Ce spun Scripturile despre iad?
„La lege şi mărturie! Căci, dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.” Isaia 8:20.
R 4553a W. T. 15 ianuarie 1910 (pag. 25-37)
O înţelegere corectă a acestui subiect a devenit aproape o necesitate pentru stabilitatea creştinului. De secole, învăţătura „ortodoxiei” de toate nuanţele a fost că Dumnezeu, înainte de a crea pe om, a creat un mare abis de foc şi teroare în care pot intra toate miliardele familiei umane pe care El a plănuit să le aducă în existenţă; că El a numit acest abis „iad” şi că toate promisiunile şi ameninţările din Biblie au fost intenţionate să împiedice pe cât de mulţi este posibil (o „mică turmă”) de la greşeli care ar face din acest loc îngrozitor casa lor veşnică.
Pe măsură ce cunoştinţa creşte şi superstiţiile se sting, această vedere monstruoasă despre aranjamentul şi caracterul divin îşi pierde forţa, iar oamenii cugetători nu mai pot crede legenda care era în mod obişnuit ilustrată pe pereţii bisericilor, la cel mai înalt nivel de artă şi realism, astfel de exemple fiind încă văzute în Europa. Unii pretind acum că locul este literal, dar focul este simbolic etc., etc., în timp ce alţii resping doctrina „iadului” în oricare sens şi în oricare grad. În timp ce suntem bucuroşi să vedem că superstiţiile cad, şi idei mai adevărate predomină despre marele, înţeleptul, dreptul şi iubitorul Creator, suntem alarmaţi observând că înclinaţia tuturor celor care abandonează această îndelung respectată doctrină este spre îndoială, scepticism, necredinţă.
De ce ar fi aşa, când mintea lor este pur şi simplu eliberată de o eroare, vă veţi întreba? Deoarece creştinii au fost de atâta timp învăţaţi că temelia acestei îngrozitoare blasfemii împotriva caracterului şi guvernării lui Dumnezeu este adânc aşezată şi bine fixată în Cuvântul lui Dumnezeu — Biblia — şi, prin urmare, în măsura în care această credinţă în „iad” se clatină, în aceeaşi măsură se clatină şi credinţa lor în Biblie ca revelaţia adevăratului Dumnezeu — astfel că acei care au abandonat credinţa într-un „iad”, în ceva fel de chin veşnic, sunt adesea necredincioşi pe faţă şi batjocoritori ai Cuvântului lui Dumnezeu.
Îndrumaţi de providenţa Domnului spre o înţelegere a faptului că Biblia a fost calomniată, la fel ca şi Autorul ei divin, şi că, înţeleasă corect, ea nu învaţă despre acest subiect nimic păgubitor nici pentru caracterul lui Dumnezeu, nici pentru o minte inteligentă, vom încerca să arătăm deschis învăţătura scripturală cu privire la acest subiect, pentru ca prin ea credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său să poată fi restabilită în inimile poporului Său, pe o temelie mai bună, raţională. Într-adevăr, opinia noastră este că oricine va găsi în felul acesta că vederea sa falsă s-a sprijinit pe concepţii greşite şi pe interpretări greşite, va învăţa, în acelaşi timp, să se încreadă pe viitor mai puţin în propria sa imaginaţie şi în imaginaţia altor oameni, şi prin credinţă să se ţină mai strâns de Cuvântul lui Dumnezeu, care este în stare să dea înţelepciune spre mântuire.
Că susţinătorii doctrinei chinului veşnic au puţină credinţă în ea, sau n-au deloc, se vede din faptul că ea nu are nicio putere asupra comportamentului lor. În timp ce toate denominaţiile creştinătăţii susţin învăţătura că pedeapsa celor răi este un chin veşnic şi o disperare nesfârşită, iremediabilă, ele sunt în mare parte liniştite, îngăduindu-le celor răi să-şi urmeze cursul, în timp ce ele îşi urmează liniştite propria lor cale. Clopote melodioase, orgi răsunătoare, coruri artistice, edificii costisitoare, strane capitonate şi oratorie rafinată care tot mai mult evită orice referire la această temă alarmantă, permit odihnă şi amuzament congregaţiilor moderne care se adună în ziua Domnului şi sunt cunoscute lumii ca bisericile lui Cristos şi reprezentantele învăţăturilor Sale. Dar puţin pare să-i intereseze binele veşnic al mulţimii, sau chiar al lor propriu şi al familiilor lor, deşi în mod natural s-ar presupune că, având perspectiva unei astfel de eventualităţi îngrozitoare, ei ar fi aproape înnebuniţi în eforturile lor de a-i salva pe cei care pier.
Deducţia evidentă este că ei nu o cred. Singura clasă de oameni care într-o oarecare măsură îşi arată credinţa în ea prin fapte este Armata Salvării; iar aceştia sunt subiect de râs aproape pentru toţi ceilalţi creştini, pentru că ei sunt oarecum consecvenţi cu ceea ce cred. Totuşi, metodele lor speciale, adeseori absurde, atât de izbitor în contradicţie cu ale Domnului despre care este scris, că „nu va striga, nu-Şi va ridica glasul şi nu-l va face să se audă pe stradă” (Isaia 42:2), sunt foarte blânde în comparaţie cu ceea ce s-ar putea aştepta dacă ar fi pe deplin convinşi de această doctrină. Nu ne putem închipui cum cei care cred sincer în această doctrină groaznică umblă zi de zi după afacerile obişnuite ale vieţii sau se adună liniştiţi, cu eleganţă, în fiecare duminică să asculte o prelegere de la amvon asupra unor subiecte deosebite cărora li s-a făcut adeseori publicitate. Pot ei face aceasta în timp ce de fapt cred tot timpul că semenii lor mor în proporţie de o sută pe minut şi intră în:
„Ţara aceea izolată de adâncă disperare,
Unde Dumnezeu n-ascultă rugăciunea
lor amară”?
Dacă ei într-adevăr ar crede aceasta, puţini sfinţi ar putea sta acolo liniştiţi gândindu-se la cei care în fiecare moment merg în grabă spre acea stare îngrozitoare descrisă de acel om bine intenţionat, dar foarte înşelat, Isaac Watts (a cărui inimă a fost nemăsurat mai caldă şi mai largă decât aceea pe care el a atribuit-o marelui Iehova) când a scris imnul:
„Furtunile de foc ale mâniei
Sufla-vor peste viermele rebel,
Şi peste sufletele sterpe se vor abate
În uragan etern”.
Adeseori oamenii ajung să fie înnebuniţi de supărare când prietenii lor sunt prinşi în vreo catastrofă îngrozitoare, cum ar fi un incendiu sau un naufragiu, chiar dacă ştiu că vor fi eliberaţi repede prin moarte; totuşi ei pretind a crede că Dumnezeu este mai puţin iubitor decât ei înşişi, şi că El poate privi cu nepăsare, dacă nu chiar cu plăcere, la miliardele de creaturi ale Sale suferind o eternitate de chin încă şi mai groaznic, pe care El l-a pregătit pentru ei şi nu permite niciodată vreo scăpare din el. Şi nu numai atât, dar aşteaptă să ajungă în mod literal în sânul lui Avraam, de unde se vor uita peste prăpastie şi vor vedea şi vor auzi chinurile mulţimilor (pe unii dintre care ei îi iubesc acum şi plâng după ei); şi îşi închipuie că vor fi atât de schimbaţi şi vor deveni atât de mult în asemănare cu felul în care-L văd pe Dumnezeu, atât de împietriţi faţă de orice milă şi atât de lipsiţi de iubire şi compătimire, încât se vor bucura într-un astfel de Dumnezeu şi într-un astfel de plan.
Este uimitor faptul că bărbaţi şi femei dealtfel raţionali, care îşi iubesc semenii şi care fondează spitale, orfelinate, aziluri şi societăţi pentru împiedicarea cruzimii chiar şi faţă de creaţia animală, sunt atât de neechilibraţi mintal, încât să poată crede şi susţine o asemenea doctrină, şi totuşi să fie atât de indiferenţi faţă de investigarea autorităţii ei!
Ne putem gândi la o singură excepţie — cei care susţin doctrina ultra-calvinistă; care cred că Dumnezeu a hotărât astfel, că toate eforturile pe care ei le-ar putea face n-ar putea schimba rezultatul nici măcar pentru o singură persoană; şi că toate rugăciunile pe care ei le-ar putea face n-ar schimba nici o iotă din planul îngrozitor pe care ei cred că Dumnezeu l-a făcut pentru veşnica plăcere a Lui şi a lor. Aceştia într-adevăr ar putea sta liniştiţi, în ceea ce priveşte efortul pentru semenii lor; dar de ce să cânte spre lauda unui astfel de plan pentru condamnarea aproapelui lor, pe care Dumnezeu a poruncit să‑l iubească aşa cum se iubesc pe ei înşişi?
De ce nu încep mai degrabă să se îndoiască de această „învăţătură a demonilor”, de această blasfemie contra marelui Dumnezeu, urzită în „veacurile întunecate”, când o preoţime vicleană învăţa că este drept a face rău ca să rezulte bine?
Doctrina chinului veşnic a fost, fără îndoială, introdusă de papalitate pentru a‑i face pe păgâni să i se alăture şi să-i susţină sistemul. A înflorit pe vremea când „luptele cu tauri” şi întrecerile gladiatorilor erau distracţiile publice care plăceau cel mai mult; când cruciadele erau numite „războaie sfinte” şi când bărbaţi şi femei erau numiţi „eretici” şi erau adesea măcelăriţi pentru că gândeau sau vorbeau contrar învăţăturilor papalităţii; într-un timp când soarele adevărului evanghelic era întunecat; când Cuvântul lui Dumnezeu căzuse în uitare şi era interzis să fie citit de altcineva decât de cler, a căror iubire faţă de aproapele lor era arătată adeseori prin torturarea „ereticilor” pentru a-i face să retracteze şi să-şi tăgăduiască credinţa şi Biblia — ca să-i scape, dacă era posibil, ziceau ei, de viitorul şi mai groaznic al „ereticilor” — de chinul veşnic. Ei n-au împrumutat această doctrină de la păgâni, căci nici un popor păgân din lume nu are o doctrină atât de crudă, atât de diavolească şi atât de nedreaptă. Să afle, oricine poate, şi să dezvăluie faptul în toată întunecimea lui, pentru ca, dacă este posibil, să poată fi arătat că esenţa barbariei, a răutăţii, a urii şi a lipsei de evlavie n-a fost însuşită exclusiv de la alţii, de către cei pe care Dumnezeu i-a favorizat foarte mult cu lumină din toate părţile, şi cărora Dumnezeu le‑a încredinţat singura sursă — Cuvântul Său. O! ruşinea şi confuzia care va acoperi faţa multora, chiar oameni buni, care cu adevărat gândeau că fac serviciu lui Dumnezeu în timp ce propagau această doctrină blasfematoare, când se vor trezi la înviere, ca să afle despre iubirea şi dreptatea lui Dumnezeu, şi când vor ajunge să ştie că Biblia nu învaţă această „erezie nimicitoare” a chinului veşnic, care dezonorează pe Dumnezeu, stinge iubirea, întunecă adevărul, împiedică pe sfinţi şi împietreşte pe păcătoşi. 2 Petru 2:1.
Noi însă repetăm că, în lumina şi dezvoltarea morală a zilei de azi, oamenii raţionali nu cred această doctrină. Totuşi, deoarece ei cred că Biblia o învaţă, fiecare pas pe care-l fac în inteligenţă adevărată şi în bunăvoinţă frăţească, împiedicând credinţa în chinul veşnic, este în cele mai multe cazuri un pas de îndepărtare de la Cuvântul lui Dumnezeu, care este acuzat pe nedrept că este autoritatea pentru această învăţătură. Prin urmare, a doua recoltă de roade rele, pe care o produce altoirea acestei erori de către diavol, este scepticismul. Oamenii inteligenţi, cugetătorii cinstiţi, sunt astfel îndepărtaţi de la Biblie către filosofii deşarte şi ştiinţe, pe nedrept numite astfel, şi către necredinţă. Nici oamenii „lumeşti” nu cred cu adevărat această doctrină, şi nici nu este o piedică în calea nelegiuirii, căci condamnaţii şi clasele de jos sunt cei care cred cel mai tare în ea.
