Marele Preot va mijloci

R4553b W. T. 1 februarie 1910 (pag. 51-53)

„Un preot, în singurul sens adevărat, este un mijlocitor între Dumnezeu şi creaturile decăzute, pentru a reface şi a stabili armonia pe o bază legală. Atunci eu întreb: Nu este Isus Preot pentru Biserică, şi nu ar implica aceasta că El este Mijlocitorul Bisericii, pentru a reface şi a stabili armonia pe o bază legală?”

Noi răspundem, nu. După ce am devenit membri ai Bisericii, suntem Creaturi Noi, pentru care lucrurile vechi au trecut şi toate s‑au făcut noi, şi împotriva cărora nu este nicio condamnare. Noile Creaturi nu trebuie să fie restabilite. Nu este adevărat că am fost Creaturi Noi la început şi am căzut de la acea stare, şi trebuie să fim restabiliţi la ea. Am căzut în calitate de creaturi umane, şi ca atare niciodată nu vom fi „restabiliţi la armonie cu Dumnezeu pe o bază legală”. O astfel de restabilire a fost prevăzută de Dumnezeu pentru lume în timpul Mileniului, dar nu pentru Biserică. În calitate de Noi Creaturi suntem membri ai Preotului care va restabili astfel lumea — Domnul nostru este Capul şi noi suntem „membrele” Sale. Ilustraţia viitorului este aceea a lui Melchisedec — un preot pe tronul său.

Când citim, „Îndreptaţi-vă privirile la ... Marele Preot al mărturiei noastre, adică la Isus”, înţelesul este, la Preotul Principal de felul sau ordinul nostru de preoţi. Noi trebuie să‑L privim pe El ca exemplul nostru, pentru ca, în calitate de membri ai Săi, să ne prezentăm jertfele după cum El, Înaintemergătorul nostru, a prezentat-o pe a Sa. Ca preot, primindu-ne ca membre ale propriului Său Corp, Biserica, atitudinea Lui faţă de noi va fi necesarmente tot atât de diferită pe cât de diferită este relaţia în care suntem primiţi. Isus i-a primit pe apostoli pe baza credinţei şi consacrării lor înainte ca El să fi murit pentru păcatele lor şi înainte „să se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu”, ca să facă ispăşire pentru păcatele lor şi ale noastre, şi să asigure pentru ei şi pentru noi dovada împăcării cu Tatăl — conceperea Spiritului sfânt. El S-a înfăţişat pentru toţi cei din această clasă — nu ca Mijlocitor, ci ca Avocat, aplicând sângele Său pentru noi datorită credinţei şi ascultării noastre.

El este Avocat pentru toţi

cei care-l ascultă

„Observ că tu faci o distincţie clară între Biserică şi lume în chestiunea ispăşirii păcatelor — dovedind (scriptural, cred eu), că până acum Domnul nostru a mulţumit Dreptatea doar pentru credincioşii consacraţi, şi că ispăşirea pentru păcatele lumii nu va fi făcută până la sfârşitul acestui Veac Evanghelic, când Marele Preot va prezenta meritul sacrificiului Său răscumpărător pentru lume, aşa cum este atribuit acum Bisericii: numai că acum Bisericii îi este dat ca bază pentru jertfirea până la moarte a cărnii şi a tuturor drepturilor ei pământeşti, în timp ce alocarea din viitor pentru lume va fi pentru viaţă şi restabilire reală.

De asemenea observ prezentarea ta, că atragerea lumii va fi în timpul Veacului Milenar, şi va fi făcută de către marele Mesia sub aranjamentele Noului Legământ, iar chemarea credincioşilor în timpul acestui Veac Evanghelic nu este făcută de Fiul ci de Tatăl, şi nu sub Noul Legământ ci sub Legământul Avraamic. Sunt de acord că scripturile pe care le citezi susţin poziţia ta.

