Desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru este desăvârşit

5:19-36, 38-48

„Voi fiţi deci desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit.” Vers. 48.

R4558 W. T. 1 februarie 1910 (pag. 57-58)

Din moment ce urmaşii Domnului au corpuri decăzute, nu este posibil să fie desăvârşiţi aşa cum Dumnezeu este desăvârşit — decât în inimă, în intenţie. Dar această intenţie bună a inimii nu este suficientă să ne dovedească vrednici de o parte cu Cristos ca „aleşi” ai Săi pentru gloriile Împărăţiei Sale. Declaraţia noastră de inimă curată şi asemănare cu Dumnezeu trebuie să fie probată. Trebuie să fie demonstrată şi dezvoltată până la punctul unui caracter fixat. Trebuie să îndure proba ispitei. Trebuie să îndure cu credincioşie când se află sub presiune. De aceea, celor acceptaţi ca ucenici ai lui Cristos li se cere să fie credincioşi în circumstanţe foarte dificile.

Evreii au pierdut treptat din vedere Legea Divină şi şi-au umplut mintea cu anumite tradiţii care erau mai mult sau mai puţin contrare Legii. Marele Învăţător, ignorându‑i pe rabini, probabil că i-a făcut pe unii să creadă că lasă deoparte Legea, dar i‑a asigurat, dimpotrivă, că El punea deoparte doar tradiţiile umane şi căuta să stabilească Legea şi s‑o facă mai vădită. Oamenii îi priveau pe Cărturari şi pe Farisei ca foarte religioşi şi sfinţi. Dar Isus i-a asigurat că trebuiau să aibă o mai mare sfinţenie, altfel niciodată nu vor intra în Împărăţia Cerurilor.

Tradiţia cita din Lege, „Să nu ucizi” şi apoi adăuga: „Oricine va ucide va fi în pericol de a fi judecat” — în pericol de a fi judecat şi pedepsit de judecătorii stabiliţi. Dar Isus a învăţat o aplicare şi mai rigidă, şi anume, că mânia împotriva fratelui (în inimă, fără a fi exprimată), ar însemna o atitudine de minte ucigaşă, care ar fi respingătoare în ochii lui Dumnezeu chiar dacă crima nu ar fi în realitate niciodată comisă. Mai mult decât atât, El a mustrat remarcile aspre, cum ar fi rakah, care înseamnă „neghiob”, şi „nebunule”, care înseamnă şi mai rău, un degenerat moral. Domnul nostru a declarat că astfel de exprimări indicau stări de inimă greşite, care ar putea în cele din urmă să ducă pe individ înaintea Sinedriului, sau, posibil, să-l ducă în cele din urmă în Moartea a Doua, simbolizată de gheena.

Focul iadului (în l. engleză, n.t.) din acest studiu înseamnă literal focul gheenei. Se referă la focurile care ardeau în Valea Hinom (Gheena) pentru distrugerea deşeurilor şi prevenirea, în acest fel, a contaminării. În acest foc puteau fi aruncate trupurile moarte ale răufăcătorilor pentru distrugere. Aceasta simbolizează astfel Moartea a Doua. Apoc. 20:14.

Conform Profetului Galilean ar fi fără folos ca cineva să se apropie de altarul lui Dumnezeu cu un dar de jertfă în timp ce inima lui ar avea în ea ceva duşmănie împotriva altuia. De aceea, toţi ucenicii lui Cristos, înainte de a oferi un dar Domnului, trebuie să-şi cerceteze inima şi să o curăţească de duşmănie, ştiind că altfel sacrificiile şi laudele lor ar fi în zadar.

