totuşi nedreptatea — nici unul dintre „fricoşi şi necredincioşi” — cei care nu se vor încrede în Dumnezeu după toate manifestările harului Său oferite în timpul domniei Milenare a lui Cristos, nici dintre urâcioşi, care în inima lor sunt ucigaşi şi desfrânaţi, vrăjitori şi idolatri şi mincinoşi, nici unul dintre aceştia nu va scăpa de Moartea a Doua pentru a întina pământul din nou. Toţi aceştia, după o deplină şi generoasă ocazie de reformare, vor fi judecaţi ca nevrednici de viaţă şi vor fi pentru totdeauna înlăturaţi în Moartea a Doua, simbolizată prin „iazul de foc, care arde cu pucioasă”.

Câteva descrieri profetice ale Veacului Milenar şi ale lucrării lui, în capitolele 20 şi 21 din Apocalipsa, arată clar obiectivul şi rezultatul acelui veac de încercare, în armonie cu celelalte scripturi deja citate.

Capitolul 20, versetele 2, 4, 11 şi capitolul 21, versetele 1, 2, 10, 11, arată începutul acelui Veac de Judecată şi de restrângere a erorilor orbitoare şi a sistemelor înşelătoare. „Fiara” şi „prorocul mincinos” sunt cele mai însemnate simboluri, şi reprezintă organizaţiile sau sistemele erorii, care, împreună constituie „Babilonul”. Judecata împotriva „scaunelor de domnie” din timpul prezent şi împotriva sistemelor „fiarei” şi „profetului cel mincinos” urmează grabnic după introducerea acestei domnii milenare de judecată. Tronurile stăpânirii prezente a pământului vor fi „răsturnate”, iar domnia va fi transferată marelui Profet, Preot, Rege şi Judecător, „a căruia este dreptul” (Comparaţi Daniel 7:14, 22 şi Ezechiel 21:27). Atunci sistemele erorii vor fi judecate în grabă ca vrednice de nimicire, de „iazul de foc”, „Moartea a Doua”. Apocalipsa 19:20.

Astfel a doua nimicire (sau moarte) începe foarte devreme în noua judecată; ea începe cu sistemele false simbolizate prin fiară, profetul mincinos etc., dar nu va ajunge la omenire, ca indivizi, până când vor fi avut mai întâi o încercare deplină şi ocazie să aleagă viaţa şi să trăiască veşnic. Capitolul 20:12, 13 şi 21:3-7, indică încercarea binecuvântată, favorabilă, în care toţi, atât cei morţi cât şi cei vii (în afară de Biserică, aceştia fiind atunci regi, preoţi, comoştenitori şi judecători împreună cu Isus Cristos) vor fi aduşi la o deplină cunoştinţă a adevărului, eliberaţi de întristare şi durere, şi eliberaţi de orice eroare orbitoare şi prejudecată, şi încercaţi „după faptele lor”.

Rezultatul măreţ al acestei încercări va fi un univers curat. După cum exprimă Revelatorul: „Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ … le-am auzit zicând: «A Celui care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor!»” (Apocalipsa 5:13). Dar acest rezultat va fi îndeplinit în armonie cu toate procedeele lui Dumnezeu din trecut şi din prezent, care întotdeauna i-au recunoscut omului libertatea voinţei, ca să aleagă binele sau răul, viaţa sau moartea.

Nu ne putem îndoi deci, că la sfârşitul Veacului Milenar, Dumnezeu va permite din nou răului să triumfe „puţină vreme”, pentru ca prin el să-Şi încerce creaturile (care până la timpul acela vor cunoaşte pe deplin atât binele cât şi răul şi urmarea acestora, iar dreptatea şi iubirea Lui le vor fi fost pe deplin demonstrate), pentru ca acei care în final vor prefera şi vor alege răul să poată fi înlăturaţi — nimiciţi. Astfel Dumnezeu va înlătura pentru totdeauna pe toţi cei care nu iubesc dreptatea şi nu urăsc nelegiuirea.

Cu privire la această încercare citim că Satan se va strădui să ducă în rătăcire omenirea, al cărei număr va fi atunci mare ca nisipul mării; dar nu trebuie să presupunem că mulţi dintre ei vor urma exemplul rău al lui Satan şi vor alege răul şi neascultarea, având în faţă experienţa trecută şi nefiind împiedicaţi de slăbiciunile de acum şi de influenţele orbitoare. Totuşi, când Dumnezeu nu ne spune nici numărul, nici proporţia celor care vor fi găsiţi vrednici de viaţă şi a celor care vor fi judecaţi vrednici de moarte (Moartea a Doua), nu putem fi dogmatici. De un lucru putem fi siguri: Dumnezeu nu vrea moartea celor răi, ci vrea ca toţi să se întoarcă la El şi să trăiască; şi nu va fi nimicit în acel „iaz de foc, care arde cu pucioasă” (simbol al nimicirii complete — gheena), niciunul care este vrednic de viaţă, a cărui viaţă în continuare ar fi o binecuvântare pentru el sau pentru alţii care sunt în armonie cu dreptatea.