Dar, va zice cineva, n-a produs eroarea şi ceva bun? N-au fost aduşi mulţi în biserici prin propovăduirea acestei doctrine în trecut?
Nicio eroare, răspundem noi, n-a făcut vreodată un bine adevărat, ci întotdeauna pagubă. Cei pe care eroarea îi aduce într‑o biserică, şi pe care adevărul nu-i va mişca, sunt o daună pentru Biserică. Miile de oameni terorizaţi, dar în inimă neconvertiţi, pe care această doctrină i-a forţat să adere la papalitate, şi care i-au umflat numărul şi bogăţia, au diluat puţinul adevăr pe care-l deţineau înainte şi l‑au amestecat cu sentimentele lor nesfinte şi cu erorile, aşa încât, ca să facă faţă stării de lucruri schimbate, „clerul” a găsit necesar să adauge eroare la eroare şi a recurs la metode, forme etc., neînvăţate de Scripturi şi nefolositoare celor cu adevărat convertiţi, care sunt stăpâniţi de adevăr. Printre acestea au fost: icoane, chipuri, mătănii, veşminte, lumânări, catedrale măreţe, altare etc., ca să-i ajute pe păgânii neconvertiţi spre o formă de evlavie care să corespundă mai mult vechiului lor cult păgân, dar căreia îi lipsea toată puterea unei evlavii vitale.
Păgânilor nu le-a folosit, deoarece ei erau tot păgâni în ochii lui Dumnezeu, dar au fost amăgiţi ca să imite ceea ce nu înţelegeau sau nu făceau din inimă. Ei erau „neghină” adăugată ca să înăbuşe „grâul”, fără ca lor să le folosească. Domnul ne spune cine a semănat sămânţa acestei recolte uriaşe (Matei 13:39). Acelaşi lucru este adevărat şi despre cei care îşi iau astăzi numele de „creştini”, care nu sunt de fapt convertiţi în inimă de adevăr, ci sunt numai speriaţi de eroare sau ademeniţi de avantaje pământeşti promise, cum sunt cele sociale sau de afaceri. Unii ca aceştia nu contribuie cu nimic la Biserica adevărată; prin ideile şi purtarea lor, ei devin pietre de poticnire pentru adevăraţii consacraţi, şi prin incapacitatea lor de a digera adevărul, hrana adevărată a sfinţilor, ei fac şi pe puţinii păstori adevăraţi să le înşele pe „oile” adevărate pentru a mulţumi cerinţele acestor „capre” cu ceva plăcut gusturilor lor neconvertite. Nu, această eroare n-a făcut bine în niciun fel, decât în sensul că Dumnezeu este în stare să facă până şi mânia omului să-L laude. Tot aşa, El va face ca acest lucru rău să servească în cele din urmă scopurilor Sale. În curând, când toţi oamenii (în timpul Mileniului) vor ajunge să vadă această mare înşelare prin care Satan a orbit lumea în privinţa adevăratului caracter al lui Dumnezeu, poate va deştepta în ei o iubire mai caldă, mai puternică pentru Dumnezeu.
Văzând deci caracterul neraţional al vederilor oamenilor, să lăsăm la o parte opiniile şi teoriile omeneşti, şi să venim la Cuvântul lui Dumnezeu, singura autoritate în acest subiect, amintindu‑ne că,
„Dumnezeu Îşi este singur interpret
şi Se explică singur”.
Cuvântul „Hell” [iad] ca
un cuvânt englezesc
În primul rând să avem în vedere că scripturile Vechiului Testament au fost scrise în limba ebraică, iar ale Noului Testament în greacă. Cuvântul „hell” [„iad” sau „infern” în limba română, şi aşa apare în Biblile vechi, n.t.] este un cuvânt ales uneori de traducătorii Bibliei englezeşti pentru a exprima sensul cuvântului ebraic şeol şi al cuvintelor greceşti hades, tartaroo şi gheena, uneori traduse prin „mormânt” şi „groapă”.
Cuvântul „hell” în engleza veche, înainte de a fi preluat de teologii papali şi a-i fi dat o semnificaţie nouă şi specială care să se potrivească scopurilor proprii, a însemnat pur şi simplu a tăinui, a ascunde, a acoperi; prin urmare, un loc tăinuit, ascuns sau acoperit. În literatura engleză veche se pot găsi relatări despre „helling” („îngroparea”) cartofilor — punerea cartofilor în gropi; şi despre helling (acoperirea) cu paie a unei case — acoperind‑o sau punându-i acoperiş. Cuvântul hell (iad) a fost deci folosit în mod potrivit ca sinonim pentru cuvintele „mormânt” şi „groapă”, pentru a traduce cuvintele şeol şi hades, însemnând starea secretă sau ascunsă a morţii. Totuşi, acelaşi spirit care a fost dispus să denatureze cuvântul pentru a‑i teroriza pe ignoranţi este încă dispus să continue eroarea — probabil spunând — „Să facem rău ca să poată urma binele”.
Dacă traducătorii Versiunii Revizuite a Bibliei (engleze, n.t.) ar fi fost cu totul dezlegaţi de eroarea papală şi întru totul cinstiţi, ei ar fi făcut mai mult pentru a-l ajuta pe cercetătorul englez, decât doar să înlocuiască acel cuvânt ebraic şeol şi cel grecesc hades, aşa cum au făcut ei. Ar fi trebuit să traducă acele cuvinte. Dar le‑a fost evident frică să spună adevărul şi le-a fost ruşine să spună minciuni; şi astfel ne-au dat şeol şi hades netraduse şi au permis deducţia că aceste cuvinte au aceeaşi semnificaţie ca şi semnificaţia denaturată a cuvântului „hell” („iad”). Procedura lor, deşi îi protejează un timp, totuşi dezonorează pe Dumnezeu şi Biblia, despre care oamenii obişnuiţi încă presupun că ea învaţă despre un „hell” („iad”) de chin prin cuvintele şeol şi hades. Însă oricine poate vedea că dacă şeol a fost potrivit să fie tradus de treizeci şi unu de ori „mormânt” şi de trei ori „groapă”, nu putea fi nepotrivit să fi fost tradus la fel şi în celelalte locuri.
[Pentru uşurinţa cititorilor, în continuare vom reda scripturile după Biblia Cornilescu Revizuită, cu o notă acolo unde cuvintele şeol şi hades sunt traduse diferit în Biblile româneşti mai vechi — n. t.]
O particularitate de observat în compararea acestor cazuri, aşa cum vom face imediat, este că în acele texte unde ideea de chin ar fi o absurditate, traducătorii versiunii King James (Biblia engleză tradusă în 1611 — n. t.) au folosit cuvintele „mormânt” sau „groapă”, pe când în toate celelalte cazuri au folosit cuvântul „hell” („iad”); iar cititorul, învăţat de mult cu ideea papală a chinului veşnic, citeşte cuvântul „hell” („iad”) şi se gândeşte că înseamnă un loc de chin, în loc de mormânt, locul sau starea ascunsă sau acoperită. De exemplu, să comparăm Iov 14:13 cu Psa. 86:13. Primul spune, „Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor [mormânt, în l. engleză şi împărăţia morţilor sau mormânt în l. română — n.t.] [şeol] etc.”, iar al doilea „… şi Tu mi-ai mântuit sufletul din adânca Locuinţă a Morţilor [iad în l. engleză şi infern sau iad în l. română — n.t.] [şeol]”. Cuvântul ebraic fiind acelaşi în ambele cazuri, nu este niciun motiv de ce acelaşi cuvânt „mormânt” să nu fie folosit în ambele. Dar cât de absurd ar fi fost pentru Iov să se roage lui Dumnezeu să-l ascundă într-un iad de chin veşnic! Cititorul ar fi pus întrebări şi secretul ar fi ieşit la iveală repede.
În timp ce traducătorii din vremea Reformei sunt întrucâtva de scuzat pentru înclinarea lor mintală în această problemă, fiindcă de abia se desprinseseră din vechiul sistem papal, traducătorii noştri moderni, în special cei ai recentei Versiuni Revizuite, nu sunt îndreptăţiţi la o astfel de consideraţie. Profesorii de teologie şi păstorii congregaţiilor consideră că ei sunt îndreptăţiţi să urmeze calea acestor traducători, de a nu explica sensul cuvântului ebraic şeol şi al celui grecesc hades, şi, folosind aceste cuvinte, ei de asemenea dau de înţeles turmelor lor încrezătoare că este vorba de un loc de tortură, un iaz de foc. În vreme ce le atribuim celor neştiutori numai cele mai bune motive, este evident că numai făţărnicia şi laşitatea îi fac pe oamenii educaţi, care cunosc adevărul despre acest subiect, să prefere să continue a învăţa eroarea prin deducţie.
Dar nu toţi slujitorii bisericeşti ştiu despre erorile traducătorilor şi acoperă şi ascund intenţionat aceste erori de popor. Într-adevăr, mulţi nu ştiu despre ele, acceptând doar, fără o cercetare sistematică şi amănunţită, teoriile profesorilor lor de la seminar. Profesorii şi învăţaţii sunt cei mai vrednici de blamat. Aceştia au ţinut ascuns adevărul despre „iad” din câteva motive: În primul rând există evident un fel de înţelegere sau etichetă printre ei, că, dacă doresc să-şi menţină poziţia în „profesie”, ei „nu trebuie să divulge secretele şcolii”, adică nu trebuie să divulge secretele profesionale „oamenilor de rând”, „laicilor”. În al doilea rând, cu toţii se tem că a lăsa să se ştie că ei au predat o doctrină nescripturală ani de zile, ar distruge respectul popular şi reverenţa faţă de „cler”, faţă de denominaţii şi de şcolile teologice, şi ar tulbura încrederea în înţelepciunea lor. O, şi cât de mult atârnă de încrederea şi reverenţa faţă de oameni, când Cuvântul lui Dumnezeu este atât de general ignorat! În al treilea rând, ei ştiu că mulţi dintre membrii sectelor lor nu sunt constrânşi de „iubirea lui Cristos” (2 Corinteni 5:14), ci numai de frica iadului, şi ei văd clar, prin urmare, că a lăsa adevărul să fie cunoscut acum ar însemna a pierde numele şi banii multora din turmele lor, iar aceasta, pentru aceia „care doresc să arate bine în faţa oamenilor” (Galateni 6:12) ar părea să fie o mare nenorocire.
Dar care va fi judecata lui Dumnezeu, al cărui caracter şi plan sunt ponegrite prin doctrina blasfematoare care este sprijinită cu ajutorul acestor cuvinte netraduse? Îi va lăuda El pe aceşti slujitori necredincioşi? Le va îndreptăţi El calea? Păstorul cel Mare îi va numi pe aceştia prietenii Săi iubiţi şi le va face cunoscute planurile Sale viitoare (Ioan 15:15), ca ei să le denatureze de asemenea, pentru a-şi păstra propria demnitate şi reverenţă? Va continua El să trimită „lucruri noi şi vechi”, „hrană la timp” pentru casa credinţei, prin intermediul slujitorilor necredincioşi? Nu, aceştia nu vor continua să fie purtătorii Lui de cuvânt sau să păstorească turma Sa (Ezechiel 34:9,10). El va alege în locul lor purtători de cuvânt, ca şi la prima venire, dintre laici — „oamenii de rând” — şi le va da cuvinte la care nimeni dintre marii preoţi nu va fi în stare să răspundă sau să se împotrivească (Luca 21:15). Şi, după cum a fost prezis, „înţelepciunea înţelepţilor lui va pieri şi priceperea oamenilor lui pricepuţi se va scunde”. Isaia 29:9-19.