Sfatul din versetele 25, 26 este sănătos. Dacă stă împotriva noastră vreo obligaţie, trebuie s-o rezolvăm şi să ne achităm de ea cât de repede posibil. O lecţie importantă pentru toţi evreii era să înveţe că Legământul Legii lor, care ei presupuneau a fi prietenul şi ajutorul lor, era în realitate adversarul lor şi i-a condamnat pe toţi. Datorită imperfecţiunilor cărnii n-au putut ţine Legea şi n-au putut avea aprobarea ei, şi de aceea au fost condamnaţi de ea. Cursul potrivit pentru toţi cei care recunoşteau acest lucru era să caute un cât mai bun acord posibil cu Legea, mărturisindu-şi imperfecţiunile.

Cei care au luat în seamă sfatul Domnului, şi-au înţeles imperfecţiunea şi au strigat după ajutor, au găsit iertare în Isus prin sacrificiul Său. Astfel, prin credinţă, acestora li s-a permis să vină în favoarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, la Cincizecime. Dar Fariseii, pretinzând în mod făţarnic a ţine perfect Legea, nu s-au conformat termenilor ei ca să-şi mărturisească păcatele căindu-se, şi nu L-au acceptat pe Isus şi n-au obţinut binecuvântarea Cincizecimii. Dimpotrivă, toată naţiunea evreiască, respingând pe Isus a intrat în închisoare ca naţiune, şi peste acel popor a venit mânia până la extremă. Şi până când toate lucrurile scrise în Lege şi Profeţi cu privire la ei se vor împlini, nu vor ieşi afară din acea închisoare. Ei au spus: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”, şi ei sunt ţinuţi condamnaţi de Legea lor. Se va cere întregul Veac Milenar ca ei să profite de ocaziile Mileniului, să se ridice afară din starea de păcat şi moarte. La sfârşitul Mileniului, prin harul Domnului, îşi vor fi „plătit cel din urmă bănuţ” şi atunci cei dispuşi şi ascultători vor fi eliberaţi. Fiecare evreu care vrea să se elibereze de obligaţia Legii poate să facă aceasta doar prin mărturisirea greşelilor şi a incapacităţii, şi prin acceptarea unei părţi din sacrificiul lui Cristos. Doar puţini s-au pus în acord cu adversarul-Lege. Ioan 1:12.

pentru ochi — dinte pentru dinte”

Legea Mozaică prezenta principiul Divin pe care Judecătorii lui Israel trebuiau să-l urmeze, „ochi pentru ochi”, pretenţia strictei dreptăţi. Poporul a aplicat aceasta în relaţiile lor individuale în mod nejustificat, cu rezultatul că s-a cultivat împietrirea inimii, dispoziţia exigentă, nemiloasă, crudă. Învăţăturile Domnului nostru au arătat eroarea acesteia şi au indicat spre o cale mult mai bună — iubirea. Chiar dacă Tatăl Ceresc a făcut Legea, El a făcut şi pregătiri pentru a-Şi arăta mila, şi Şi‑a arătat-o prin trimiterea Fiului Său în lume să fie Răscumpărătorul păcătoşilor, ca ei să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică prin ascultare de Mântuitorul. Cu cât mai potrivit era ca cei suferinzi asemenea lor, şi ei imperfecţi, să fie îngăduitori, simţitori unii faţă de alţii. Remarcaţi cuvintele Domnului nostru: Vă spun că prin faptul că cereţi ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, pretinzând dreptate strictă de la tovarăşii voştri imperfecţi, încurajaţi un spirit nepotrivit în inimile voastre.

(1) Dacă vrăjmaşul tău te loveşte peste obraz, întoarce-l şi pe celălalt — nu literal, ci în inima ta, mintea ta. Nu riposta în acelaşi mod. Că Domnul nostru nu a vrut să înţelegem aceasta literal este demonstrat prin faptul că atunci când era la judecată şi a fost lovit, nu a cerut să fie lovit din nou. El a întors figurativ celălalt obraz, nu literal.

(2) Dacă cineva ne dă în judecată şi în mod legal intră în posesia proprietăţii noastre nu trebuie să simţim vreo duşmănie împotriva lui, ci trebuie să dăm de bună voie tot ce Tribunalul ar decide, mai degrabă mai mult decât mai puţin. Noi trebuie să respectăm legea până la extremă.