Nimicirea totală şi fără speranţă este intenţionată numai pentru făcătorii de rele cu voia, care, asemenea lui Satan, în mândria inimii şi în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, vor iubi şi vor face răul în ciuda manifestărilor dezaprobării divine şi în ciuda experienţei lor cu pedeapsa pentru acesta. Se pare că bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, prin faptul că a pregătit o răscumpărare, o restabilire şi o altă ocazie de viaţă pentru om, în loc să-i facă pe toţi să urască păcatul, pe unii îi va face să presupună că Dumnezeu este prea iubitor ca să-i înlăture în Moartea a Doua, sau dacă ar face astfel, El le-ar da noi şi noi ocazii în viitor. Zidind astfel pe o presupusă slăbiciune a caracterului divin, aceştia ar putea fi conduşi spre a încerca să profite de harul (favoarea) lui Dumnezeu, ca de un permis să facă păcat cu voia. Dar nu vor merge mai departe pentru că nebunia lor va fi arătată. Nimicirea lor totală va dovedi celor drepţi armonia şi echilibrul perfect al Dreptăţii, Înţelepciunii, Iubirii şi Puterii în Conducătorul divin.

Apocalipsa 21:8

Aici este înfăţişat adevăratul caracter al clasei caprelor. Fricoşii şi necredincioşii [care nu se vor încrede în Dumnezeu], urâcioşii, ucigaşii [cei care urăsc pe fraţi], desfrânaţii, vrăjitorii, idolatrii [cei care-şi însuşesc şi folosesc greşit favorurile divine, dându-şi lor sau altor creaturi sau lucruri serviciul şi onoarea care aparţin lui Dumnezeu], şi toţi „mincinoşii” — „oricine iubeşte şi face minciună” (într-un cuvânt, toţi cei care nu iubesc adevărul şi nu-l caută, şi nu-l apără şi nu-l susţin cu orice preţ), „partea le va fi în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă [gheena, simbol al nimicirii complete], adică moartea a doua”. O astfel de tovărăşie ar fi dezgustătoare pentru orice fiinţă cinstită, integră. Aceştia sunt greu de tolerat chiar şi acum, când îi putem compătimi, ştiind că astfel de dispoziţii sunt în mare măsură rezultatul slăbiciunii moştenite a cărnii. Suntem mişcaţi să avem o măsură de compătimire prin aceea că ne amintim cum în propriul nostru caz, adesea, vrând să facem binele, răul ne stă înainte. Dar la sfârşitul judecăţii Milenare, când Domnul, Judecătorul cel drept, va fi dat toate avantajele şi ocaziile de cunoştinţă şi capacitate, această clasă va fi o urâciune şi o scârbă pentru toţi cei care vor fi în armonie cu Regele Slavei. Iar cei drepţi vor fi bucuroşi când, încercarea fiind sfârşită, darul vieţii va fi luat de la cei care se vor fi dovedit nevrednici şi când cei care strică pământul, cu toată lucrarea şi influenţa lor, vor fi nimiciţi.

Diavolul, fiara şi prorocul

mincinos, chinuiţi

Apocalipsa 20:9 vorbeşte despre nimicirea acelor indivizi care se vor uni cu Satan în ultima răzvrătire; iar versetul 15 vorbeşte despre aceeaşi nimicire, dar cu alte cuvinte, folosind simbolul „iazul de foc”. Ei sunt mistuiţi sau consumaţi în foc. Acesta fiind cazul, chinul din versetul 10 nu se poate referi la aceste fiinţe umane care sunt mistuite, nimicite. Prin urmare, întrebarea se reduce la aceasta: Vor fi Satan, prorocul mincinos şi fiara chinuiţi veşnic, şi învaţă acest verset astfel?

Noi răspundem prin cuvintele lui Dumnezeu: „Domnul … nimiceşte pe toţi cei răi”. În privinţa lui Satan, cel mai mare vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al omului, Dumnezeu ne informează în mod deosebit că va fi nimicit, şi nu păstrat în nici un sens sau stare. Evrei 2:14.