Remarc de asemenea afirmaţia ta că cei atraşi de Tatăl în timpul Veacului Evamghelic sunt de un caracter diferit de al lumii în general şi că aceasta explică faptul că Dumnezeu lucrează într-un mod deosebit cu ei — îndreptăţirea lor prin credinţă şi oferta de participare în sacrificiul lui Mesia şi în gloriile Împărăţiei Sale Milenare. Dar aici sunt cumva nedumerit şi de aceea este întrebarea care urmează.

Cum putem noi armoniza această prezentare cu afirmaţia apostolului? După ce vorbeşte despre lume în general, el pare să declare că noi, care am primit pe Cristos, am fost odată în aceeaşi stare nesfântă. Cuvintele lui sunt: «În care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară când trăiam în poftele firii noastre păcătoase, făcând lucrurile voite şi gândite de firea păcătoasă şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi» (Efes. 2:2, 3). Dacă lumea are nevoie de un Mijlocitor, de ce nu şi Biserica?”

Este foarte adevărat că toţi copiii lui Adam au avut parte de această cădere şi au devenit „din fire copii ai mâniei”. Totuşi, există o diferenţă între aceşti „copii ai mâniei”. În timp ce toţi sunt imperfecţi şi neputincioşi în a se recomanda pe ei înşişi lui Dumnezeu prin fapte bune, aşa încât să merite viaţa veşnică şi favoarea divină, totuşi unii dintre ei au inimi bune, intenţii bune, şi în taină, dacă nu pe faţă, doresc dreptatea şi părtăşia divină. De exemplu, sf. Pavel îşi descrie propria stare ca evreu, şi probabil starea altor evrei, când spune: „Cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu … Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine (adică în carnea mea)” (Rom. 7:25, 18). Mintea lui consimţea că cerinţa divină este „sfântă, dreaptă şi bună” şi dorea să trăiască la înălţimea acelui standard glorios şi să fie vrednic de viaţă veşnică. Dar carnea lui a moştenit imperfecţiuni care-l împiedicau să-şi împlinească dorinţele minţii şi să ţină Legea divină. De aceea este strigătul său: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa din acest trup de moarte?” El şi-a recunoscut carnea ca imperfectă şi sub Legea divină condamnat la moarte; dar mintea lui era perfectă, era loială lui Dumnezeu. Dacă doar ar fi putut să scape de trupul imperfect şi să aibă un trup nou, atunci într-adevăr ar fi putut şi ar fi trăit la înălţimea standardului divin, şi potrivit Legii ar fi câştigat viaţă veşnică. O, cine îl va scăpa?

Apoi el mulţumeşte lui Dumnezeu că eliberarea din trupul condamnat prin păcat a fost asigurată prin Isus Cristos Domnul nostru. Aceasta este o ilustraţie corectă a tuturor celor care sunt acum acceptaţi de Domnul sub această chemare Evanghelică în calitate de preoţi şi leviţi antitipici. Noi toţi am fost „copii ai mâniei ca şi ceilalţi” după toate aparenţele, dar întorcându‑ne de la păcat, Cristos ni S-a descoperit pentru ochiul credinţei ca Răscumpărătorul nostru, iar noi L-am acceptat pe El şi crucea Lui prin credinţă, şi am fost acceptaţi de Tatăl. Am fost mai întâi de toate atraşi, influenţaţi de o dorinţă după Dumnezeu şi după dreptatea Sa, şi un dezgust faţă de păcat. În providenţa lui Dumnezeu am fost apoi îndreptaţi spre Isus ca Răscumpărătorul lumii şi am fost informaţi că, deşi timpul pentru mântuirea lumii n-a venit încă, ne găsim în timpul strângerii Bisericii alese ca „membri ai Săi”, Mireasa Sa, şi că, dacă dorim iertarea păcatelor şi împăcarea cu Dumnezeu, trebuie să acceptăm termenii Săi şi să ne prezentăm trupurile ca jertfe vii, şi să primim conceperea de Spiritul Său, apoi să fim educaţi în Şcoala lui Cristos şi probaţi în privinţa loialităţii faţă de dreptate, iar după aceea să fim primiţi în glorie şi împreună moştenitori în marea Împărăţie a lui Mesia, prin care va veni binecuvântarea, mântuirea, restabilirea, pentru toată omenirea.

