Iertarea în contrast cu răutatea

„Iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Cristos.” Efeseni 4:32.

R4560a W. T. 1 februarie 1910 (pag. 59-60)

Un spirit iertător este parte din spiritul iubirii, parte din Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul sau dispoziţia sfântă — spiritul adevărului — învăţat de Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel este opus sau contrar spiritului răutăţii, care este parte din spiritul sau dispoziţia rea, obişnuită printre oameni în starea lor decăzută — spiritul sau dispoziţia lumii.

Un spirit iertător este înrudit cu spiritul iubirii, bucuriei, păcii, blândeţii, răbdării, bunătăţii frăţeşti, evlaviei. Un spirit răutăcios este înrudit cu mânia, calomnia, defăimarea, furia, gelozia, ura şi toate faptele cărnii (decăzute) şi ale diavolului.

Recunoscând aceste două spirite în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, poporul Său trebuie desigur să dorească şi să caute tot mai mult să cultive o dispoziţie iertătoare — un spirit care este gata sau voieşte să ierte, care ar vrea mai de grabă ca încălcătorul să se întoarcă pocăit de la calea lui rea spre calea dreptăţii, şi care s-ar bucura să-l primească înapoi în părtăşie în astfel de condiţii.

Totuşi în aceasta, cât şi în oricare altă chestiune, uneori sunt nutrite vederi extreme şi nescripturale. Unii simt că vederea cea mai extremă imaginabilă trebuie să fie cea corectă, datorită dorinţei lor de a se îndepărta cât mai mult posibil de spiritul neiertător sau răutăcios. Ca urmare, unii încontinuu se dojenesc pentru că nu sunt în stare să ierte pe cei care nu s-au pocăit, care nu şi-au cerut iertare, nici n‑au adus roade (dovezi) care să arate pocăinţa.

Aceasta vine de la cădere. Judecata umană a devenit defectă, aşa încât câteodată suntem dezorientaţi în a şti cum şi unde să tragem linia în privinţa propriei inimi şi purtări. Dar aici Dumnezeu ne vine în ajutor. El ştie: de aceea, mintea sau judecata Lui nu a noastră proprie, imperfectă, trebuie să ne fie ghidul sau criteriul; şi Cuvântul Său exprimă mintea (spiritul sau dispoziţia) Sa în acesta şi în fiecare subiect. Dacă o acceptăm şi o folosim, în locul judecăţii noastre imperfecte, se spune că avem spiritul „minţii sănătoase”.

Să studiem şi să adoptăm spiritul minţii sănătoase a lui Dumnezeu ca al nostru în acest subiect al iertării, înlăturând ca eronat orice a acceptat înainte judecata noastră degradată. Aceasta va însemna să urmăm îndrumările textului de la începutul acestui articol, şi vom învăţa să iertăm chiar aşa cum iartă Dumnezeu.

(1) Spiritul sau dispoziţia noastră de a ierta pe cineva trebuie să fie din inimă, mânat de spiritul iubirii şi bunătăţii frăţeşti. Nu trebuie să fie o iertare forţată de insistenţă, nici de apelul multora, nici din milă faţă de suferinţa sau tristeţea răufăcătorului. Aceasta trebuie să umple inima, gata să se reverse asupra încălcătorului imediat ce se pocăieşte şi dă o dovadă rezonabilă de sinceritatea sa. Dumnezeu aşteaptă să fie îndurător, doreşte să-i ierte pe păcătoşi; şi aşa trebuie să fie şi atitudinea noastră faţă de aceia care ne greşesc. Dar Dumnezeu întotdeauna aşteaptă pocăinţă, şi niciodată nu acordă iertare celor care nu se pocăiesc, nici nu-i primeşte în părtăşie ca prieteni.