Sistemele fiară şi proroc mincinos, care în decursul Veacului Evanghelic au înşelat şi au dus în rătăcire, vor fi aruncate într-o strâmtorare mare şi mistuitoare la sfârşitul Veacului Evanghelic. Chinul acestor sisteme va fi aionion, adică durabil. Va continua atâta timp cât vor dura ele, până când vor fi nimicite cu totul. La fel va fi nimicit şi sistemul erorii, care se va manifesta pe neaşteptate la sfârşitul Veacului Milenar şi va duce „caprele” la nimicire (Apocalipsa 20:7-10). Acel sistem înşelător (nespecificat astfel, ci doar numit Satan după instigatorul lui), va fi aruncat în acelaşi fel de strâmtorare şi nimicire la sfârşitul Veacului Milenar, în care sunt aruncate şi sistemele fiară şi proroc mincinos acum, la sfârşitul Veacului Evanghelic.

Apocalipsa 19:3, vorbind despre unul dintre aceste sisteme, spune: „… fumul ei se ridică în vecii vecilor”. Aceasta vrea să spună că amintirea („fumul”) nimicirii acestor sisteme de înşelare şi eroare va fi durabilă, lecţia nu va fi uitată niciodată — după cum fumul, care continuă să se ridice după un foc nimicitor este mărturie că focul şi-a făcut lucrarea. Vezi şi Isaia 34:8-10.

Asupra Apocalipsei 14:9-11 remarcăm în treacăt că toţi vor fi de acord imediat că, dacă în versetul 9 se referă la o închinare literală fiarei şi icoanei ei, atunci puţini oameni din ţările civilizate, sau poate nici unul n-ar fi pasibil de pedeapsa arătată în versetul 11; şi dacă fiara, icoana ei, închinarea, vinul şi paharul sunt simboluri, atunci şi chinurile, fumul, focul şi pucioasa sunt simboluri.

Aruncarea morţii şi a locuinţei morţilor în nimicire completă, în Moartea a Doua, în timpul Veacului Milenar, face parte din nimicirea completă care va cuprinde orice lucru nepotrivit, dăunător şi nefolositor (Isaia 11:9; Psalmul 101:5-8). Moartea a Doua, sentinţa acelei încercări individuale, va fi finală: ea nu va fi nimicită niciodată. Şi toţi cei care iubesc dreptatea să spună, amin; căci a nimici Moartea a Doua, a înlătura sentinţa acelei încercări drepte şi nepărtinitoare, ar însemna a dezlega iarăşi nu numai pe Satan, ci pe toţi aceia care iubesc şi practică răul şi înşelarea, şi care dezonorează cu instituţiile lor rele pe Domnul — ar însemna a se opune, a insulta şi a se strădui să-i răstoarne pe aceia care-L iubesc, doresc să-I servească Lui şi se bucură de favoarea Lui. Ne bucurăm că nu există nici un pericol în aceasta, dar că dreptatea divină se uneşte cu înţelepciunea, iubirea şi puterea divină, ca să introducă dreptatea veşnică pe o bază trainică.

Cei care se întorc în „iad”

„Cei răi se întorc în Locuinţa Morţilor (iad în limba engeză — n. t.); toate neamurile care uită pe Dumnezeu.” Psalmul 9:17.

Găsim că această declaraţie a Domnului menţionată de psalmist este fără nici o condiţie şi trebuie să o acceptăm ca pe un fapt sigur. Dacă pretenţiile „ortodoxiei” cu privire la iad ar fi adevărate, acesta ar fi într-adevăr un mesaj înfricoşător.

Dar haideţi să punem în loc adevărata semnificaţie a cuvântului şeol, şi textul nostru se va citi: „În starea morţii se vor întoarce nelegiuiţii, toate popoarele care uită pe Dumnezeu”. Noi credem aceasta; dar apoi, cine sunt cei nelegiuiţi? Într-un sens toţi oamenii sunt nelegiuiţi, prin aceea că toţi sunt călcători ai legii lui Dumnezeu, dar în sensul cel mai deplin, cei nelegiuiţi sunt cei care, cu deplină cunoştinţă a răutăţii excesive a păcatului şi a remediului pregătit pentru recuperarea lor de sub efectele lui nocive, persistă intenţionat în păcat.

Până acum numai puţini — credincioşii consacraţi — au ajuns la o cunoştinţă adevărată a lui Dumnezeu. Lumea nu-L cunoaşte şi popoarele nu-L pot uita pe Dumnezeu până când mai întâi sunt aduse la cunoştinţa de El. Consacraţii au fost luminaţi, conduşi de Spirit prin credinţă ca să înţeleagă lucrurile adânci şi ascunse ale lui Dumnezeu, care descoperă slava caracterului lui Dumnezeu, dar care, deşi exprimate în Cuvântul Său, lumii îi apar ca o nebunie.