Scripturile nu învaţă că toţi cei din clasa „chemată” au fost născuţi în această stare de a prefera dreptatea în locul păcatului, născuţi cu „dorinţă după Dumnezeu”; dar ele sugerază că înainte de a ajunge la această poziţie, fie că sunt tineri sau bătrâni, nu sunt pregătiţi în mod potrivit să primească darul lui Dumnezeu — iertarea păcatelor şi acceptarea ca membri de probă în Corpul lui Cristos. Aceştia nu au nevoie de o Împărăţie Mijlocitoare pentru a-i supune şi a-i aduce treptat în timpul miei de ani la perfecţiune şi la starea în care să fie gata pentru a fi prezentaţi Tatălui. Tatăl a făcut pentru ei un aranjament special, deosebit, de îndreptăţire prin credinţă în locul îndreptăţirii reale sau al restabilirii. Imediat ce acceptă prin credinţă faptul răscumpărării lor şi apoi jertfesc drepturile la viaţă pământească răscumpărate, ei sunt acceptaţi de Dumnezeu şi recunoscuţi ca fii ai Săi prin Spiritul sfânt pe care li-l dă.

Înainte de îndreptăţirea lor pe baza sacrificării naturii pământeşti, ei aveau dorinţa după dreptate, plăcută lui Dumnezeu, iar când au acceptat aranjamentele Lui prin meritul lui Cristos, au fost instantaneu concepuţi ca fii şi n-au avut nevoie de nicio mijlocire, nici înainte nici după aceea, ci numai ca Răscumpărătorul, Fratele mai Mare, Mirele în Glorie, să-i reprezinte ca Avocat al lor. „Avem la Tatăl un Avocat: pe Isus Cristos Cel drept” care se înfăţişează pentru noi şi compensează prin propriul Său merit pentru toate imperfecţiunile şi greşelile noastre neintenţionate. 1 Ioan 2:1.

Îndreptăţirea lui Avraam şi a noastră

„Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă fără un mijlocitor, după cum ai arătat. Noi, Biserica, de asemenea, după cum arăţi, suntem îndreptăţiţi prin credinţă şi nu printr-un legământ, nici printr-un mijlocitor. Totuşi, evident există ceva deosebire, pentru că Avraam nu a avut privilegiile de care ne bucurăm noi. Te rog explică deosebirea dintre îndreptăţirea lui şi a noastră”.

Răspundem că Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă la părtăşie cu Dumnezeu, şi credinţa lui l-ar fi îndreptăţit la privilegiile complete ale restabilirii dacă ar fi trăit sub privilegiile Mileniului — sau la o restabilire prin credinţă cu privilegiile sacrificării dacă ar fi trăit după, nu înainte de a muri Domnul nostru pentru păcatele noastre şi de a asigura îndreptăţirea la viaţă pentru cei credincioşi. Moartea lui Cristos este temelia oricărei împăcări cu Dumnezeu prin restabilire reală în timpul Mileniului, sau prin restabilire prin credinţă pentru a jertfi acum. Credinţa l-a îndreptăţit pe Avraam şi pe toată clasa vrednicilor din vechime, astfel încât imediat ce se va fi sfârşit Ziua de Ispăşire antitipică iar dimineaţa Milenară de binecuvântare va fi fost introdusă sub Noul Legământ, acei Vrednici din Vechime vor ieşi din mormânt perfecţi — îndreptăţiţi — complet restabiliţi, drepţi şi în armonie cu Dumnezeu. „Ei au primit mărturia că erau plăcuţi lui Dumnezeu” — au fost îndreptăţiţi la starea umană perfectă prin credinţa lor în făgăduinţe, dar baza acelor făgăduinţe a fost jertfa lui Cristos (Cap şi Corp); de aceea ei n‑au putut primi binecuvântarea promisă lor până la completarea suferinţelor lui Cristos, până la sfârşitul acestui Veac Evanghelic, la încheierea acestei Zile de Ispăşire antitipică. Aceasta este mărturia apostolului: „Pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi (ca membri ai marelui Preot, Mijlocitor şi Împărat), ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi”. Evr. 11:40.