„hell” în Vechiul Testament
Cuvântul „hell” (Locuinţa Morţilor în Biblia Revizuită, iar infern, împărăţia morţii sau iad în Biblile vechi — n.t.) apare de treizeci şi unu de ori în Vechiul Testament şi în fiecare caz în ebraică este şeol. Nu înseamnă un iaz de foc şi de pucioasă, nici altceva cât de cât asemănător cu acest gând, nici în cea mai mică măsură! Chiar contrariul: Mai degrabă decât să fie un loc de foc arzător, este descris în context ca o stare de „întuneric” (Iov 10:21); mai degrabă decât un loc unde se aud ţipete şi gemete, este descris în context ca un loc al „tăcerii” (Psalmul 115:17); mai degrabă decât să reprezinte în vreun sens durere şi suferinţă, sau părere de rău, contextul îl descrie ca pe un loc sau o stare a uitării (Psalmul 88:11, 12), „Căci în Locuinţa Morţilor [şeol], în care mergi, nu este nici lucrare. nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune.” Eclesiastul 9:10.
Semnificaţia cuvântului şeol este „stare ascunsă”, aşa cum se aplică la starea omului în moarte, în care şi dincolo de care totul este ascuns, cu excepţia ochiului credinţei; ca atare, prin asociere potrivită şi strânsă, cuvântul a fost adesea folosit în sensul de mormânt — groapă, loc ascuns sau locul dincolo de care numai cei care au ochiul înţelegerii luminat pot vedea învierea, restabilirea fiinţei. Şi să observăm în mod special că acelaşi cuvânt şeol este tradus „mormânt” de 31 de ori şi „groapă” de trei ori de către aceiaşi traducători — de mai multe ori decât este tradus „iad”; şi de două ori unde este tradus „iad” pare atât de absurd, potrivit sensului acum acceptat al cuvântului englezesc „iad”, încât cercetătorii au găsit a fi necesar să explice la marginea Bibliilor moderne că înseamnă mormânt. (Is. 14:9 şi Iona 2:2.) În cazul de la urmă, starea ascunsă, sau mormântul, a fost pântecele peştelui în care Iona a fost îngropat de viu şi de unde a strigat către Dumnezeu.
Toate textele în care „şeol” este tradus „HELL” (în limba engleză, dar în limba română este tradus „Locuinţa Morţilor” în Biblia Revizuită, şi „iad”, „împărăţia morţii”, sau „infern” şi o dată şeol în Bibliile vechi — n.t.)
1. Amos 9:2. „Chiar dacă s-ar strecura până în Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.] şi de acolo îi va smulge mâna Mea”. (O expresie figurativă deoarece, cu siguranţă, gropile din pământ sunt singurele infernuri în care oamenii pot să sape.)
2. Psa. 16:10. „Căci nu vei lăsa sufletul meu Locuinţei Morţilor [iad sau infern — n.t.], nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea.” (Acesta se referă la cele trei zile ale Domnului nostru în mormânt — Fapt. Ap. 2:31; 3:15.)
3, 4. Psa. 18:5 şi 2 Sam. 22:6. „Legăturile Şeolului [iad sau infern — n.t.] mă înconjuraseră.” (Un limbaj figurativ în care se arată cum necazurile grăbesc pe cineva spre mormânt.)
5. Psa. 55:15. „Să se coboare de vii în Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.]!” Textul marginal (în limba engleză), „mormânt”.
6. Psa. 9:17. „Cei răi se întorc în Locuinţa Morţilor [iad sau mormânt — n.t.]; toate neamurile care uită pe Dumnezeu. Acest text va fi discutat mai târziu sub alt subtitlu.
7. Psa. 86:13. „Tu mi-ai mântuit sufletul din adânca Locuinţă a Morţilor [iad sau infern — n.t.].” Textul marginal (englez), „groapă”.
8. Psa. 116:3. „Mă înfăşuraseră legăturile morţii şi mă atinseseră sudorile Locuinţei Morţilor [iad sau infern — n.t.].” (Bolile şi necazurile sunt mâinile simbolice ale mormântului care ne prind.)
9. Psa. 139:8. „Dacă îmi voi face patul în Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.], iată-Te şi acolo.” (Puterea lui Dumnezeu este nemărginită; chiar şi asupra celor din mormânt El are putere şi o va exercita aducându-i afară pe toţi cei care sunt în morminte — Ioan 5:28.)
10. Deut. 32:22. „Căci focul mâniei Mele s‑a aprins Şi va arde până în cea mai adâncă Locuinţă a Morţilor [iad sau infern — n.t.].” (O reprezentare figurativă a distrugerii, o completă ruină a lui Israel ca naţiune — „mânia”, cum a numit-o apostolul, mânia lui Dumnezeu arzând acea naţiune până la locul „cel mai adânc”, după cum Leeser traduce cuvântul şeol — 1 Tes. 2:16.)
11. Iov 11:8. „Cât cerurile de înaltă [înţelepciunea lui Dumnezeu]: ce poţi face? Mai adânc decât Locuinţa Morţilor [împărăţia morţii sau infern — n.t.] [decât orice groapă]; ce poţi şti?
12. Iov 26:6. „Înaintea Lui Locuinţa Morţilor [împărăţia morţii sau infern — n.t.] [mormântul] este dezgolită, adâncul n-are acoperiş.”
13. Prov. 5:5 Picioarele ei coboară la moarte, paşii ei dau în Locuinţa Morţilor [împărăţia morţii sau mormânt — n.t.] [conduc la mormânt].
14. Prov. 7:27. „Casa ei este drumul spre Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.] [mormânt], coborând spre locaşurile morţii.”
15. Prov. 9:18 „El nu ştie că acolo sunt morţii şi că oaspeţii ei sunt în adâncimile Locuinţei Morţilor [iad sau mormânt — n.t.].” (Aici oaspeţii femeii destrăbălate sunt reprezentaţi ca morţi, bolnavi sau pe moarte, şi multe dintre victimele senzualităţii sunt în morminte prea repede din cauza bolilor care le grăbesc moartea şi urmaşilor lor.)
16. Prov. 15:11. „Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.] şi Adâncul sunt cunoscute Domnului.” (Aici mormântul este asociat cu Adâncul şi nu cu viaţa în chinuri.)
17. Prov. 15:24. „Pentru cel înţelept cărarea vieţii duce în sus ca să-l abată de la Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.] de jos.” (Aceasta ilustrează speranţa învierii din mormânt.)
18. Prov. 23:14. „Lovindu-l cu nuiaua, îi scoţi sufletul din Locuinţa Morţilor [împărăţia morţii sau de la piere — n.t.].” (De exemplu, disciplinarea înţeleptă va salva un copil de la căile vicioase care duc la moarte prematură şi de asemenea îl pot pregăti să scape de a „Doua Moarte”.)
19. Prov. 27:20. „După cum Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.] şi adâncul [mormânt] nu se pot sătura, tot aşa nici ochii omului nu se pot sătura.”
20. Isa. 5:14. „De aceea Locuinţa Morţilor [şeol, iad sau infern — n.t.] îşi şi deschide gura şi îşi lărgeşte peste măsură gâtul.” (Aici mormântul este un simbol al nimicirii.)
21, 22. Isa. 14:9, 15. „Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.] [mormânt] se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire” … „Dar ai fost aruncat în Locuinţa Morţilor” (mormânt — redat la fel în versetul 11.)
23. Isa. 57:9. „Şi te-ai plecat până la Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.].” (Aici figurativ pentru degradarea adâncă.)
24, 25. Ezec. 31:15-17. „În ziua când s-a coborât în Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.]. … De vuietul căderii lui am făcut să se cutremure popoarele, când l-am aruncat în Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.], împreună cu cei care se coboară în groapă. … S-au coborât şi ei cu el în Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.] la cei care au pierit ucişi de sabie”. (Descrierea simbolică şi profetică a căderii Babilonului în distrugere, tăcere, mormânt.)
26. Ezec. 32:21. „Cei puternici dintre viteji vor vorbi în Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.] despre el cu cei care-l sprijineau.” (O continuare a aceleiaşi figuri reprezentând răsturnarea Egiptului ca naţiune, unindu-se cu Babilonul în nimicire — îngropat)
27. Ezec. 32:27. „Ei nu zac împreună cu vitejii, căzuţi dintre cei necircumcişi, care sunt coborâţi în Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.] împreună cu armele lor de război, ci cu săbiile puse sub capetele lor şi nelegiuirile lor lipite pe osemintele lor, deşi erau o groază în ţara celor vii.” (Mormântul este singurul „iad” în care cei căzuţi sunt îngropaţi şi stau cu săbiile de război sub capetele lor.)
28. Hab. 2:5. „Îşi lărgeşte dorinţa ca Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.] [mormânt] este nesăţios ca moartea.”
29. Iona 2:1, 2. „Şi Iona s-a rugat Domnului Dumnezeului său, din pântecele peştelui şi a zis: «În strâmtorarea mea am chemat pe Domnul şi El m-a ascultat; din adâncimile Locuinţei Morţilor [iad sau infern — n.t.] am strigat şi mi-ai auzit glasul.»” (Pântecele peştelui a fost pentru un timp mormântul său.)
30, 31. Isa. 28:15-18. „Pentru că ziceţi: «Noi am făcut un legământ cu moartea, am făcut o alianţă cu Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.] [mormânt]: când va trece, biciul copleşitor nu ne va atinge, căci avem ca loc de scăpare neadevărul şi ca adăpost minciuna!. … Şi legământul vostru cu moartea va fi nimicit şi alianţa voastră cu Locuinţa Morţilor [mormânt] nu va dăinui.” (Dumnezeu declară astfel că ideea predominantă prezentă, prin care moartea şi mormântul sunt înfăţişate mai degrabă ca prieteni decât ca duşmani, va înceta şi omul va învăţa că moartea este plata păcatului şi că ea este în puterea lui Satan (Romani 6:23, Evrei 2:14) şi nu în a unui înger trimis de Dumnezeu.)
Textele în care „şeol” este tradus
şi „groapă” [în engleză, dar „locuinţa morţilor”, „iad” sau „mormânt” în română — n. t.]
Gen. 37:35. „Mă voi coborî la fiul meu în Locuinţa Morţilor [iad sau mormânt — n.t.]!”
Gen. 42:38. „Îmi veţi coborî perii mei albi în Locuinţa Morţilor [iad sau mormânt — n.t.].” (Vezi, de asemenea, aceeaşi exprimare în cap. 44:29-32. Traducătorilor nu le-a plăcut să trimită pe Iacov, slujitorul lui Dumnezeu în iad numai din cauză că fiii lui au fost răi.)
1 Sam. 2:6. „Domnul omoară şi dă viaţă, El coboară în Locuinţa Morţilor [iad sau mormânt — n.t.] şi El scoate de acolo.”
1 Împ. 2:6, 9. „Să nu laşi ca perii lui cei albi să se coboare în pace în Locuinţa Morţilor [iad sau mormânt — n.t.]…Să-i cobori perii albi însângeraţi în Locuinţa Morţilor [iad sau mormânt — n.t.].”
Iov 7:9. „Cel care se coboară în Locuinţa Morţilor [iad sau mormânt — n.t.].”
Iov 14:13. „Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor [împărăţia morţii sau mormânt — n.t.], de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia şi de mi-ai rândui un timp şi apoi Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine!” (să mă înviezi).
Iov 17:13. „Dacă aştept, Şeolul [împărăţia morţii sau mormânt — n.t.] îmi este locuinţa, îmi fac culcuşul în întuneric.” (Iov aştepta învierea — „dimineaţa.”)
Iov 17:16. „Ea se va coborî cu mine la porţile Locuinţei Morţilor [iad sau infern — n.t.], când vom merge împreună să ne odihnim în ţărână.”