După cum am văzut până acum, aceasta nu va fi aşa în veacul viitor, căci atunci „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11:9). Multe lucruri, pe care le acceptăm acum prin credinţă, atunci vor fi demonstrate lumii. Când Cel care a răscumpărat pe om din puterea mormântului (Osea 13:14) va începe să-Şi ia înapoi din închisoarea morţii bunurile cumpărate (Isaia 61:1), când cei care dorm vor fi deşteptaţi sub razele blânde ale Soarelui Dreptăţii, vor înţelege repede adevărul care până atunci li se părea o poveste inutilă, că Isus, „prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea pentru toţi”.

Am mai văzut apoi că urcarea treptată pe Calea Regală a Sfinţeniei va fi posibilă şi comparativ uşoară în acel veac, deoarece toate pietrele — pietrele de poticnire, erorile etc. — vor fi fost înlăturate şi vor fi făcute cărări drepte pentru picioarele lor. La acel veac se aplică textul acesta. Cei care vor nesocoti împrejurările favorabile din acel veac şi nu se vor supune dreptului Judecător sau Conducător — Cristos — vor fi cu adevărat nelegiuiţi. Şi fiecare supus loial al Împărăţiei lui Dumnezeu va aproba judecata dreaptă care îi va trimite iarăşi pe aceştia în şeol — starea morţii. Unii ca aceştia vor fi nevrednici de viaţă; şi dacă li s-ar permite să trăiască, viaţa lor ar fi un blestem pentru ei înşişi şi pentru restul omenirii, şi o pată pe lucrarea lui Dumnezeu.

Aceasta va fi Moartea a Doua, din care nu va mai fi nicio înviere. După ce au fost răscumpăraţi din mormânt (şeol) prin sacrificiul lui Cristos, dacă vor muri iarăşi din cauza păcatului lor propriu, atunci „nu va mai rămâne nici o jertfă pentru păcate” (Evrei 10:26). „Hristos … nu mai moare; moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Romani 6:9, 10). De Moartea a Doua toţi ar trebui să se teamă şi să se ferească, pentru că ea va fi sfârşitul existenţei pentru toţi cei socotiţi nevrednici de viaţă. Dar în această moarte nu poate fi nicio suferinţă. Este stingerea vieţii, ca şi moartea adamică.

Din cauză că prin păcat omenirea a ajuns să fie supusă morţii (şeolului, hadesului), de aceea a venit Isus Cristos să ne elibereze şi să ne mântuiască din moarte (1 Ioan 3:8; Evrei 2:14). Moartea este încetarea existenţei, absenţa vieţii. Nu este nicio deosebire între starea morţii adamice şi a celei de-a Doua, dar există speranţă de eliberare din prima, pe când din a doua nu va fi nicio eliberare, nicio întoarcere la viaţă. Prima sentinţă a morţii a trecut asupra tuturor din cauza păcatului lui Adam, pe când a Doua Moarte poate veni numai prin păcatul individual, voit.

Că aplicarea acestui text este pentru veacul viitor este un lucru evident, deoarece în prezent atât sfinţii cât şi păcătoşii merg în şeol sau hades. Acest verset indică faptul că la timpul când se va aplica, numai cei răi vor merge acolo. Iar popoarele care L-au uitat pe Dumnezeu trebuie să fie neamuri care L-au cunoscut, altfel nu L-ar fi putut uita; şi niciodată până acum popoarele n-au fost aduse la acea cunoştinţă, şi nici nu vor fi până în viitor, când cunoştinţa de Domnul va umple întreg pământul şi nimeni nu va trebui să zică aproapelui său, cunoaşte pe Domnul, pentru că toţi Îl vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare (Isaia 11:9; Ieremia 31:34).

Cuvântul ebraic goi, tradus în acest text „popoare”, este folosit în altă parte de către acelaşi scriitor şi este redat prin „păgâni”, „neevrei” şi „popor”. Ideea pare să fie aceea că se referă la toţi cei care nu devin poporul de legământ al lui Dumnezeu, chiar dacă nu sunt în mod făţiş răi. Neamurile (păgânii, toţi care sub acea cunoştinţă deplină nu devin israeliţi adevăraţi), care uită sau neglijează favorurile lui Dumnezeu avute, şi datoriile şi obligaţiile lor faţă de El, vor avea soarta celor „răi” cu voia şi vor fi aruncaţi în Moartea a Doua.