Noi suntem favorizaţi prin aceea că trăim după depunerea sacrificiului răscumpărător la Calvar, şi după ce meritul a fost aplicat la Cincizecime pentru casa credinţei. Pe această bază îndreptăţirea noastră prin credinţă ne face în stare, prin harul lui Dumnezeu, nu numai să ne fie socotite drepturile pământeşti ale restabilirii, ci şi ne dă ocazia de a sacrifica acele drepturi pământeşti şi prin aceasta să participăm la suferinţele lui Cristos şi la gloriile care vor urma. 1 Pet. 1:5-11.

Vor avea nevoie Vrednicii din Vechime

de un Mijlocitor?

„Sunt de acord cu poziţia ta raţională că există o deosebire între situaţia Bisericii şi cea a lumii în ochii lui Dumnezeu — că am fost numiţi „copii ai mâniei”, dar prin harul lui Dumnezeu nu mai suntem aşa, şi că cei din lume sunt încă tot „copii ai mâniei”. Sunt de acord că „toată lumea zace în Cel Rău” şi că aceasta este o dovadă clară că n-au fost „împăcaţi cu Dumnezeu” şi că Răscumpărătorul nu a aplicat meritul Său pentru ei. Sunt de acord că numai cei care au scăpat de condamnarea care este încă în lume sunt din clasa pentru care Marele Preot a făcut deja ispăşirea — mulţumirea. Sunt de acord că mulţumirea pentru păcatele lumii şi inaugurarea Noului Legământ între Dumnezeu şi Israel prin Mijlocitorul, Cristosul glorificat, compus din mulţi membri, se va întâmpla după ce acest veac al jertfirii se va fi încheiat. Sunt de acord, de asemenea, că a existat o deosebire între credincioşi şi necredincioşi chiar şi înainte ca harul lui Dumnezeu să fie aplicat celor dintâi: adică, sunt de acord că harul lui Dumnezeu nu este aplicat nimănui care se găseşte într-o stare de inimă rebelă, ci doar acelora care, fie prin naştere fie prin probe şi disciplinări, au ajuns la starea de căinţă pentru păcat şi la o dorinţă de împăcare cu Dumnezeu.

Dar aici vine întrebarea mea: Văd cum aceştia care doresc în inima lor împăcare şi asociere nu vor avea nevoie de mijlocitor; şi pot să văd cum cei din omenire în Veacul Milenar vor avea aproape toţi nevoie de intervenţia unui mijlocitor — pedepse şi răsplăţi, pentru a-i aduce la restabilire. Dar nu vor fi unii din omenire care atunci vor dori din inimă dreptate şi părtăşie cu Dumnezeu, aşa cum dorim şi noi acum? Cu alte cuvinte, Dumnezeu găseşte şi atrage şi acceptă în acest Veac Evanghelic, prin Spirit sfânt, pe fiecare individ din rasa lui Adam care doreşte să se întoarcă de la păcat şi să aibă părtăşie cu Dumnezeu? Vor fi unii din această clasă în viaţă la a Doua Venire, sau, ca şi Vrednicii din Vechime, vor fi treziţi din morţi? Şi dacă vor fi unii din această clasă, Cristos va acţiona ca Mijlocitor pentru ei la fel ca pentru cei răzvrătiţi? Sau Mesia va fi Mijlocitor pentru unii şi Avocat pentru alţii, sau cum va fi?”