Iov 21:13. „Îşi petrec zilele în prosperitate şi se coboară într-o clipă în Locuinţa Morţilor [împărăţia morţii sau mormânt — n.t.].”
Iov 24:19, 20. „Cum sunt sorbite de secetă şi de căldură apele zăpezii, aşa înghite Locuinţa Morţilor pe cei ce păcătuiesc.” Toţi au păcătuit şi astfel „moartea a trecut asupra tutoror” şi toţi merg în mormânt. Dar toţi au fost răscumpăraţi cu „sângele preţios al lui Hristos”; deci toţi vor fi treziţi şi vor veni din nou la timpul potrivit — „dimineaţa.” Rom. 5:12, 18, 19)
Psa. 6:5. „Căci în moarte nu este aducere aminte de Tine; şi în Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.] cine Te va lăuda?”
Psa. 30:3. „Doamne Tu mi-ai scos sufletul din Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.]; Tu m-ai ţinut cu viaţă în mijlocul celor care se coboară în groapă. (Acest verset exprimă mulţumire pentru recuperare din pericolul de moarte.)
Psa. 31:17. „Să rămână de ruşine cei răi, ei să tacă în Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.]!”
Psa. 49:14, 15. „Sunt duşi ca o turmă în Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.]; moartea se hrăneşte cu ei, iar dimineaţa [dimineaţa Milenară] vor stăpâni peste ei oamenii drepţi [sfinţi — Dan. 7:27]; frumuseţea lor va fi sortită mistuirii în Locuinţa Morţilor, căci nu va fi altă locuinţă pentru ei. Dar mie Dumnezeu îmi va răscumpăra sufletul din mâna Locuinţei Morţilor.
Psa. 88:3. „Viaţa mi se apropie de Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.]!
Psa. 89:48. „… care să poată să-şi scape sufletul din mâna Şeolului [iad sau infern — n.t.]?”
Psa. 141:7. „Ni se risipesc oasele la gura Şeolului [iad sau mormânt — n.t.].”
Prov. 1:12. „… hai să-i înghiţim de vii, ca Locuinţa Morţilor [iad sau mormânt — n.t.], şi întregi, ca pe cei ce se coboară în groapă” (de exemplu, ca un cutremur, cum este în Numeri 16:30-33).
Prov. 30:15, 16. „Patru lucruri nu zic niciodată: «Destul»: Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.]” etc.
Ecles. 9:10. „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. Căci în Locuinţa Morţilor [iad sau mormânt — n.t.], în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune.”
Cânt. Cânt. 8:6. „Gelozia este neînduplecată ca Şeolul [iad sau infern — n.t.]”.
Isaia 14:11. „Strălucirea ta s-a coborât şi ea în Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.].”
Isaia 38:10. „În mijlocul vieţii mele trebuie să mă duc la porţile Locuinţei Morţilor [iad sau infern — n.t.]! Sunt lipsit de restul anilor mei!”
Isaia 38:18. „Căci nu Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.] Te laudă, nu moartea Te sărbătoreşte şi cei care s-au coborât în groapă nu mai nădăjduiesc în adevărul Tău.”
Num. 16:30-33. „Dacă … se vor coborî de vii în Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.], atunci veţi şti … . Pământul şi-a deschis gura şi i-a înghiţit, pe ei şi casele lor, împreună cu toţi bărbaţii lui Core şi cu toate averile lor. Şi s-au coborât astfel de vii în Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.]. ei şi tot ce aveau; pământul i-a acoperit de tot, şi au pierit din mijlocul adunării.”
Ezech. 31:15.„În ziua când s-a coborât în Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.].”
Osea 13:14. „Îi voi răscumpăra din puterea Şeolului [iad sau infern — n.t.], îi voi scăpa de la moarte. Moarte, unde îţi este ciuma? Locuinţă a Morţilor, unde îţi este nimicirea? Mila va fi ascunsă de ochii Mei.” Domnul nu a răscumpărat pe nimeni de la un loc de foc şi chin, căci nu există aşa un loc, dar a răscumpărat toată omenirea din mormânt, din moarte, pedeapsa venită asupra tuturor pentru păcatul lui Adam, după cum declară acest verset.)
Această listă conţine toate textele în care cuvântul englezesc „hell” şi cuvântul ebraic „şeol” sunt traduse în Vechiul Testament. Din această examinare trebuie să le fie evident tuturor cititorilor că descoperirea lui Dumnezeu timp de patru mii de ani nu conţine nicio aluzie la un „iad” aşa cum se înţelege acum sensul acestui cuvânt.
[„Iad” — n.t.] în Noul Testament
În Noul Testament, cuvântul grecesc hades corespunde exact cuvântului ebraic şeol. Ca dovadă vedeţi citatele din Vechiul Testament date de apostoli, în care ei îl redau hades. De exemplu, Faptele Apostolilor 2:27, „… căci nu vei lăsa sufletul Meu în hades”, este un citat din Psalmul 16:10: „Căci nu vei lăsa sufletul meu Locuinţei Morţilor [şeolului]”. Şi în 1 Cor. 15:54, 55: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este ţepuşul, moarte? Unde îţi este biruinţa, moarte [hades]?” este o aluzie la Isa. 25:8, „Domnul … nimiceşte moartea pe vecie”, şi la Osea 13:14, „Moarte, unde îţi este ciuma? Locuinţa Morţilor [şeol], unde îţi este nimicirea?”
CuvÂntul „hell” [„iad”] tradus din cuvântul grecesc „hades”
Matei 11:23. „Şi tu, Capernaume, care ai fost înălţat până la cer, vei fi coborât până la Locuinţa Morţilor [iad — n.t.].” Luca 10:15: „… vei fi coborât până la Locuinţa Morţilor [iad — n.t.].” (Cetatea a fost favorizată din belşug cu privilegiile cunoştinţei şi ale ocaziilor, sau figurativ, a fost „înălţată până la cer”, dar datorită folosirii greşite a favorurilor lui Dumnezeu, va fi înjosită, sau figurativ coborâtă în hades, răsturnată, distrusă. Acum este atât de complet îngropată în uitare, încât chiar şi locul unde a fost este o chestiune de dispută. Capernaumul este în mod sigur distrus, coborât în hades)
Luca 16:23. „Pe când era el în Locuinţa Morţilor [iad — n.t.], în chinuri.” (O figură parabolică explicată mai departe sub un titlu separat.)
Apoc. 6:8. „M-am uitat şi iată, un cal gălbui. Cel care stătea pe el se numea Moartea; şi Locuinţa Morţilor [iad sau infern — n.t.] îl urma.” (Simbol al distrugerii sau al mormântului.)
Matei 16:18. „… pe această stâncă voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei Morţilor [iadului — n.t.] nu o vor birui.” (Deşi persecuţia aspră şi neînduplecată, chiar până la moarte, a îndurerat Biserica în timpul Veacului Evanghelic, aceasta niciodată nu va determina exterminarea ei; şi în cele din urmă prin învierea îndeplinită de Domnul ei, Biserica va birui asupra hadesului — mormântului.)
în „hell” [„Iad” — n.t.] (hades)
înviat din „hell” [„Iad” — n.t.] (hades)
Fapt. 2:1, 14, 22-31
„Şi pe când se împlinea ziua Cincizecimii … Petru … a ridicat glasul şi le-a zis: «Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, Om adeverit de la Dumnezeu înaintea voastră … după sfatul bine hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu [El a fost dat pentru păcatele noastre], voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâinile celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I durerile [sau legăturile] morţii, pentru că nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea [pentru că, Cuvântul lui Iehova declarase înainte învierea Sa]; Căci David zice despre El: [reprezentându-L sau vorbind pentru El], Eu [Cristos] aveam totdeauna pe Domnul [Iehova] înaintea Mea, pentru că El este la dreapta Mea, că să nu fiu clătinat. De aceea, Mi se bucură inima şi se înveseleşte limba; chiar şi trupul Mi se va odihni în nădejde, căci nu vei lăsa sufletul Meu Locuinţei Morţilor [iad sau infern — n.t.] [hades, mormânt, condiţia morţii], şi nu vei lăsa sufletul Meu Locuinţei Morţilor [iad sau infern — n.t.] şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea. [Iehova] Mi-ai [Cristos] făcut cunoscut căile vieţii … »”. Aici Domnul nostru personificat prin profetul David îşi exprimă credinţa în promisiunea lui Iehova privind învierea şi realizarea completă şi glorioasă a planului lui Iehova prin El, şi se bucură în acea perspectivă.
Petru continuă spunând: „Cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit, fraţilor, să vă spun fără sfială că a murit şi a fost îngropat; şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi [aşa că această profeţie nu s-a putut referi la el personal, pentru că sufletul lui David a fost lăsat în „iad” — [hades, mormânt, starea morţii — şi corpul său a văzut stricăciunea]. Fiindcă David era proroc şi ştia că Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ că va ridica pe Unul din urmaşii săi pe scaunul lui de domnie, el văzând [profetic] mai dinainte, a vorbit despre învierea lui Hristos [din „iad” — hades, mormânt — în care a trebuit să meargă pentru nelegiuirile noastre], că sufletul Lui nu va fi lăsat Locuinţei Morţilor [hades — starea morţii] şi trupul Lui nu va vedea putrezirea”. Astfel Petru prezintă un argument puternic, logic, bazat pe cuvintele profetului David — arătând, în primul rând, că Cristos, care a fost dat de către Dumnezeu pentru nelegiuirile noastre, a mers în „iad”, în mormânt, în starea morţii, în distrugere (Psalmul 16:10), şi în al doilea rând că, potrivit făgăduinţei, a fost eliberat din iad, mormânt, moarte, distrugere, prin înviere — ridicare la viaţă; fiind creat din nou aceeaşi fiinţă, identică, dar mai glorioasă şi înălţată chiar la „strălucirea slavei Lui şi reprezentarea exactă a Fiinţei Lui” (Evrei 1:3). Şi acum „acest Isus” (Fapt. 2:36), când i s-a descoperit Bisericii, a declarat:
Apoc. 1:18. „Cel viu. Am fost mort şi iată sunt viu în vecii vecilor şi Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor [iadului sau infernului — n.t.] [hades, mormânt].”
Amin! Amin! răspund inimile noastre; deoarece în învierea Sa vedem rezultatul glorios al întregului plan al lui Iehova, care va fi îndeplinit prin puterea Celui înviat, care acum deţine cheile mormântului şi ale morţii, şi la timpul potrivit va elibera toţi prizonierii care sunt, prin urmare, numiţi „prizonieri ai nădejdii” (Zaharia 9:12; Luca 4:18). Nici o viclenie sau iscusinţă, prin nici un şiretlic, nu poate denatura aceste scripturi complet şi să le folosească greşit în spijinul acelei tradiţii papale monstruoase şi blasfematoare, a chinului veşnic. Dacă aceasta ar fi fost pedeapsa noastră, Cristos, pentru a fi sacrificiu înlocuitor pentru noi, trebuie încă să îndure, şi pentru toată eternitatea, un astfel de chin, ceea ce nimeni nu va pretinde. Dar pedeapsa noastră a fost moartea, şi „Hristos a murit pentru păcatele noastre” „şi pentru ale întregii lumi”. 1 Corinteni 15:3; 1 Ioan 2:2.
Apoc. 20:13,14. „Marea a dat pe morţii care erau în ea, Moartea şi Locuinţa Morţilor [iadul sau infernul — n.t.] [mormântul] au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi moartea şi Locuinţa Morţilor [mormântul] au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua”. [Iazul de foc este simbolul nimicirii finale şi veşnice. Moartea şi Locuinţa Morţilor [mormântul] merg amândouă în el. Şi nu va mai fi moarte; „Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” — 1 Corinteni 15:26; Apocalipsa 21:4.]