Ca o dovadă în plus la aceasta, aflăm că acest cuvânt ebraic, şub, care în textul nostru este tradus „se întorc”, înseamnă merg înapoi, ca la un loc sau stare în care au mai fost. Cei la care se referă acest text, fie sunt în şeol, fie sunt pasibili să intre acolo, dar fiind răscumpăraţi prin sângele scump al lui Cristos vor fi scoşi din şeol. Dacă atunci vor fi răi, ei împreună cu toţi cei care uită pe Dumnezeu, vor merge înapoi în şeol.

Au crezut evreii în chinul veşnic?

Observând că noi învăţăm că doctrina chinului veşnic a fost altoită în doctrinele Bisericii Creştine în timpul apostaziei, a marii căderi de la credinţă care a culminat în papalitate, unii au întrebat dacă nu cumva, potrivit scrierilor lui Josephus, această doctrină a fost ferm susţinută de evrei; şi dacă este aşa, nu este evident că creştinii timpurii, fiind convertiţi în mare parte de la iudaism, au adus această doctrină cu ei, chiar de la începutul creştinismului?

Răspunsul nostru este, nu; doctrina chinului veşnic a ieşit în mod firesc din doctrina nemuririi omului, care, ca problemă filosofică, a fost propagată la început în ceva asemănător cu forma actuală, de către Şcoala Platonică a filosofiei greceşti. Aceştia au susţinut în primul rând că fiecare om are în sine o părticică din zeitate, şi că aceasta l-ar împiedica să moară vreodată. Această temelie fiind pusă, a fost uşor să se descrie un loc atât pentru făcătorii de rău cât şi pentru făcătorii de bine. Dar, spre lauda acestor filosofi păgâni, să se noteze că ei n‑au reuşit să dezvolte, sau nici chiar să arate acea adâncime a degradării de la bunăvoinţă, raţiune şi milă, necesară pentru a zugrăvi prin cuvânt, condei sau pensulă, astfel de detalii ale ororilor şi suferinţelor cum au fost încorporate după puţin timp în doctrina lor, şi din această doctrină să dezvolte o credinţă declarată ca „necesară pentru mântuire” în pretinsa biserică a lui Cristos.

Pentru a înţelege cazul, este necesar să ne amintim că atunci când a fost întemeiată Biserica Creştină, Grecia era în fruntea cunoştinţei şi civilizaţiei. Alexandru cel Mare cucerise lumea şi răspândise pretutindeni respectul faţă de Grecia; şi cu toate că din punct de vedere militar Roma i-a luat locul, nu aşa a fost cazul în literatură. Timp de secole, filosofii şi filosofia greacă au condus lumea intelectuală şi au impregnat şi influenţat totul. Devenise obişnuit ca filosofii şi învăţătorii altor teorii să pretindă că sistemele şi teoriile lor erau aproape la fel cu ale grecilor, şi să se străduiască să îndepărteze deosebirile dintre vechile lor teorii şi părerile populare greceşti. Iar unii căutau să tragă foloase, pretinzând că sistemul lor cuprindea toate punctele bune ale lui Platon împreună cu altele pe care Platon nu le-a văzut.

Din această clasă făceau parte învăţătorii Bisericii Creştine din secolul al doilea, al treilea şi al patrulea. Recunoscând corectitudinea larg acceptată a filosofilor, ei au pretins că aceleaşi aspecte bune ale filosofiei se găseau şi în învăţăturile lui Cristos, şi că El a fost unul din cei mai mari filosofi etc. Astfel a avut loc un amestec de platonism şi creştinism. Acesta a devenit cu atât mai pronunţat cu cât regii şi împăraţii au început să examineze învăţăturile religioase şi să le favorizeze pe acelea care păreau cel mai mult a inspira teamă poporului şi a-l face mai supus. În timp ce învăţătorii păgâni se aplecau în faţa acestei examinări minuţioase imperiale şi învăţau o pedeapsă veşnică pentru cei care încălcau legile împăraţilor (care conduceau prin numire divină), nu putem presupune altfel decât că persoanele cu un caracter ambiţios din biserica de atunci, care căutau să înlocuiască păgânismul şi să devină puterea religioasă dominantă, vor scoate în evidenţă acele doctrine care în ochii împăraţilor păreau să aibă aceeaşi putere asupra spaimei şi prejudecăţilor poporului. Şi ce putea servi mai mult acestui scop decât doctrina chinului fără sfârşit pentru cei îndărătnici?