Răspundem: Dificultatea ta stă în gândirea că un mijlocitor acţionează între Dumnezeu şi păcătoşi ca indivizi. Acesta este un gând greşit. Rămâi ferm la afirmaţia scripturală că un mijlocitor are de-a face numai cu un legământ, şi că legământul are de-a face cu o naţiune sau cu un popor şi nu cu indivizii lui. Dumnezeu nu va face un Legământ Nou cu fiecare membru al rasei lui Adam, iar Mesia să mijlocească mii de milioane de legăminte. Gândul corect este foarte diferit. Când Marele Preot îşi va fi terminat jertfele, întâi pentru membrii Săi şi casa Sa, şi apoi pentru tot poporul, El va prezenta meritul jertfei Sale pentru lume, răscumpărând lumea (conform scopului iniţial), deoarece cu mai bine de optsprezece secole înainte a răscumpărat sau a cumpărat Biserica, casa credinţei.

Atunci El va fi proprietarul lumii şi va fi pregătit să lucreze cu oamenii şi să efectueze restabilirea pentru atâţia dintre ei câţi Îl vor asculta (Fapt. 3:23). În acest scop, El va mijloci pentru Israel Noul Legământ, ca un înlocuitor pentru cel vechi, restabilind acea naţiune la locul de onoare, ca naţiune favorizată, sămânţa naturală a lui Avraam, prin care binecuvântările răscumpărării se vor extinde la toate naţiunile. Totuşi, acel Legământ Nou nu va fi încheiat cu păcătoşii răzvrătiţi. Legământul lui Dumnezeu va fi cu Mijlocitorul pentru Israel, garantând iertare şi împăcare pentru toţi cei din sămânţa naturală a lui Avraam care vor exercita credinţa şi ascultarea lui Avraam. Lucrarea Mijlocitorului cu Israel (şi cu toţi din omenire, care pentru a fi binecuvântaţi vor trebui să devină israeliţi adevăraţi) în timpul Mileniului, va fi instruirea, luminarea şi ridicarea lor afară din păcat şi moarte, afară din ignoranţă şi superstiţie, afară din depravare şi necredinţă, sus la perfecţiune umană; aşa încât la sfârşitul Mileniului toată sămânţa lui Avraam, toţi cei cu credinţa şi ascultarea lui, vor fi ajuns la perfecţiune umană şi vor fi gata ca Mijlocitorul să-i predea Tatălui, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi — cei îndărătnici şi răzvrătiţi, după o încercare potrivită, fiind îndepărtaţi în timpul Mileniului în Moartea a Doua.

În providenţa lui Dumnezeu, Vrednicii din Vechime deja şi-au demostrat loialitatea faţă de Dumnezeu şi vrednicia de a învia cu o „înviere mai bună” — o înviere la perfecţiune umană. Aceasta va fi sub aranjamentele Noului Legământ şi sub Mijlocitorul acelui Nou Legământ. Ei îşi vor primi binecuvântarea sub acesta, la fel ca şi restul omenirii. Întreaga lume poate fi regenerată doar de Al Doilea Adam. Nu poate primi viaţă veşnică în niciun alt fel. Pentru unii această regenerare va fi o lucrare treptată de restabilire la perfecţiune; dar pentru Vrednicii din Vechime, datorită dezvoltării anterioare în credinţă şi ascultare, va însemna o restabilire instantanee. Ei, la fel ca şi restul omenirii, primind viaţă restabilită prin meritul morţii lui Cristos, sunt numiţi scriptural copii ai lui Cristos, iar El, Tatăl sau Dătătorul lor de Viaţă. „Îl vor numi ... Părintele Veşniciei” (Isa. 9:6). Astfel citim: „Fiii tăi vor lua locul părinţilor tăi (Avraam, Isaac, Iacov şi toţi profeţii); îi vei pune prinţi în toată ţara”. Psa. 45:16.