Alte locuri unde APARE
cuvântul „iad”
După ce am examinat cuvântul şeol, singurul cuvânt redat în Vechiul Testament prin „iad”, şi cuvântul hades, cel mai frecvent redat în Noul Testament prin „iad”, acum remarcăm fiecare loc rămas în Scripturi unde se foloseşte cuvântul „iad”. În Noul Testament alte două cuvinte sunt redate prin „iad”, şi anume, gheena şi tartaroo, pe care le vom analiza în ordinea numită.
„Gheena” redat prin „iad”
[în limba engleză, iar în limba română prin „gheena” — n. t.]
Acest cuvânt apare în următoarele texte — în total de douăsprezece ori: Matei 5:22, 29, 30; 10:28; 18:9; 23:15, 33; Marcu 9:43-47; Luca 12:5; Iacov 3:6. Aceasta este forma grecească a cuvintelor ebraice care sunt traduse prin „Valea Hinnom”. Această vale este aşezată chiar în afara cetăţii Ierusalimului şi a servit de canal pentru scurgere şi pentru arderea gunoaielor din acea cetate. Acolo erau aruncate resturile organice, gunoaiele etc. şi focul era menţinut arzând continuu pentru a mistui cu totul orice era depozitat acolo, adăugându-se pucioasă ca să ajute arderea şi să asigure o distrugere completă. Dar nu era permis să fie aruncat în Gheena nimic ce era viu. Evreilor nu le era permis să tortureze nici o creatură.
Când ne gândim că prin poporul Israel Dumnezeu ne-a dat învăţături care ilustrează procedurile şi planurile Sale, prezente şi viitoare, trebuie să ne aşteptăm ca această Vale Hinnom sau Gheena să-şi joace şi ea rolul ei în ilustrarea lucrurilor viitoare. Ştim că preoţimea şi templul lui Israel au ilustrat Preoţimea Împărătească, Biserica creştină, deoarece ea va fi adevăratul templu al lui Dumnezeu; şi ştim că cetatea lor principală a fost o ilustraţie a Ierusalimului Nou, sediul puterii Împărăţiei şi centrul autorităţii — cetatea (guvernul) marelui Împărat, Emanuel. Ne amintim, de asemenea, că guvernul lui Cristos este reprezentat în cartea Apocalipsei (cap. 1:10‑27) printr-o cetate — Ierusalimul cel Nou. Acolo, după ce descrie clasa căreia i s-a permis să intre în privilegiile şi binecuvântările acelei Împărăţii — cei onorabili şi glorioşi, şi toţi cei care au dreptul la pomii vieţii — aflăm de asemenea declarat că nu va intra în ea nimic întinat, sau care trăieşte în urâciune sau minciună, ci numai cei pe care Mielul îi va scrie ca vrednici de viaţă. Această cetate, care astfel va reprezenta lumea întreagă mântuită la sfârşitul Mileniului, a fost simbolizată prin cetatea pământească Ierusalim; iar cei întinaţi, cei care trăiesc în urâciune etc., clasa celor nevrednici de viaţă veşnică, cei care nu vor intra în ea, au fost reprezentaţi prin deşeurile, stârvurile inutile şi murdare, aruncate în Gheena afară din cetate — a căror distrugere completă a fost astfel simbolizată — Moartea a Doua. În consecinţă, găsim declarat că acei care n-au fost găsiţi vrednici de viaţă sunt aruncaţi în „iazul cel de foc” (Apocalipsa 20:15) — focul aici, ca şi peste tot, fiind folosit ca simbol al nimicirii, iar simbolul iazului „de foc” fiind scos din aceeaşi Gheena sau Valea Hinnom.
De aceea, fiindcă Gheena a servit unui scop util pentru cetatea Ierusalim, ca un loc pentru arderea gunoiului, această vale, ca şi cetatea însăşi, a fost un tip şi a ilustrat procedeele viitoare ale lui Dumnezeu, respingând şi dând la nimicire toate elementele necurate, împiedicându-le astfel să întineze cetatea sfântă, Noul Ierusalim, după ce încercarea din Veacul Milenar de judecată va fi dovedit pe deplin şi va fi separat cu o corectitudine negreşită „oile” de „capre”.
Aşadar, Gheena a fost un tip sau o ilustraţie a Morţii a Doua — distrugerea finală şi completă, din care nu poate fi nicio revenire; pentru că după aceea, „nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar … văpaia unui foc care va mistui pe potrivnici” (Evrei 10:26, 27).
Să ne amintim că Israel, pentru a fi folosit ca tip al viitoarelor procedee ale lui Dumnezeu cu neamul omenesc, a fost tratat tipic, ca şi cum răscumpărarea ar fi fost deja dată înainte de ieşirea lor din Egipt, deşi numai un miel tipic fusese înjunghiat. Când a fost construit Ierusalimul şi Templul — care a reprezentat templul adevărat, Biserica şi împărăţia adevărată aşa cum va fi ea stabilită prin Cristos în Mileniu — acel popor a simbolizat lumea în Veacul Milenar. Preoţii lor au reprezentat Preoţimea Împărătească glorificată şi Legea lor cu cerinţele ei de ascultare perfectă a reprezentat Legea şi condiţiile sub Noul Legământ, care vor fi puse în aplicare pentru binecuvântarea tuturor celor ascultători, şi pentru condamnarea tuturor celor care, acordându-li-se cea mai deplină ocazie, nu se vor supune din inimă conducerii drepte şi legilor Marelui Împărat.
Văzând, deci, că organizarea statală, condiţiile etc. lui Israel, le-au prefigurat pe cele din lume în veacul viitor, ce potrivit este să găsim în Valea sau abisul Gheena o ilustraţie a Morţii a Doua, distrugerea completă în veacul care vine a tot ce este nevrednic să fie păstrat; şi cât de potrivit este, de asemenea ca simbol, „iazul de foc care arde cu pucioasă” (Apoc. 19:20), luat din aceeaşi Gheena sau Valea Hinnom, care arde continuu cu pucioasă. Expresia „care arde cu pucioasă” măreşte puterea simbolului „foc”, pentru a exprima distrugerea completă şi irevocabilă a Morţii a Doua, deoarece pucioasa arzândă este cel mai ucigător agent cunoscut. Ce raţional este, de asemenea, să aşteptăm ca Israelul să aibă tribunale şi judecători care se aseamănă sau prefigurează judecăţile din veacul viitor şi ca sentinţa acelor tribunale (figurative) ale acelui popor (figurativ) sub acele legi (figurative) pentru acel abis (figurativ), din afara acelei cetăţi (figurative), să corespundă considerabil sentinţelor (reale) ale tribunalului şi ale judecătorilor (reali) din veacul viitor. Dacă aceste puncte vor fi reţinute, ele ne vor ajuta mult să înţelegem cuvintele Domnului nostru referitoare la Gheena; pentru că, deşi a fost menţionată şi s‑a făcut referire la valea literală apropiată, totuşi cuvintele Lui conţin învăţături legate de veacul viitor şi de Gheena antitipică — Moartea a Doua.
va fi supus pedepsei focului gheenei
Matei 5:21, 22
„Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu ucizi; oricine va ucide va fi supus judecăţii». Dar Eu vă spun că orişicine se mânie pe fratele său [în viitor — sub reglementările adevăratei Împărăţii] va fi supus judecăţii; şi oricine va zice fratelui său «prostule!» [Raca, subsol], va fi supus pedepsei sinedriului; iar oricine îi va zice, «nebunule», va fi supus pedepsei focului gheenei.”
Pentru a înţelege aceste cuvinte referitoare la sinedriu, judecători şi Gheena, toţi ar trebui să ştim câte ceva despre reglementările evreieşti. „Curtea cu juri” se compunea din şapte bărbaţi (sau douăzeci şi trei — numărul este disputat), care aveau puterea să judece unele categorii de nelegiuiri. Înaltul Consiliu, sau Sinedriul, era format din şaptezeci şi unu de bărbaţi, recunoscuţi ca învăţaţi şi capabili. Acesta era cel mai înalt tribunal al evreilor şi supravegherea lui era peste cazurile cele mai grave. Pedeapsa cea mai aspră era moartea; însă unii criminali foarte înrăiţi erau supuşi după moarte unei înjosiri, refuzându-li-se îngroparea şi fiind aruncaţi împreună cu stârvurile câinilor şi cu gunoaiele din cetate etc. în Gheena, ca să fie mistuiţi acolo. Scopul acestei arderi în Gheena era ca să facă nelegiuirile şi pe nelegiuiţi detestabili în ochii poporului şi însemna că acuzatul era un caz fără speranţă. Trebuie să ne amintim că Israelul spera într-o înviere din mormânt, şi că de aceea erau deosebit de atenţi în tratarea corpurilor celor morţi. Neînţelegând pe deplin puterea lui Dumnezeu, se pare că ei se gândeau că El avea nevoie de ajutorul lor (Exodul 13:19; Evrei 11:22; Fapt. 7:15, 16). Prin urmare, nimicirea corpului în Gheena, după moarte, sugera (simbolic) pierderea speranţei vieţii viitoare printr-o înviere. Astfel pentru aceştia Gheena a reprezentat Moartea a Doua în acelaşi mod figurativ în care ei ca popor au reprezentat sau ilustrat o ordine de lucruri viitoare sub Noul Legământ.
Remarcaţi că Domnul nostru, în cuvintele de mai sus, le-a arătat că interpretarea Legii de către ei, oricât de severă era, a fost mult inferioară semnificaţiei reale a acelei Legi, aşa cum va fi ea interpretată sub Împărăţia reală şi sub Judecătorii reali, pentru care ai lor au fost numai tipuri. El arată că porunca din Legea lor „să nu ucizi” mergea mult mai departe decât presupuneau ei; că mânia răutăcioasă şi insulta „vor fi” considerate sub Noul Legământ o încălcare a Legii lui Dumnezeu şi că, acei care sub condiţiile favorabile ale veacului nou nu se vor reforma atât de amănunţit ca să respecte pe deplin Legea lui Dumnezeu, vor fi socotiţi vrednici de ceea ce a simbolizat Gheena din apropierea lor — Moartea a Doua. Totuşi, rigurozitatea strictă a acelei Legi va fi aplicată numai în măsura în care vor fi nesocotite disciplinările, avantajele şi ajutorul din veacul acela, care-i vor face capabili pe fiecare să se conformeze legilor lui.
Aceeaşi idee este continuată în
Matei 5:22-30.
„Aţi auzit”, etc. „Dar Eu vă spun … este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în Gheenă.”
Aici iarăşi, lucrarea Legii lui Dumnezeu sub Noul Legământ este comparată cu lucrarea ei sub Vechiul Legământ sau Legământul evreiesc, şi ca îndemn este dată lecţia stăpânirii de sine, prin declaraţia că este cu mult mai folositor ca oamenii să refuze a-şi mulţumi dorinţele degradate (chiar dacă le-ar fi dragi ca ochiul drept şi li s-ar părea indispensabile ca mâna dreaptă), decât să şi le mulţumească şi să piardă în Moartea a Doua viaţa viitoare pregătită prin ispăşire pentru toţi cei care se vor întoarce la perfecţiune, la sfinţenie şi la Dumnezeu.