Aceleaşi motive, evident, l-au determinat şi pe Josephus când a scris referitor la credinţa evreilor. Lucrările lui ar trebui citite ca apologii ale iudaismului şi ca eforturi de a înălţa acea naţiune în ochii Romei şi ai lumii. Să nu uităm că evreii aveau faima de a fi un popor foarte răzvrătit, foarte ostil ideii de a fi condus chiar şi de către Cezari. Ei sperau, în armonie cu făgăduinţele lui Dumnezeu, să devină naţiunea principală. Între ei au avut loc multe izbucniri de răzvrătire, şi religia lor specială, deosebită de toate celelalte, a fost în parte învinuită că favoriza prea mult spiritul de libertate.

Josephus avea un scop în scrierea celor două opere principale ale sale: „Antichităţi iudaice” şi „Războaiele evreilor”. El le-a scris în limba greacă în timp ce trăia la Roma, unde a fost prietenul şi oaspetele împăraţilor romani, Vespasian, Titus şi Domiţian, şi unde era în legătură continuă cu filosofii greci. Aceste cărţi au fost scrise cu scopul de a scoate în evidenţă poporul evreu, curajul, legile, etica lor etc., spre a fi cel mai mult avantajat în faţa filosofilor greci şi a demnitarilor romani. Acest scop este mărturisit printre rânduri în prefaţa sa la „Antichităţi iudaice”, unde spune:

„Am întreprins această lucrare gândind că ea le va apărea tuturor grecilor ca vrednică de a fi studiată … Cei care citesc cărţile mele se miră poate că discursul meu despre legi şi fapte istorice conţine multă filosofie. … Totuşi, cei care au un spirit de cunoaştere a motivelor tuturor lucrurilor pot găsi aici o teorie filosofică foarte curioasă”.

Într-un cuvânt, ca om ager care devenise el însuşi impregnat de spiritul filosofilor greci care predomina atunci, Josephus a scos din Lege şi din Profeţi, din tradiţiile bătrânilor şi din teoriile diferitelor secte ale evreilor, tot ce a putut găsi că era înclinat chiar şi în cea mai mică măsură să arate următoarele:

Mai întâi, că religia evreiască nu era mult în urma filosofiei populare greceşti; dar că din Legea lui Moise fuseseră scoase teorii întrucâtva asemănătoare, şi susţinute de unii evrei cu mult înainte ca filosofii greci să le pună în discuţie.

În al doilea rând, că nu ideile religioase i‑au făcut pe evrei un popor greu de stăpânit, sau popor „răzvrătit”, aşa cum toţi iubitorii de libertate erau consideraţi de Cezari. Prin urmare, el a încercăt să dovedească, într-un timp când se considera că virtutea constă în principal în supunere, că legea lui Moise „învaţă mai întâi că Dumnezeu este Tatăl şi Domnul tuturor lucrurilor, şi că El dăruieşte viaţă fericită celor ce-L urmează, dar care scufundă în suferinţă inevitabilă pe cei care nu umblă în căile virtuţii”. Şi este evident că în sprijinul acestei idei şi pentru astfel de scopuri, Josephus, după ce spune, „printre iudei există trei secte filosofice: prima, fariseii, a doua, saducheii, a treia, esenienii”, continuă şi relatează cele trei teorii ale lor, detaliind în mod special orice aspect care semăna cu filosofia greacă. Şi fiindcă doctrinele ultimei secte, şi cea mai mică, esenienii, se asemănau cel mai mult cu doctrinele stoicilor şi cu teoriile greceşti mai importante, Josephus dedică aproape de zece ori mai mult spaţiu vederilor lor, decât celor ale saducheilor şi fariseilor luate la un loc. Şi totuşi, esenienii erau o sectă atât de neînsemnată, încât Noul Testament nici nu-i menţionează, şi chiar Josephus admite că erau puţini la număr. Prin urmare, oricare ar fi fost vederile lor, asupra oricărui subiect, nu se poate pretinde că au aprobarea evreilor, când majoritatea evreilor aveau opinii contrare. Însuşi faptul că Domnul şi apostolii nu s-au referit la ei, este bună dovadă că filosofia esenienilor nu reprezenta în nici un caz ideile evreilor. Această sectă mică a crescut probabil mai târziu şi a absorbit din filosofia greacă ideile în privinţa nemuririi şi a chinului veşnic pentru cei nevirtuoşi. Vom mai aminti că Josephus nu s-a născut decât la trei ani după răstignirea Domnului nostru, şi că el şi-a publicat „Războaiele” în anul 75 d. Cr., iar „Antichităţile” în 93 d. Cr. — într‑un timp când el şi alţi evrei, ca şi tot restul lumii, sorbeau cu nerăbdare filosofia greacă şi ştiinţa pe nedrept numită astfel, împotriva căreia Pavel avertizează Biserica. Coloseni 2:8; 1 Timotei 6:20.