Adevărat, El ne-a iubit pe când eram încă păcătoşi (Ioan 3:16; Rom. 5:8), şi face bine chiar şi celor nemulţumitori, dând ploaie şi soare şi hrană tuturor; dar aceasta este o iubire din milă; nu o iubire de părtăşie, nu o iubire de comuniune; este iubirea compătimitoare a unui binefăcător. Şi noi de asemenea trebuie să avem această iubire din milă, chiar şi pentru vrăjmaşi. Trebuie să ne iubim vrăjmaşii şi să facem bine celor care ne persecută, dar la noi, ca şi la Dumnezeu, aceasta nu poate fi decât o iubire din milă; nu poate fi o iubire de părtăşie, „căci ce legătură este între dreptate şi fărădelege? Sau ce părtăşie are lumina cu întunericul?” Totuşi, în timp ce nu putem avea părtăşie cu lucrările neroditoare ale întunericului, ci trebuie mai degrabă să le dezaprobăm (Efes. 5:11), putem totuşi avea acea bunăvoinţă a inimii care n‑ar permite să moară de foame nici chiar un vrăjmaş. „Dacă-i este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce” etc. Făcând aşa, nu facem decât să imităm pe Tatăl nostru din Cer care este milos chiar şi faţă de cei nemulţumitori şi dispreţuitori.

(2) Disponibilitatea sau promptitudinea lui Dumnezeu de a ierta şi a primi în părtăşie depinde de măsura luminii şi favorii împotriva căreia s-a păcătuit. Celor neştiutori, care nu ştiu despre caracterul Său, El le trimite pe copiii Săi ca ambasadori — evanghelişti, colportori etc. — pentru a le spune despre iubirea şi bunăvoinţa Sa de a le ierta păcatele prin Cristos. Dar în măsura în care au gustat din Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi au fost făcuţi părtaşi Spiritului sfânt etc., şi au păcătuit cu voia împotriva luminii şi cunoştinţei (Evr. 6:4-6; 10:26-31), în aceeaşi măsură Dumnezeu este încet la iertare, şi nu-i va primi pe aceştia înapoi în părtăşie, decât dacă fac fapte care dovedesc pretinsa lor pocăinţă, că este sinceră. Şi Dumnezeu ne asigură că există o măsură de păcat cu voia, împotriva luminii şi capacităţii depline, pe care El niciodată nu o va ierta — „Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru acela”. 1 Ioan 5:16.

Şi în aceasta trebuie să copiem pe Tatăl nostru din ceruri. Trebuie să fim foarte dispuşi să iertăm gafele şi erorile copilăriei naturale cât şi spirituale, şi tuturor celor slabi şi fără experienţă, chiar înainte ca ei să ceară, trebuie să le arătăm bunăvoinţa de a ierta. Şi faţă de toţi cei care ne greşesc, bunăvoinţa de a ierta trebuie să fie în măsura ignoranţei, a lipsei de voinţă şi răutate din partea celui care greşeşte. Atunci când răutatea, intenţia şi cunoştinţa au fost factori în încălcare, este de datoria noastră să fim proporţional înceţi la iertare şi să cerem proporţional dovezi de pocăinţă mai convingătoare şi mai puternice.

Dar putem merge doar până aici. Chiar dacă am putea decide ce ar constitui un păcat împotriva lui Dumnezeu, care duce la moarte (1 Ioan 5:16), noi nu putem hotărî că vreo greşeală împotriva noastră este de neiertat; împotriva noastră nu există păcate de neiertat. Cunoştinţa noastră imperfectă, cât şi judecata noastră imperfectă, interzic o astfel de decizie. De aceea Domnul nostru a spus: „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l. Şi dacă se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: Mă pocăiesc, să-l ierţi”. Petru a zis: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori? Isus i-a zis: Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte”. Luca 17:3, 4; Mat. 18:21, 22.

Din aceste Scripturi este evident că unii din poporul lui Dumnezeu fac greşeala că iartă pe cei ce greşesc înainte să se pocăiască. A mustra pe cel care greşeşte şi a nu-l ierta până când se întoarce şi se pocăieşte este la fel de mult porunca Domnului cum este şi porunca să iertăm, din inimă, când se întoarce şi se pocăieşte. Şi dacă greşeşte de şaptezeci de ori câte şapte, el trebuie mustrat de atâtea ori (prin cuvânt sau prin comportare, sau prin amândouă), şi trebuie să se pocăiască prin cuvinte şi să se întoarcă prin comportare tot atât de des.

A cere mai puţin de atât, înseamnă a nu asculta de îndrumările Învăţătorului nostru şi a păgubi pe încălcător, dându-i idei permisive cu privire la ce datorie are. O lipsă a strictei dreptăţi în această privinţă din partea poporului lui Dumnezeu a păgubit adesea pe copiii lor, în timp ce o exercitare potrivită a dreptăţii cu iertare pe baze potrivite i-ar fi ajutat pe acei copii să înţeleagă mai bine procedurile lui Dumnezeu, şi i-ar fi protejat împotriva aşteptării favorii dacă nu era pe baza unei pocăinţe depline; şi de asemenea i-ar fi ajutat împotriva ispitirii milei divine prin păcătuire împotriva cunoştinţei.