Aceste expresii ale Domnului nostru servesc nu numai pentru a arăta perfecţiunea (Romani 7:12) Legii lui Dumnezeu şi cât de deplin va fi ea definită şi aplicată în Mileniu, ci ele au servit şi ca o lecţie pentru evrei, care până atunci au văzut în poruncile lui Moise numai aspectul general exterior al Legii lui Dumnezeu. Deoarece în starea lor decăzută ei au constatat că era greu să ţină necălcată chiar şi semnificaţia de suprafaţă a Legii, ei trebuiau să vadă acum imposibilitatea ţinerii semnificaţiei mai fine a Legii descoperite prin Cristos. Dacă ar fi înţeles şi ar fi primit învăţătura Lui pe deplin, ar fi strigat: Vai! dacă Dumnezeu ne judecă astfel, după înseşi gândurile şi intenţiile inimii, toţi suntem necuraţi, toţi suntem fără speranţă şi nu ne putem aştepta decât să fim condamnaţi la Gheena (la nimicire completă ca animalele). Ei ar fi strigat: „Arată‑ne o preoţime mai înaltă decât a lui Aaron, un mare Preot şi un Învăţător pe deplin capabil să aprecieze Legea, şi pe deplin capabil să aprecieze şi să compătimească cu starea noastră decăzută şi cu slăbiciunile noastre moştenite, şi să ofere El pentru noi „sacrificii mai bune” şi să aplice pentru noi acea mai mare iertare a păcatului necesară, şi El, ca mare medic, să ne vindece şi să ne restabilească, aşa încât să ne putem supune Legii perfecte a lui Dumnezeu din inima noastră”. Atunci ei L‑ar fi găsit pe Cristos.
Dar ei n-au învăţat această lecţie, pentru că „au auzit greu” cu urechile înţelegerii şi de aceea n‑au ştiut că Dumnezeu pregătise tocmai preotul şi sacrificiul şi învăţătorul şi medicul de care aveau ei nevoie, care la timpul cuvenit i-a răscumpărat pe cei de sub Legea tipică, precum şi pe cei care nu erau sub ea, şi care, de asemenea „la timpul cuvenit”, nu peste mult, Îşi va începe lucrarea de restabilire — redând vederea ochilor orbi ai înţelegerii lor şi auzul urechilor surde ale lor. Atunci va fi „înlăturat vălul” — vălul ignoranţei, al mândriei şi al înţelepciunii umane pe care Satan îl foloseşte acum pentru a orbi lumea faţă de legea adevărată a lui Dumnezeu şi faţă de planul adevărat al mântuirii în Cristos.
Învăţătura Domnului nostru, nu numai că a arătat aici Legea Noului Legământ şi le-a dat evreilor o lecţie, ci ea este de folos şi Bisericii Evanghelice. În măsura în care învăţăm exactitatea Legii lui Dumnezeu şi în ce ar consta perfecţiunea sub cerinţele ei, vedem că Răscumpărătorul nostru a fost perfect şi că noi, complet incapabili a ne recomanda singuri lui Dumnezeu ca împlinitori ai acelei Legi, putem afla acceptare la Tatăl numai în meritul Răscumpărătorului nostru, în timp ce nimeni nu poate fi din acel „Corp”, acoperit cu haina dreptăţii Lui, în afară de consacraţii care se străduiesc să facă numai acele lucruri bine plăcute lui Dumnezeu, ceea ce include evitarea păcatului în măsura capacităţii. Totuşi, acceptarea lor de către Dumnezeu nu se bazează pe perfecţiunea lor, ci pe perfecţiunea lui Cristos, atâta vreme cât ei rămân în El. Aceştia însă beneficiază de o înţelegere clară a Legii perfecte a lui Dumnezeu, chiar dacă ei nu sunt dependenţi de o ţinere perfectă a ei. Lor le place să facă voia lui Dumnezeu în măsura capacităţii lor, şi cu cât cunosc mai bine Legea perfectă a Lui, cu atât sunt mai capabili să se conducă pe ei înşişi şi să i se conformeze. Astfel deci, cuvintele Domnului nostru au şi pentru noi o lecţie valoroasă.
Însă punctul care trebuie în mod special observat aici este că Gheena, pe care evreii o ştiau şi despre care Domnul nostru le vorbea, nu era un iaz de foc arzând toată eternitatea, în care va fi aruncat oricine se „mânie pe fratele său” şi îi zice „nebunule”. Nu; evreii n-au înţeles o idee atât de extremă din cuvintele Domnului. Teoria chinului veşnic le era necunoscută. Nu‑şi avea locul în teologia lor, după cum se va arăta. Ea este o invenţie relativ modernă, care a venit, după cum am arătat, de la papalitate — marea apostazie. Ideea este că Gheena simbolizează Moartea a Doua — nimicirea totală, completă şi veşnică. Acest lucru este arătat clar prin faptul că este pusă în contrast cu viaţa, ca opus al acesteia. „Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decât să ai două mâini sau două picioare şi să fii aruncat … în gheena focului”. Este mai bine să-ţi negi plăcerile păcătoase decât să-ţi pierzi toată viaţa viitoare şi să fii nimicit în Moartea a Doua.
Poate să piardă şi sufletul
şi corpul în gheenă
Matei 10:28; Luca 12:5
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Acel care poate să piardă şi sufletul şi trupul în Gheenă.” Vezi, de asemenea, încă o relatare a aceleiaşi expuneri făcută de Luca — 12:4, 5.
Domnul nostru le-a arătat aici urmaşilor Săi marea cauză pentru care să aibă curaj şi vitejie în împrejurările cele mai grele. Ei trebuiau să se aştepte la persecuţie şi împotriva lor să se vorbească tot felul de rele pe nedrept, din pricina Lui şi din pricina „veştilor bune”, ai căror slujitori şi vestitori i-a făcut El; da, venea timpul când oricine îi va omorî să creadă că face un serviciu lui Dumnezeu. Consolarea sau răsplata lor pentru aceasta urma să fie primită, nu în viaţa aceasta, ci în viaţa viitoare. Ei au fost asiguraţi şi au crezut că El venise să-Şi dea viaţa o răscumpărare pentru mulţi, şi că toţi cei din morminte vor trebui, prin urmare, să audă la timpul cuvenit glasul Eliberatorului şi să iasă afară, fie la răsplată (dacă au trecut cu succes încercarea în această viaţă), fie la o încercare sau judecată viitoare, cum va trebui să fie cazul cu marea majoritate care în viaţa prezentă nu vin la cunoştinţa şi la ocazia necesară, care sunt esenţiale pentru o încercare completă.
În condiţiile prezente oamenii ne pot omorî trupul, dar nimic din ceea ce pot face nu ne va afecta fiinţa viitoare (sufletul)*, pe care Dumnezeu a promis că o va reînsufleţi sau restabili prin puterea Sa în ziua învierii — Veacul Milenar. Sufletele noastre înviate vor avea corpuri noi (spirituale sau materiale — „fiecărei seminţe îi dă un [soi de] trup al ei”, şi pe acestea nimeni nu va avea libertatea să le ucidă. Numai Dumnezeu are puterea să distrugă cu totul — sufletul şi trupul. De aceea, numai de El trebuie să ne temem, iar de împotrivirea oamenilor, chiar până la moarte, nu trebuie să ne temem, dacă prin aceasta câştigăm aprobarea divină. Îndemnul Domnului nostru este deci: Nu vă temeţi de cei care pot pune capăt vieţii prezente (în curs de moarte) din aceste sărmane corpuri pe moarte. Nu vă îngrijiţi prea mult de ea, de hrana, îmbrăcămintea, plăcerile ei, în comparaţie cu acea existenţă sau fiinţă viitoare pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru voi, şi care, dacă este asigurată, poate fi partea voastră veşnică. Nu vă temeţi de ameninţările, privirile sau faptele oamenilor, a căror putere nu poate trece dincolo de existenţa prezentă; care pot vătăma şi ucide aceste corpuri, dar nu pot face mai mult. Mai degrabă aveţi respect şi consideraţie faţă de Dumnezeu, de la care sunt izvoarele vieţii veşnice — teme-ţi-vă de Acela care poate să distrugă în Gheena, în Moartea a Doua, atât existenţa prezentă pe moarte, cât şi orice speranţă de existenţă viitoare.
Viermele lor nu moare
şi focul nu se stinge
Matei 18:8, 9; Marcu 9:43-48
Aici este arătat în concluzie că Gheena ca ilustraţie reprezintă Moartea a Doua — nimicirea completă care trebuie să urmeze în cazul tuturor celor care, după ce au primit ocaziile vieţii sau existenţei viitoare prin sacrificiul Domnului nostru, se dovedesc nevrednici de darul lui Dumnezeu şi refuză să-l accepte, prin aceea că refuză să asculte de cerinţele Lui drepte. Nu se spune că Dumnezeu va păstra sufletul sau corpul în Gheena, ci se spune că El le poate „distruge” şi le va „distruge” pe amândouă în ea. Astfel ne învaţă că toţi cei condamnaţi la Moartea a Doua sunt fără speranţă şi sunt şterşi pe veci din existenţă.
[Deoarece aceste două pasaje se referă la aceeaşi cuvântare a Domnului, cităm din Marcu — remarcând că versetele 44 şi 46, şi o parte din versetul 45, nu se află în manuscrisele greceşti vechi, deşi versetul 48, care spune acelaşi lucru, se află în toate manuscrisele. Cităm textul aşa cum este în aceste manuscrise vechi şi demne de încredere.] „Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, tai-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât să ai două mâini şi să mergi în Gheenă, în focul care nu se stinge. … Dacă piciorul tău te face să cazi, taie-l: este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decât să ai două picioare şi să fii aruncat în Gheena. … Şi dacă ochiul tău te face să cazi, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul Gheenei, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.”
După citirea celor de mai sus, toţi trebuie să fie de acord cu profetul, că Domnul nostru Şi-a deschis gura şi a vorbit în parabole şi cuvinte tainice (Psa. 78:2; Mat. 13:35). Nimeni nu va presupune nici măcar un moment că Domnul nostru a sfătuit poporul să-şi mutileze trupurile, tăindu-şi membrele sau scoţându-şi ochii. Nici n-a vrut să înţelegem că vătămările şi desfigurările din viaţa prezentă vor continua dincolo de mormânt, când vom „intra în viaţă”. Evreii, cărora Domnul li S-a adresat, neavând nicio idee despre vreun loc de chin veşnic, şi care ştiau că acest cuvânt, Gheena, se referea la valea din afara cetăţii lor, care nu era un loc de tortură şi nici un loc în care să fie aruncat ceva viu, ci un loc pentru nimicirea completă a ceea ce se arunca acolo, recunoscând că expresia Domnului în privinţa membrelor corpului şi a ochilor era figurativă, ştiau că Gheena, de asemenea, era folosită în acelaşi sens figurativ, pentru a simboliza nimicirea completă.
Domnul a vrut să spună doar aceasta: Viaţa viitoare de care Dumnezeu S-a îngrijit pentru omul răscumpărat este de o valoare inestimabilă şi va merita din belşug să faceţi orice sacrificiu pentru a o primi şi a vă bucura de acea viaţă. Dacă v-ar costa chiar un ochi, o mână sau un picior, aşa încât toată eternitatea să fiţi obligaţi să înduraţi pierderea acestora, totuşi viaţa ar fi ieftină chiar cu un astfel de preţ. Ar fi mult mai bine, decât să vă păstraţi membrele şi să pierdeţi totul în Gheena. Fără îndoială, de asemenea, că ascultătorii au tras şi învăţătura că aceasta se aplică la toate afacerile vieţii, şi au înţeles că Învăţătorul a vrut să spună că ar merita cu prisosinţă să-şi nege multe comodităţi, plăceri şi gusturi îndrăgite, ca mâna dreaptă, preţioase ca un ochi şi folositoare ca un picior, mai degrabă decât prin mulţumire de sine să piardă viaţa viitoare şi să fie cu totul nimiciţi în Gheena — Moartea a Doua.
Dar ce înseamnă, viermele lor nu moare şi focul care nu se stinge?
Răspundem: În Gheena literală, care este baza ilustraţiei Domnului nostru, trupurile animalelor etc., adeseori cădeau pe colţurile stâncilor şi nu în focul care continua să ardă dedesubt. Astfel expuse, acestea făceau viermi şi erau mistuite de ei, la fel de complet şi de sigur ca şi cele care ardeau. Nimeni nu avea voie să intervină în ceea ce conţinea această vale; astfel viermii şi focul împreună completau lucrarea de distrugere — focul nu se stingea şi viermii nu mureau. Aceasta n-ar însemna un foc nesfârşit, nici viermi veşnici. Ideea este că viermii nu mureau lăsând cadavrele acolo, ci continuau şi completau lucrarea de nimicire. La fel şi focul: nu se stingea, ci ardea până când mistuia totul. Întocmai cum, dacă o casă ar fi în flăcări şi focul n-ar putea fi ţinut sub control sau stins, ci ar arde până când ar distruge clădirea, noi l-am putea numi în mod potrivit „foc nestins”.