Josephus a acordat atenţie deosebită esenienilor pentru că faptul acesta se potrivea scopului său. El admite că saducheii, al doilea grup ca mărime din poporul evreu, nu credeau în nemurirea omului. Iar despre vederile fariseilor face o declaraţie oarbă, intenţionată să inducă în eroare, după cum urmează: „Şi ei cred că sufletele au în ele o vigoare nemuritoare [aceasta ar putea fi înţeleasă că fariseii nu credeau ca saducheii, că moartea pune capăt oricărei existenţe, ci credeau într-o vigoare sau viaţă dincolo de mormânt — printr-o înviere a morţilor], şi că sub pământ vor fi răsplăţi şi pedepse, după cum au trăit în viaţa prezentă, virtuos sau vicios; şi că cei din urmă vor fi reţinuţi într-o închisoare veşnică [moarte — nu tortură], dar primii [cei virtuoşi] vor avea putere să reînvie şi să trăiască din nou”.

Nu este oare clar că Josephus a ajustat şi a întins vederile fariseilor cât i-a permis conştiinţa sa elastică, pentru a arăta armonia între ei şi filosofii Greciei? Pavel, care fusese fariseu, îl contrazice pe Josephus. În timp ce Josephus spune că ei credeau că „numai cei virtuoşi vor învia şi vor trăi din nou” [oare nu implică aceasta o înviere, şi de-asemenea că ceilalţi nu vor trăi iarăşi, ci vor rămâne morţi, în marea închisoare — în mormânt?], Pavel, dimpotrivă, spune: „Am în Dumnezeu nădejdea această, pe care o primesc şi ei, că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi”. Fapt. 24:15.

Nu avem nicio ezitare în privinţa acceptării mărturiei apostolului Pavel inspirat, nu numai în privinţa a ceea ce credeau evreii, ci şi în privinţa a ceea ce credea el şi Biserica primară; şi repetăm, că teoria chinuirii veşnice a celor răi, bazată pe teoria că sufletul omului nu poate muri, este contrară atât cu învăţăturile Vechiului cât şi ale Noului Testament, şi ea a fost introdusă printre evrei şi printre creştini de către filosofii greci. Mulţumim lui Dumnezeu pentru filosofia mai curată a Scripturilor, care învaţă că plata păcatului este moartea sufletului (a fiinţei) (Ezechiel 18:20); că toate sufletele condamnate prin păcatul lui Adam au fost răscumpărate de sufletul lui Cristos (Isaia 53:10) şi că numai pentru păcatul individual, voit, va muri cineva în Moartea a Doua — o pedeapsă veşnică, dar nu un chin veşnic.

Alegeţi viaţa ca să trăiţi

„Iată, ţi-am pus azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul.” „Ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege deci viaţă ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta.” Deuteronom 30:15, 19.

Trecem acum să analizăm alte declaraţii scripturale în armonie cu concluziile prezentate în articolele anterioare.

Cuvintele citate aici sunt ale lui Moise către Israel. Pentru a le aprecia trebuie să ne amintim că Israel ca popor, şi toate legămintele, jertfele lor etc., au avut o semnificaţie tipică.

Dumnezeu a ştiut că ei nu puteau obţine viaţă prin ţinerea legii, oricât de mult ar fi ales-o ei, pentru că erau slabi, decăzuţi, ca toţi ceilalţi din neamul omenesc, din cauza „aguridei” păcatului pe care o mâncase Adam şi pe care copiii lui au continuat să o mănânce (Ieremia 31:29). Astfel, după cum declară Pavel, legea dată lui Israel nu putea să le dea viaţă din cauza slăbiciunilor şi degradării naturii lor decăzute. Romani 8:3; Evrei 7:19; 10:1-10.

Cu toate acestea, Dumnezeu a prevăzut un beneficiu pentru ei, chiar din încercarea nereuşită de a trăi o viaţă desăvârşită; şi anume, că aceasta îi va dezvolta şi le va arăta necesitatea unei jertfe mai bune (răscumpărarea pe care a dat-o Domnul nostru) şi a unui eliberator mai mare decât Moise. Şi pe lângă aceasta, încercarea lor a furnizat un model, sau o umbră a încercării individuale, asigurată pentru toată omenirea (al cărei tip a fost Israelul) şi garantată prin jertfele pentru păcat mai bune, prefigurate acolo, care să fie îndeplinite de marele Profet, pentru care Moise a fost numai un tip.

