Făţărnicia, un vrăjmaş al evlaviei

Matei 6:1-15

„Luaţi seama să nu vă faceţi dărnicia înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei.” Vers. 1

R4559 W. T. 1 februarie 1910 (pag. 58)

Probabil că niciun alt păcat n-a fost atât de deschis şi complet denunţat de Marele Învăţător cum a fost păcatul făţărniciei. Josnicia ei este recunoscută şi confirmată chiar şi de către cei care o practică. Ea este falsitate şi înşelăciune, chiar opusul dreptăţii şi Adevărului. Nu contează cu ce forme, ceremonii şi veşminte s‑ar putea acoperi făţarnicul, el nu poate înşela pe Dumnezeu. Nu mult trece şi îşi descoperă diformitatea şi înaintea semenilor. Este foarte sigur că unul care-i necinstit, făţarnic, nu este vrednic de Adevăr — nu este unul de felul celor pe care Domnul îi „atrage” şi îi „cheamă” acum la membrărie în Corpul lui Cristos, Biserica aleasă. De aceea, cei făţarnici nu pot vedea Adevărul, nu-l pot înţelege. Ei trăiesc pe planul necinstei şi, în acel sens al cuvântului, sunt nedrepţi sau necuraţi şi nevrednici de Adevăr.

Totuşi, aceasta nu înseamnă că toţi făţarnicii sunt vrednici de Moartea a Doua — de anihilare. Înseamnă doar că ei nu sunt vrednici de un loc cu cei chemaţi acum pentru a fi împreună moştenitori cu Cristos în Împărăţia Sa Milenară. Mulţumită lui Dumnezeu, tot ce ne-a venit din veacurile întunecate în privinţa veşniciei de chin ca pedeapsă divină pentru toţi cei care nu vor fi din turma mică este o falsitate — o prezentare eronată, blasfemiatoare a Dumnezeului Iubirii şi Dreptăţii. Împărăţia Milenară este tocmai pentru scopul de a lucra cu cei care sunt făţarnici şi decăzuţi în alte moduri. Sub restrângerile, corecţiile, răsplăţile şi pedepsele ei, mulţi dintre ei vor „învăţa dreptatea”, după cum ne asigură Scripturile (Isa. 26:9). Numai cei care în final vor fi incorigibili vor fi distruşi în Moartea a Doua.

Studiul de astăzi ilustrează diferite forme de făţărnicie şi le condamnă pe toate:

(1) Facerea de fapte bune înaintea oamenilor pentru a fi văzuţi de ei, în timp ce se pretinde a fi făcute de dragul dreptăţii, de a fi în armonie cu voinţa divină. Aceştia nu vor avea nicio răsplată de la Dumnezeu, deşi s-ar putea să primească sau să nu primească răsplata pe care o caută, adică, lauda oamenilor, de la cei pe care îi înşală. Pomenile şi alte fapte bune pe care Dumnezeu le-ar aproba nu sunt cele de paradă — nu cele făcute pentru lauda oamenilor, ci din principiu, din iubire pentru Dumnezeu şi pentru dreptatea Sa, şi din iubire sau simpatie pentru semenii noştri. Acestea ar trebui făcute atât de în tăcere încât chiar şi cei ce ne sunt apropiaţi să descopere numai din întâmplare generozitatea noastră lipsită de egoism.

(2) Făţărnicia poate lua forma religiei — o pretinsă pietate, cinstire, laudă, participare la biserică, „locurile dintâi”, grupul de susţinători etc. Îi place veşmântul religios care spune ostentativ: Haina mea sau pălăria mea, gulerul sau cravata mea îţi vor spune că sunt un sfânt deosebit. Rugăciunea pe străzi nu mai este la modă, decât pentru prietenii noştri de la Armata Salvării. Să nu fim înţeleşi că vrem să spunem că toţi cei care se îmbracă deosebit, care merg la biserică, se roagă în public etc., sunt făţarnici! Ferească Dumnezeu! Nici nu înţelegem că aceasta este învăţătura Fiului lui Dumnezeu. Ci El a învăţat mai curând că aceste presupuse manifestări de sfinţenie ar putea fi folosite în mod făţarnic. Avertizările Lui n‑au fost pentru ca noi să încercăm să corectăm pe cei care sunt dependenţi de aceste practici condamnabile, ci să avem grijă ca în inimile şi viaţa noastră toate sentimentele religioase să fie sincere — pentru Dumnezeu şi nu pentru oameni. Cel care face asemenea lucruri pentru a avea efect exterior asupra semenilor lui trebuie să ştie că făţărnicia lui îi este clar cunoscută Domnului, chiar şi atunci când aceasta nu este recunoscută de semenii lui. El trebuie să ştie că, departe de a primi o binecuvântare, se adânceşte în dizgraţia lui Dumnezeu.