Dar în timp ce unii trebuie să-şi corecteze inimile şi conduita cum am arătat mai sus, probabil mai mulţi trebuie să se păzească împotriva unui spirit neiertător. Aceştia trebuie să-şi amintească faptul că Isus Cristos prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea pentru fiecare om — a plătit preţul pentru imperfecţiunea naturală sau moştenită a fiecărui om — şi să considere că, dacă Dumnezeu poate accepta acel preţ de răscumpărare ca mulţumire deplină pentru toţi, cu excepţia păcatelor cu voia sau a părţii cu voia din păcate, atunci şi noi putem şi trebuie să facem astfel; şi toţi cei care au spiritul sau dispoziţia lui Dumnezeu vor ţine răspunzători pe răufăcători doar pentru partea cu voia din păcatele lor şi vor fi gata să ierte şi să treacă repede peste orice este din degradarea adamică, de care s-au pocăit cu adevărat şi de care apoi s-au ferit.

Aceştia să-şi aducă aminte de cuvintele, „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte şi să ne curăţească de orice nedreptate”; şi să aibă în vedere că şi noi, care acceptăm sacrificiul Domnului nostru Isus ca fiind pentru păcatele întregii lumi, trebuie de asemenea, dacă suntem credincioşi şi drepţi, să iertăm celor care ne greşesc dacă mărturisesc şi se pocăiesc, pentru că Isus a plătit toate datoriile lor, şi faţă de noi şi faţă de Dumnezeu.

De aceea, dreptatea cere de la toţi cei care se încred în meritul sacrificiului lui Cristos ca temelia propriei lor iertări, să recunoască acelaşi sânge preţios ca acoperire a tuturor slăbiciunilor şi ignoranţei adamice. Şi Domnul ne asigură că, dacă nu iertăm celor care ne greşesc (atunci când se pocăiesc), nici El nu ne va ierta atunci când noi ne pocăim.

Mai mult de atât, iertarea trebuie să fie din inimă (Mat. 18:35) — nu o iertare pe buze şi o ură în inimă. Cel iertat poate fi ţinut la distanţă pentru un timp pentru a-şi dovedi sinceritatea pocăinţei; dar imediat ce avem motive bune să credem că este sincer, trebuie să fim prompţi şi fără rezerve în iertare — aşa cum o inimă cu un spirit sau dorinţă iertătoare va fi întotdeauna bucuroasă să facă. Lungimea timpului în care să-l ţinem la distanţă pe cel greşit trebuie măsurată după cât am dori noi să fim ţinuţi la distanţă de Tatăl când greşim înaintea Lui: aceasta este regula divină din rugăciunea Domnului. Dar chiar şi atunci, chiar dacă am fi iertaţi pe deplin şi din inimă, nu putem pune pe unul ca acesta într‑o poziţie de aceeaşi responsabilitate ca aceea de la care a căzut, până când nu vom vedea dezvoltat în el un caracter mai puternic şi mai sincer. Aceasta nu ar implica o lipsă a iertării complete, ci doar o precauţie potrivită — nu numai pentru propria noastră protecţie, ci şi pentru binele celui care a greşit şi pentru protejarea lui împotriva unei ispite prea mari de acelaşi fel.

Nu găsim în Scriptură menţionată nicio iertare din partea lui Dumnezeu fără a se cere pocăinţă. Pasajul care zice „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34) poate fi considerat că se referă la iertare fără pocăinţă; dar aceste cuvinte nu se găsesc în cele mai vechi manuscrise greceşti — Sinaitic şi Vatican.

Un pasaj care este frecvent înţeles greşit este:

„Dacă îţi vei aduce darul la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi şi împacă‑te [sau repară greşeala] cu fratele tău; apoi vino şi adu-ţi darul”. Mat. 5:23, 24.

Să se remarce aici că celui care i se spune nu este fratele căruia i s-a greşit, ci fratele care a greşit. El trebuie să oprească oferirea darului sau rugăciunii până ce va fi despăgubit pe fratele său pentru răul pe care este conştient că l-a făcut, în cuvânt sau faptă. Numai după aceea darul îi va fi acceptabil pentru Dumnezeu.