Văzând astfel că încercarea pentru viaţă sau moarte pusă înaintea lui Israel nu era decât un tip al încercării individuale a lumii întregi şi al rezultatelor acesteia, viaţa şi moartea (viaţa veşnică sau Moartea a Doua), ar putea ajuta pe unii să vadă că marea zi de încercare de o mie de ani, în care a fost numit Judecător Domnul nostru Isus Cristos, are cele două rezultate: viaţa şi moartea. Atunci toţi vor fi chemaţi să se hotărască, în acele împrejurări foarte favorabile, pentru dreptate şi viaţă, sau pentru păcat şi moarte, şi va trebui să se facă o alegere. Şi, cu toate că vor fi răsplăţi cu „lovituri” potrivit faptelor din viaţa actuală, precum şi potrivit comportării lor în acea încercare (Ioan 3:19; Matei 10:42; 11:20-24), verdictul de la urmă va fi în armonie cu alegerea exprimată prin comportarea fiecăruia în decursul acelui veac de încercare.

A doua încercare, sentinţa ei şi rezultatul, sunt arătate şi în cuvintele lui Moise citate de Petru (Fapt. 3:22, 23): „Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica, dintre fraţii voştri, un Proroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune. Şi oricine [orice fiinţă] nu va asculta [nu se va supune] de Prorocul acela [şi astfel să aleagă viaţa], va fi nimicit din mijlocul poporului”. Prin aceste cuvinte puţine ni se atrage atenţia asupra marii încercări a lumii, încă viitoare. Ni-L arată pe marele Profet sau Învăţător ridicat de Dumnezeu pentru a face o nouă judecată sau încercare a rasei condamnate, pe care El a răscumpărat-o din condamnarea venită asupra ei prin părintele ei, Adam. Ne arată, de asemenea, că supunerea dreaptă va fi condiţia pentru viaţă veşnică, şi că la sfârşitul acelei încercări unii vor fi judecaţi vrednici de această viaţă, iar alţii vrednici de nimicire — Moartea a Doua.

Domnul nostru Isus, răscumpărându-i pe toţi prin jertfa Sa desăvârşită şi preţioasă, este Capul acestui mare Profet; iar pe membrii corpului Său, care, împreună cu Isus Cristos, vor fi agenţi în judecarea lumii, Dumnezeu îi alege în decursul Veacului Evanghelic. Toţi împreună vor forma pe marele Profet sau Învăţător promis. „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” 1 Corinteni 6:2.

Prima încercare a fost numai a omenirii, şi prin urmare pedeapsa sau blestemul ei, prima moarte, a fost numai asupra omului. Dar a doua încercare va fi mult mai cuprinzătoare. Va fi o încercare nu numai a omenirii decăzute şi imperfecte, ci va include orice alt lucru şi principiu şi fiinţă care nu este în armonie cu Iehova. „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, împreună cu orice lucru ascuns, fie bun, fie rău.” Eclesiastul 12:14.

„Judecata viitoare” va cuprinde judecarea spre condamnare a tuturor sistemelor false — civile, sociale şi religioase. Acestea vor fi judecate, condamnate şi înlăturate devreme în Ziua Milenară, lumina adevărului făcându‑le să ajungă în dispreţ, şi de aceea să dispară. Această judecată vine întâi, pentru ca judecata omului să poată începe neîmpiedicată de eroare, prejudecată etc. Ea va cuprinde totodată şi judecarea îngerilor „care au păcătuit” — a acelor îngeri „care nu şi-au păstrat starea de la început”, de puritate şi ascultare de Dumnezeu. Astfel apostolul scrie despre membrii Corpului marelui Proroc şi marelui Preot, care va fi Judecătorul tuturor: „Nu ştiţi că [noi] sfinţii vom judeca pe îngeri?” 1 Corinteni 6:3.

Acesta fiind cazul, condamnarea din încercarea Milenară (distrugerea, Moartea a Doua), va cuprinde o mai mare sferă de păcătoşi decât pedeapsa sau blestemul pentru păcatul lui Adam, care „a trecut la toţi oamenii”. Într‑un cuvânt, nimicirea de la sfârşitul încercării va fi o nimicire completă a tuturor fiinţelor şi a tuturor lucrurilor care nu vor slăvi pe Dumnezeu şi care nu vor fi spre folosul şi binecuvântarea întregii sale creaţii.