Deci, aici vedem ordinea din viitor, începând de la sfârşitul acestui Veac şi de la completarea Preotului şi Împăratului Mijlocitor. Domnul nostru şi Biserica Sa, Isaac cel antitipic şi Mireasa Sa, Melchisedec cel antitipic, Preot pe Tronul Său, Îşi va inaugura domnia de dreptate în marele timp de strâmtorare şi zguduire cu care se va sfârşi acest Veac. Vrednicii din Vechime, ca întâi-născuţi dintre copiii Săi, primind perfecţiunea restabilirii şi privilegiile ei, vor fi făcuţi „prinţi în toată ţara”. La ei şi sub controlul lor se vor alătura, mai întâi, casa lui Israel şi a lui Iuda, pe măsură ce vor începe să vadă prinzând formă Împărăţia pământească pe care au aşteptat-o atât de mult. Pentru aceştia vor veni treptat privilegiile restabilirii — sănătate şi prosperitate. Lumea, încă slabă şi cuprinsă de uimire, ca rezultat al timpului de strâmtorare, va începe să remarce ridicarea din nou a lui Israel la viaţă naţională şi vor remarca binecuvântările acordate lor. „Multe popoare se vor duce şi vor zice: Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui. Căci din Sion [Împărăţia Spirituală] va ieşi Legea şi din Ierusalim [Împărăţia pământească sub controlul «prinţilor»] cuvântul Domnului”. Isa. 2:3.

Binecuvântările Milenare vor fi conferite doar celor dispuşi şi ascultători, dar cunoştinţa despre dreptate, Adevăr, va umple tot pământul. Atât evreilor cât şi neamurilor li se va cere să se apropie de credinţa şi ascultarea lui Avraam şi în cele din urmă să devină „israeliţi cu adevărat în care nu este viclenie”. Numai cei care astfel vor asculta vor primi deplina binecuvântare din acel timp şi vor ajunge la perfecţiune. Toţi ceilalţi vor fi îndepărtaţi în Moartea a Doua. Legea Noului Legământ va fi aceeaşi Lege perfectă care a fost baza Legământului Mozaic. Deosebirea va fi că Preotul va fi unul de un ordin mai înalt — un preot împărăteasc după rânduiala lui Melchisedec. Ca bază pentru iertarea păcatelor şi pentru restabilire, El va avea meritul „jertfelor mai bune” din acest Veac Evanghelic — din această Zi a Ispăşirii antitipică.

Aşa cum Vrednicii din Vechime vor ajunge la perfecţiune imediat sub Noul Legământ şi li se va da o parte în Împărăţie, tot aşa toţi care în măsura în care vor înţelege şi vor veni în acord cu condiţiile Împărăţiei, vor putea face progres proporţional cu sinceritatea şi zelul lor, şi vor ajunge cu atât mai repede la perfecţiune. Fiind perfecţi, ei vor fi regi în sensul în care Adam a fost rege, înzestrat cu puterile unei perfecţiuni umane, asupra fiarelor, păsărilor, peştilor etc. (Psa. 8:5-8). Şi aceşti regi pământeşti vor fi mai mult sau mai puţin asociaţi cu „prinţii” în stăpânirea pământului — îşi vor aduce gloria şi onoarea în Noul Ierusalim. Apoc. 21:24, 26.

„Paharul pe care mi l-a dat Tatăl”

„Am remarcat referinţa ta la paharul părtăşiei pe care Domnul nostru l-a oferit ucenicilor Săi zicând: «Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia tatălui Meu». Mat. 26:27-29.

Văd că tu consideri că Domnul nostru S-a referit la acelaşi pahar în Matei 20:22, când i‑a răspuns lui Iacov şi lui Ioan că singura lor speranţă de a şedea cu El pe tronul Său stătea în participarea lor la paharul Său şi la botezul Său — în moarte. Vreau să întreb dacă nu cumva aceasta trebuie să fie interpretarea uniformă a «paharului» în Scripturi. În unele locuri mi se pare că se referă mai curând la bucurie, plăcere, decât la suferinţă. De exemplu, în Psalmul 23:5 citim: «Paharul meu este plin de dă pe deasupra». Şi din nou în Psalmul 116:13: «Voi înălţa paharul mântuirilor». Mi se pare mie că niciunul dintre acestea nu se aplică la paharul suferinţelor lui Cristos. Nu-i aşa?”