Domnul nostru a vrut să ne întipărească ideea că Moartea a Doua, simbolizată prin Gheena, are un caracter complet şi final. Toţi cei care vor merge în Moartea a Doua vor fi nimiciţi cu desăvârşire, pentru totdeauna; nicio răscumpărare nu se va mai da vreodată pentru cineva (Romani 6:9), deoarece niciunul care va fi vrednic de viaţă nu va fi aruncat în Moartea a Doua, sau în „iazul de foc”, ci numai aceia care iubesc nedreptatea după ce au venit la cunoştinţa adevărului.
Moartea a Doua este clar ilustrată prin Gheena nu numai în locurile de mai sus, ci este evident că acelaşi Învăţător a folosit aceeaşi ilustraţie pentru a reprezenta acelaşi lucru în simbolurile Apocalipsei — chiar dacă acolo nu este numită Gheena, ci „iaz de foc”.
Aceeaşi vale a fost o dată folosită înainte ca baza unei cuvântări a profetului Isaia (Isaia 66:24). Chiar dacă nu-i dă niciun nume, el o descrie; şi să observăm toţi că vorbeşte, nu după cum s-ar putea aştepta unii care au idei false despre miliardele de oameni vii în flăcări şi chin, ci despre trupurile moarte ale celor care au păcătuit împotriva Domnului, care sunt astfel reprezentaţi ca distruşi complet în Moartea a Doua.
Cele două versete precedente arată timpul când se va împlini această profeţie, şi este în perfectă armonie cu simbolurile Apocalipsei; ea aparţine dispensaţiei noi, Mileniului, stării de lucruri ale „cerului nou şi pământului nou”. Atunci toţi drepţii vor vedea atât dreptatea cât şi înţelepciunea în faptul distrugerii complete a inamicilor incorigibili, voiţi, ai dreptăţii, după cum este scris: ei „vor fi un dezgust pentru orice făptură”.
Matei 23:15, 33
Clasa căreia i se adresează aici n-au fost păgânii care n-aveau nicio cunoştinţă de adevăr, nici cei mai de jos sau cei mai ignoranţi din poporul lui Israel, ci Cărturarii şi Fariseii, în aparenţă cei mai religioşi, conducătorii şi învăţătorii poporului. Acestora Domnul nostru le-a spus: „Cum veţi scăpa de judecata Gheenei?” Aceşti oameni erau făţarnici; nu erau sinceri în privinţa convingerilor lor. Li se adusese mărturie îmbelşugată despre adevăr, dar ei au refuzat să‑l accepte şi s-au străduit să se opună influenţei lui şi să descurajeze poporul în a-l accepta. Şi împotrivindu-se astfel spiritului sfânt al luminii şi adevărului, ei îşi împietreau inimile faţă de însuşi mijlocul pe care Dumnezeu l-a intenţionat pentru binecuvântarea lor. Deci, cu răutate s‑au împotrivit harului Său, şi o astfel de cale, dacă era urmată, trebuia ca în cele din urmă să sfârşească în condamnare la Moartea a Doua, Gheena. Fiecare pas în direcţia orbirii voite şi a împotrivirii la adevăr face întoarcerea mai grea, şi-l face pe răufăcător tot mai mult să aibă un caracter pe care Dumnezeu îl detestă şi pe care Moartea a Doua este menită să-l distrugă complet. Cărturarii şi Fariseii înaintau repede pe această cale, de aceea a fost întrebarea prevenitoare a Domnului: „Cum veţi scăpa?” etc. Înţelesul este acesta: Deşi vă lăudaţi cu evlavia voastră, totuşi veţi fi cu siguranţă distruşi în Gheena, dacă nu vă schimbaţi calea!
Aprinsă de focul gheenei
Iacov 3:6
„Limba … este aceea [importantă] dintre mădularele noastre care întinează tot trupul şi aruncă în foc cursul vieţii, fiind [sau când este] aprinsă de focul Gheenei.”
Aici, în limbaj puternic simbolic, apostolul arată influenţa mare şi rea a unei limbi rele — o limbă aprinsă (figurativ) de Gheena (figurativă). A fi o limbă aprinsă de Gheena înseamnă că este fixată în mersul pe calea rea, printr-o dispoziţie coruptă, încăpăţânată, egoistă, plină de ură, rea; prin felul de dispoziţie care, în ciuda cunoştinţei şi ocaziei, dacă nu este stăpânită şi reformată, va fi socotită vrednică să fie distrusă — clasa pentru care este intenţionată „Moartea a Doua”, adevăratul „iaz de foc”, adevărata Gheenă. Un individ cu o astfel de atitudine poate aprinde cu limba lui un foc mare, o tulburare distructivă, care, oriunde ajunge, produce rău în tot cursul vieţii. Câteva cuvinte răutăcioase adeseori aprind toate patimile rele ale celui care le spune, are acelaşi efect asupra celorlalţi şi se răsfrâng asupra lui însuşi. Iar continuarea pe o astfel de cale rea strică în final omul în întregime şi îl aduce sub sentinţă ca nevrednic de viaţă cu totul.
„Tartaroo” redat „iad”
Cuvântul grecesc tartaroo apare numai o dată în Scripturi în 2 Petru 2:4, unde citim:
„…Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în cel mai mare adânc de întunecime [în tartar, notă de subsol] păstraţi pentru judecată”.
După ce am examinat toate celelalte cuvinte redate prin „iad” în Biblie şi toate textele în care acestea apar, încheiem examinarea cu acest text, care este singurul în care apare cuvântul tartaroo. În citatul de mai sus, toate cuvintele arătate cu caractere italice sunt traduse din acel cuvânt grecesc tartaroo. În mod evident, traducătorii nu ştiau cum să traducă acest cuvânt, dar au ajuns la concluzia că ştiau unde ar trebui să fie îngerii răi, aşa că au îndrăznit să îi pună în “iad”, deşi a fost nevoie de şase cuvinte pentru a răsuci ideea în forma pe care ei au predeterminat-o că trebuie să o ia.
Cuvântul tartaroo, folosit de Petru, se aseamănă foarte mult cu tartarus, un cuvânt folosit în mitologia greacă drept numele unui abis întunecos sau închisoare. Dar tartaroo pare să se refere mai mult la un act decât la un loc. Căderea îngerilor care au păcătuit a fost o cădere de la onoare şi demnitate, în dezonoare şi condamnare, iar ideea pare să fie: „Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci i-a degradat şi i-a predat lanţurilor întunericului”.
Aceasta este cu certitudine în armonie cu faptele cunoscute de noi din alte scripturi; căci aceste spirite căzute au vizitat pământul în zilele Domnului nostru şi ale apostolilor. Prin urmare, ei n-au fost în ceva loc în adânc, ci „jos” în sensul că au fost degradaţi de la cinstea şi libertatea avute mai înainte, şi au fost restrânşi în întuneric, ca într-un lanţ. Ori de câte ori aceste spirite căzute îşi manifestă puterile prin medii, în şedinţe spiritiste, pretinzând că sunt anumite fiinţe umane moarte, ele trebuie să-şi facă lucrarea în întuneric, pentru că întunericul este lanţul în care sunt legate până la marea zi Milenară de judecată. Dacă aceasta implică faptul că în viitorul apropiat ele se vor putea materializa la lumina zilei este greu de spus. Dacă este aşa, atunci ar creşte mult puterea lui Satan de a orbi şi a înşela pentru puţină vreme — până când Soarele Dreptăţii va fi răsărit deplin şi Satan va fi legat complet.
Cu acestea încheiem investigarea folosirii biblice a cuvântului „iad”. Mulţumim lui Dumnezeu că nu găsim un asemenea loc de tortură veşnică, aşa cum învaţă în mod eronat crezurile şi cărţile de cântări, şi cum se învaţă de la multe amvoane. Totuşi am găsit un „iad”, şeol, hades, la care a fost condamnat tot neamul nostru omenesc din cauza păcatului lui Adam, şi din care toţi sunt răscumpăraţi prin moartea Domnului nostru; şi acest „iad” este mormântul — starea morţii. Şi mai găsim încă un „iad” (Gheena — Moartea a Doua — nimicirea totală), adusă în atenţia noastră ca fiind pedeapsa finală a tuturor celor care, după ce au fost răscumpăraţi şi aduşi la o deplină cunoştinţă a adevărului şi la o deplină capacitate de a i se supune, vor alege totuşi moartea, alegând o cale de împotrivire lui Dumnezeu şi dreptăţii. Şi inimile noastre spun: Amin! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu Te va venera, Doamne, şi nu va slăvi Numele Tău? Căci Tu singur eşti sfânt. Şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că dreptăţile Tale au fost arătate. Apocalipsa 15:3, 4.
Pilda cu bogatul şi Lazăr
Luca 16:19-31
Marea greutate pentru mulţi care citesc această scriptură este că, deşi o privesc ca o pildă, totuşi ei o judecă şi trag concluzii din ea ca şi cum ar fi o expunere literală. A o privi ca o expunere literală înseamnă a implica nişte absurdităţi; de exemplu, că bogatul a mers în „iad” din cauză că s-a bucurat de multe binecuvântări pământeşti şi nu i-a dat lui Lazăr decât fărâmituri. Niciun cuvânt nu se spune despre răutatea lui. Apoi, Lazăr a fost binecuvântat nu pentru că a fost un copil sincer al lui Dumnezeu, plin de credinţă şi încredere, nu pentru că a fost bun, ci numai pentru că a fost sărac şi bolnav. Dacă acestea ar fi interpretate literal, singura învăţătură logică ce s-ar putea scoate din ea este că, dacă nu suntem nişte bieţi cerşetori plini de bube, nu vom intra niciodată în fericirea viitoare; şi că, dacă acum purtăm in subţire şi purpură, şi avem hrană din belşug în fiecare zi, suntem siguri de un chin viitor. De asemenea, râvnitul loc de favoare este „sânul lui Avraam”; şi dacă toată declaraţia este literală, sânul trebuie să fie şi el literal, şi desigur n-ar încăpea în el foarte mulţi din milioanele de bolnavi şi de săraci de pe pământ.
Dar de ce să analizăm absurdităţile? Ca pildă este uşor de interpretat. Lucrurile spuse într-o pildă nu sunt niciodată lucrurile la care se face referire. Ştim acest lucru din explicaţiile date de Domnul nostru pildelor Sale. Când a spus „grâu”, a avut în vedere pe „fiii împărăţiei”, când a spus „neghină”, a avut în vedere pe „fiii celui rău”, când a spus „secerători”, trebuia să se înţeleagă servitorii Săi etc. (Mat. 13). Aceleaşi clase au fost reprezentate prin diferite simboluri în diferite pilde. Astfel „grâul” dintr‑o pildă corespunde cu „servitorii credincioşi” şi cu „fecioarele înţelepte” din alte pilde. Tot aşa, în această pildă „bogatul” reprezintă o clasă de oameni, iar „Lazăr” o altă clasă.