(3) Dacă suntem recrutaţi pentru un serviciu guvernamental după obiceiul din timpurile vechi şi suntem forţaţi să ducem o sarcină pe distanţă de o milă, urmaşii Domnului nu trebuie să fie prea exacţi, ci să-şi dovedească bunăvoinţa făcând un pic mai mult, dând ajutor pentru încă o milă, dacă este necesar sau oportun, decât să se văicărească şi să se eschiveze de la cerinţele legale.

(4) Urmaşii Domnului trebuie să cultive generozitatea. După cum Tatăl Ceresc dă întotdeauna şi nu cere niciodată, la fel toţi copiii Săi trebuie să aibă aceeaşi asemănare de caracter, şi să fie gata să dea ceva oricui este în nevoie. Această nevoie nu înseamnă în mod necesar daruri extravagante, nici tot ce ar dori solicitantul. Trebuie folosită judecata, discreţia. Dar dorinţa de a da, de a ajuta, în mod sigur trebuie cultivată în propria inimă de către fiecare urmaş al lui Isus. Şi cel care ar vrea să se împrumute de la ei n-ar trebui respins. Ei, dimpotrivă, ar trebui să facă bine şi să dea cu împrumut, nesperând în schimb favoruri similare. Astfel poporul Domnului s-ar putea să nu acumuleze atâţia bani ca şi alţii, dar ar fi plăcuţi şi ar onora pe Tatăl lor Ceresc şi şi‑ar strânge comori în cer, şi-ar aduce inimile în acea stare pe care Dumnezeu o poate aproba şi binecuvânta în Împărăţie.

„Binecuvântaţi pe cei

care vă blestemă”

Tradiţia a învăţat să-ţi iubeşti vecinii şi să-ţi urăşti vrăjmaşii; dar Marele Învăţător a spus că şi vrăjmaşii să fie iubiţi şi binecuvântaţi, chiar dacă ei răspund prin persecuţie şi daună. Această învăţătură nouă şi de un ordin înalt a marcat declaraţiile Răscumpărătorului ca fiind diferite de toate celelalte.

Cultivarea acestui spirit al iubirii pentru vrăjmaşi cât şi pentru prieteni îi va marca pe urmaşii lui Isus în calitate de copii ai lui Dumnezeu, având Spiritul Tatălui Ceresc — dispoziţia Lui. El trimite strălucirea soarelui şi peste păcătoşi şi peste sfinţi. Şi ploaia cade pentru cei drepţi şi pentru cei nedrepţi. Este greu de estimat cât de multă daună au făcut în minţile noastre tradiţiile „Veacurilor Întunecate” cu privire la intenţia lui Dumnezeu de a chinui veşnic pe vrăjmaşii Săi — pe toţi cu excepţia celor aleşi. Mulţumită lui Dumnezeu, am aflat că aceste învăţături nu sunt din Cartea Lui! Ele au făcut pe strămoşii noştri să-i ardă pe rug pe eretici.

Se admite că iubirea este o calitate glorioasă şi o calitate asemenea lui Dumnezeu. Dar dacă ea se extinde doar către cei care ne iubesc în schimb, cum ar putea fi ea vrednică de vreo răsplată specială? Nu iubesc păgânii, chiar şi toţi oamenii, în acest mod? Şi dacă suntem amabili doar cu cei care sunt amabili cu noi, cum suntem noi superiori neamurilor şi păcătoşilor?

Urmaşii lui Isus, elevii în şcoala Sa, trebuie să aibă cel mai înalt standard de excelenţă ca model al lor — Creatorul lor iubitor. Ei trebuie să se străduiască spre o perfecţiune ca a Lui. Ei trebuie s-o atingă în inimile lor, şi, cât este posibil, s-o practice în fiecare gând, cuvânt şi faptă a cărnii lor decăzute.