Da, răspundem noi. Paharul în fiecare din aceste exemple este acelaşi. Psalmul 23 este unul profetic, reprezentând pe Cristos şi Biserica — experienţele lor din acest Veac Evanghelic. În mod sigur paharul suferinţei Domnului nostru s-a revărsat. Şi în mod sigur a fost acelaşi pahar revărsat pe care l-a prezentat urmaşilor Săi credincioşi de-a lungul acestui Veac. Acesta reprezintă întristare până la moarte. Totuşi, în mod profetic Domnul nostru şi urmaşii Săi sunt prezentaţi ca bucurându-se de acest pahar al părtăşiei la suferinţele lui Cristos, datorită rezultatelor glorioase. Domnul nostru a zis cu privire la el: „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul Meu”. Şi iarăşi, „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?”

În Psalmul 116:13 acest pahar al morţii este prezentat ca un pahar al mântuirii pentru că doar prin el se poate obţine mântuirea noastră şi a lumii. Atât Cristos cât şi urmaşii Lui s-au bucurat în necazuri, neţinând la viaţa lor, ca să poată câştiga marele premiu. Remarcaţi contextul: „Voi înălţa paharul mântuirilor şi voi chema numele Domnului (pentru ajutor la nevoie). Îmi voi împlini jurămintele făcute Domnului. ... Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El”. Jurământul lui Cristos şi al membrilor Săi este credincioşie până la moarte — băutul paharului. Răsplata promisă este coroana gloriei în Împărăţie. Aceasta este reprezentată ca un alt pahar al viitorului. Numai cei care I se alătură Învăţătorului la băutul „paharului Său al Noului Testament”, sau al Noului Legământ, vor avea parte cu El, prin participare la paharul bucuriei şi gloriei pe care Tatăl îl va turna pentru credincioşi la sfârşitul acestui Veac — la încheirea acestei Zile a Ispăşirii antitipice şi a jertfelor ei.

Mielul de Paşti şi păcatul lumii

„Ai atras atenţia asupra faptului că mielul de Paşti i-a cruţat doar pe întâii-născuţi ai israeliţilor şi că sensul antitipic al acestui lucru ar fi că Domnul nostru Isus, ca Mielul lui Dumnezeu care «ridică păcatul lumii», va cruţa sau va trece numai peste Biserica întâilor-născuţi din acest Veac Evanghelic, antitipul nopţii de Paşti. Aceasta fiind adevărat, cum să înţelegem declaraţia lui Ioan că Mielul lui Dumnezeu ridică păcatul lumii?”

Răspunsul nostru este că numai Biserica celor întâi-născuţi, casa credinţei, cei consacraţi, sunt cruţaţi sau se trece peste ei datorită milei divine, prin meritul sacrificiului lui Cristos, în timpul acestui Veac Evanghelic. Cu toate acestea, planul divin nu se sfârşeşte cu eliberarea „Bisericii celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri” şi care vor avea parte cu Cristos de „învierea Lui” — întâia înviere, sau învierea principală. Alocarea meritului lui Cristos mai întâi Bisericii este numai un aspect suplimentar al Planului Divin. Curând Biserica se va fi împărtăşit de privilegiul acordat acum credincioşilor de a fi morţi cu Cristos faţă de interesele pământeşti şi vii ca Noi Creaţii prin întâia înviere. Atunci meritul sângelui lui Cristos, Mielul junghiat, va fi aplicat lumii ca să „ridice păcatul lumii” în mod legal. Când va fi aplicat, acesta va mulţumi imediat Dreptatea în ceea ce priveşte lumea, şi va preda Răscumpărătorului lumea pentru binecuvântările restabilirii. Apoi Mielul lui Dumnezeu şi Biserica, „Mireasa, soţia Mielului”, vor efectua lucrarea de îndepărtare reală a păcatului lumii în timpul Mileniului.