Adevărata rugăciune trebuie să fie făcută Domnului — niciodată publicului. Rugăciunea individuală este în special recomandată de Domnul nostru. Rugăciunea în familie este de asemenea potrivită din punct de vedere scriptural. Rugăciunea în Biserică este potrivită, pentru că se presupune că se face între cei care constituie familia Domnului — aceasta nu este rugăciune publică în adevăratul sens al acestui termen.

Rugăciunile poporului lui Dumnezeu trebuie să fie simple, sincere, din inimă. Nu trebuie să fie lungi. Repetările sunt fără rost. Tatăl Ceresc ştie mai bine decât noi de ce lucruri avem nevoie. El aşteaptă să fie binevoitor — aşteaptă să I se ceară binecuvântări. Făcând aşa, El cultivă în poporul Său un spirit potrivit de apreciere a nevoilor lor şi de aşteptare doritoare după lucrurile bune pe care binevoieşte să le dea — cu scopul ca acestea să poată fi binecuvântări în cel mai înalt sens şi grad.

Rugăciunea model

Ceea ce în general se numeşte „rugăciunea model” ne-a fost dată doar ca exemplu. Noi trebuie să ne rugăm în acel fel dar nu în mod necesar cu acele cuvinte. Ordinea rugăciunii este minunată. Cât de potrivit se deschide cu adresarea către „Tatăl nostru care eşti în ceruri” şi prin exprimarea dorinţei ca marele nume al lui Dumnezeu să fie sfinţit, respectat, onorat de toţi, şi de aceea şi de către solicitant. Aceasta continuă să exprime o dorinţă ca voinţa divină să se facă pe pământ ca şi în cer, şi încrederea că aceasta se poate întâmpla doar prin stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu — prin domnia Milenară Mesianică a dreptăţii, care va fi impusă pentru binecuvântarea şi ridicarea omenirii şi aducerea tuturor celor dispuşi afară din starea de păcat şi moarte la viaţă veşnică.

Astfel lucrul principal, gloria lui Dumnezeu şi îndeplinirea Planului Divin, trebuie să fie cele mai proeminente lucruri în inimile noastre când ne apropiem de Tronul Harului. Apoi putem aminti nevoile noastre fizice şi să cerem pâinea vieţii. Nu trebuie să specificăm hrana spirituală sau naturală, ci să cerem Dătătorului tuturor lucrurilor bune, în spiritul supunerii aranjamentelor divine, orice ar putea fi acestea.

Noi nu avem înţelepciunea care să ne permită să specificăm, să numim nevoile noastre; mai curând, copilul spiritual potrivit se bucură de voia şi providenţa Tatălui în toate lucrurile:

„În spatele pâinii este făina albă ca neaua,

Iar în spatele făinii este moara;

În spatele morii este grâul şi ploaie,

Şi soarele şi a Tatălui voie”.

Când ni se spune să ne rugăm, „ne iartă nouă greşelile noastre” să nu înţelegem prin aceasta Păcatul Originar. Acea mare încălcare comisă de tatăl nostru Adam, care l-a implicat pe el însuşi şi pe toţi urmaşii lui în sentinţa morţii, nu se poate ierta la cerere. Pentru anularea ei, Dumnezeu a aranjat deja — moartea lui Cristos, „Cel Drept pentru cei nedrepţi”.

Dar noi greşim datorită imperfecţiunii şi ispitei, contrar intenţiilor şi dorinţelor noastre mai bune. Aceste păcate cer recunoaştere şi iertare. Mila divină are plăcere să ierte vinovăţia tuturor păcatelor neintenţionate şi să le socotească a fi acoperite cu sângele preţios, ca parte din Păcatul Originar. Domnul aşteaptă să fie astfel îndurător, dar, dorind binecuvântarea şi dezvoltarea noastră, El cere ca şi noi să fim la fel de iertători faţă de cei cu care avem de-a face. „Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Mat. 6:15). Ce imbold la simpatie, generozitate şi iertare se află aici!