În încercarea de a explica o pildă ca aceasta, la care Domnul nu ne dă o explicaţie, este desigur potrivită modestia în exprimarea opiniei noastre în privinţa ei. De aceea oferim următoarea explicaţie, fără nici o încercare de a ne impune vederile asupra cititorului, decât atât cât propria lui judecată i le-ar putea recomanda ca fiind în acord cu Cuvântul şi planul lui Dumnezeu. După înţelegerea noastră, Avraam a reprezentat pe Dumnezeu, iar „bogatul” a reprezentat pe poporul lui Israel. Pe vremea când s-a spus această pildă, şi o vreme îndelungată mai înainte, evreii „în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi de strălucire” — fiind primitorii speciali ai favorurilor lui Dumnezeu. După cum spune Pavel: „Care este atunci avantajul iudeului …? Oricum sunt mari; şi mai întâi, că lor le-au fost încredinţate cuvintele [Legea şi Profeţia] lui Dumnezeu”. Făgăduinţele făcute lui Avraam şi lui David şi organizarea lor ca Împărăţie tipică a lui Dumnezeu au învestit pe acel popor cu regalitate, cum este reprezentat prin „purpura” bogatului. Jertfele tipice ale Legii au făcut din ei, în sens tipic, o naţiune sfântă (dreaptă), lucru reprezentat prin „inul subţire” al bogatului — simbol al îndreptăţirii. Apoc. 19:8.
Lazăr a reprezentat pe cei de sub Lege respinşi din favoarea divină, care, bolnavi de păcat, flămânzeau şi însetau după dreptate. „Vameşii şi păcătoşii” din Israel, căutând o viaţă mai bună, şi neamurile flămânde după adevăr, care-L „căutau pe Dumnezeu”, au constituit clasa Lazăr. Aceştia, la vremea când a fost spusă pilda, erau cu totul lipsiţi de acele binecuvântări speciale divine de care se bucura Israel. Ei zăceau la poarta bogatului. Nu aveau nici o făgăduinţă bogată, de regalitate; nu erau curăţaţi nici măcar tipic, ci în boală morală, murdărie şi păcat, tovarăşi ai „câinilor”. În zilele acelea câinii erau priviţi ca nişte creaturi detestabile, iar evreul curăţat în mod tipic îi numea pe cei dinafară „păgâni” şi „câini”, şi niciodată n-ar fi mâncat şi nu s-ar fi căsătorit cu ei, şi nici n-ar fi avut vreun fel de legătură cu ei. Ioan 4:9.
În privinţa întrebării cum mâncau aceştia din „fărâmiturile” favorii divine care cădeau de la masa îmbelşugată a lui Israel, ne dau o cheie cuvintele Domnului către femeia sirofeniciană. El a zis către această femeie dintre neamuri: „Nu este bine [potrivit] să iei pâinea copiilor [a israeliţilor] şi s-o arunci la căţei [neamurilor]”; iar ea a răspuns: „Da Doamne; dar şi căţeii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15:26, 27). Isus i‑a vindecat fiica, dându-i astfel fărâmitura de favoare dorită.
A venit însă o mare schimbare dispensaţională în istoria Israelului, când ei ca naţiune L-au respins şi L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Atunci dreptatea lor tipică a încetat — atunci promisiunea de regalitate a încetat să mai fie a lor, şi împărăţia a fost luată de la ei pentru a fi dată unui popor care să aducă roadă din ea — Bisericii Evanghelice, „un neam ales … naţiune sfântă” (Tit 2:14; 1 Petru 2:7, 9; Matei 21:43). Astfel „bogatul” a murit faţă de toate aceste avantaje speciale, şi curând el (poporul evreu) s-a găsit într-o stare de respingere — în necaz şi suferinţă. În astfel de stare acest popor a suferit din zilele acelea până astăzi.
A murit şi Lazăr: starea bietelor neamuri şi a celor „risipiţi” ai lui Israel care-L căutau pe Dumnezeu a suferit o mare schimbare, fiind duşi de îngeri (mesageri — apostoli etc.) în sânul lui Avraam. Avraam este reprezentat ca părintele credincioşilor, şi-i primeşte pe toţi copiii credinţei, care sunt astfel recunoscuţi ca moştenitori ai tuturor făgăduinţelor făcute lui Avraam; căci copiii după trup nu sunt copiii lui Dumnezeu, ci „copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă [copii ai lui Avraam]”; „seminţei tale care este Hristos” — şi „dacă sunteţi ai lui Hristos [credincioşi], sunteţi sămânţa [copii] lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei [avraamice]”. Galateni 3:29.
Da, terminarea stării de lucruri care a existat atunci a fost bine reprezentată printr-o ilustraţie, moartea — descompunerea statului naţional evreu şi retragerea favorurilor de care Israel se bucurase atâta timp. Atunci ei au fost respinşi şi nu li s-a mai arătat nicio „favoare”, în timp ce bietele neamuri, care înainte fuseseră „fără drept de cetăţenie [întocmirile statale] în Israel, străini de legămintele făgăduinţei [date până atunci numai lui Israel], fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume”, au fost „apropiaţi prin sângele lui Hristos”, împăcaţi cu Dumnezeu. Efeseni 2:12, 13
La simbolurile morţii şi îngropării folosite pentru a arăta descompunerea lui Israel şi îngroparea sau ascunderea lor printre alte neamuri, Domnul nostru a adăugat încă o ilustraţie: „Pe când era el în Locuinţa Morţilor [hades, mormânt] în chinuri, şi-a ridicat ochii, a văzut de departe pe Avraam” etc. Cei morţi nu-şi pot ridica ochii, nu pot vedea aproape sau departe, nici nu pot sta de vorbă; căci este clar declarat că, „în Locuinţa Morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune”, şi despre morţi se spune că se „coboară în locul tăcerii” (Eclesiastul 9:10; Psalmul 115:17). Domnul însă a voit să arate că peste ei ca popor aveau să vină mari suferinţe sau „chinuri” după dezmembrarea lor naţională şi după îngroparea lor printre alte popoare moarte în greşeli şi păcate; şi că în zadar vor cere eliberare şi mângâiere de la clasa Lazăr care înainte fusese dispreţuită.
Iar istoria a confirmat această profeţie alegorică. Timp de optsprezece secole, evreii au fost nu numai în suferinţă mintală pentru respingerea lor din favoarea lui Dumnezeu şi pentru pierderea templului lor şi a altor lucruri necesare aducerii jertfelor, dar au fost şi persecutaţi necontenit de către toate clasele, inclusiv de către creştinii declaraţi. De la aceştia din urmă, evreii au aşteptat milă, aşa cum se spune în pildă: „trimite pe Lazăr, să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba”; dar marele adânc stabilit între ei a împiedicat lucrul acela. Cu toate acestea, Dumnezeu recunoaşte încă legătura stabilită în legământul Său cu ei şi îi numeşte fii ai legământului (vers. 25). Aceste „chinuri” au fost pedepsele prevăzute pentru călcarea legământului lor, şi ele aveau să vină peste ei tot atât de sigur cum aveau să vină şi binecuvântările promise pentru ascultare. Vezi Leviticul 26.
„Marele adânc” reprezintă marea deosebire dintre Biserica Evanghelică şi evrei — cei dintâi bucurându-se de harul liber, de bucurie, mângâiere şi pace, în calitate de copii adevăraţi ai lui Dumnezeu, iar cei din urmă ţinând la Lege, care condamnă şi chinuie. Prejudecata, mândria şi eroarea, din partea evreiască, formează zidul de netrecut al acestei prăpastii care-i împiedică pe evrei să vină în starea de fii adevăraţi ai lui Dumnezeu, acceptând pe Cristos şi Evanghelia harului Său. Zidul de netrecut al acestei prăpastii care-i împiedică pe fiii adevăraţi ai lui Dumnezeu să meargă la evrei — sub robia Legii — este cunoştinţa lor că prin faptele Legii nimeni nu poate fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, şi că, dacă cineva ţine Legea (i se supune pentru a încerca să se recomande lui Dumnezeu prin ascultare de ea), aceluia Cristos nu-i foloseşte la nimic (Galateni 5:2-4). Astfel deci, noi care suntem din clasa Lazăr, să nu încercăm să amestecăm Legea cu Evanghelia, ştiind că ele nu pot fi amestecate, şi că nu-i putem ajuta cu nimic pe aceia care se agaţă încă de Lege şi resping jertfa pentru păcate dată de Domnul nostru. Iar aceştia, nevăzând schimbarea de dispensaţie care a avut loc, susţin că a nega Legea ca putere care mântuieşte ar înseamna a nega toată istoria trecută a neamului lor, precum şi a nega toate relaţiile speciale ale lui Dumnezeu cu „părinţii” lor (promisiuni şi relaţii care, din cauza mândriei şi a egoismului, ei nu le‑au putut înţelege şi folosi); ca atare ei nu pot veni în sânul lui Avraam, în odihna şi pacea adevărată — partea tuturor copiilor adevăraţi ai credinţei. Ioan 8:39; Romani 4:16; Galateni 3:29.
Este adevărat, în decursul Veacului Evanghelic câţiva evrei au venit probabil în credinţa creştină, dar atât de puţini încât au fost ignoraţi într-o pildă care reprezintă poporul evreu ca întreg. După cum la început bogatul reprezintă pe evreii ortodocşi (evreii religioşi care ţin legea — n. t.), şi nu pe cei „risipiţi ai lui Israel”, tot aşa, până la sfârşitul pildei el continuă să reprezinte o clasă asemănătoare, şi ca atare nu reprezintă pe acei evrei care au renunţat la Legământul Legii şi au îmbrăţişat Noul Legământ, sau pe aceia care au devenit necredincioşi.
Cererea „bogatului” ca „Lazăr” să fie trimis la ceilalţi cinci fraţi ai săi o interpretăm în felul următor:
Poporul din Iudeea, pe vremea când Domnul nostru a spus această pildă, era în mod repetat numit „Israel”, „oile cele pierdute ale casei lui Israel”, „cetăţile lui Israel” etc., deoarece toate seminţiile erau reprezentate acolo; dar de fapt majoritatea poporului era din cele două seminţii, Iuda şi Beniamin, doar puţini din cele zece seminţii întorcându-se din Babilon sub permisiunea generală a lui Cirus. Dacă poporul evreu (în principal cele două seminţii) a fost reprezentat prin acel singur „bogat”, ar fi o armonie numerică să înţelegem că cei „cinci fraţi” reprezintă pe cele zece seminţii împrăştiate peste tot. Cererea referitoare la cei cinci fraţi a fost fără îndoială adusă în discuţie pentru a arăta că toată favoarea specială a lui Dumnezeu a încetat faţă de tot Israelul (cele zece seminţii, precum şi faţă de cele două cărora li se adresa mai direct). Ni se pare clar că numai la Israel se referă, deoarece niciun alt popor n-avea pe „Moise şi pe profeţi” ca instructori (vers. 29). Majoritatea din cele zece seminţii nesocotiseră până atunci pe Moise şi pe profeţi, încât nu s-au mai întors în ţara făgăduinţei, ci au preferat să locuiască printre cei idolatri; şi ca atare era inutil a încerca să mai comunice cu ei, chiar şi prin unul dintre morţi — clasa Lazăr moartă figurativ, dar acum înviată figurativ. Efeseni 2:5.
Deşi pilda nu menţionează nici o punte de trecere peste această „prăpastie mare”, alte scripturi arată că prăpastia trebuia să fie „stabilită” numai de-a lungul Veacului Evanghelic, şi că la sfârşitul lui, „bogatul” primindu-şi măsura de pedeapsă pentru păcatele sale,* va trece din aceste necazuri înfocate peste puntea făgăduinţelor lui Dumnezeu, încă neîmplinite faţă de acest popor.
*Vezi Isaia 40:1, 2; Romani 11:27-31 şi Studii în Scripturi, Vol. 2, pag. 227
Cu toate că de secole evreii au fost amarnic persecutaţi de păgâni, de mahomedani şi de creştinii pretinşi, totuşi ei se ridică acum treptat la libertate şi influenţă politică; şi deşi mare parte din „strâmtorarea lui Iacov” este acum aproape, totuşi ca popor vor fi foarte proeminenţi printre popoare la începutul Mileniului. „Vălul” (2 Corinteni 3:13-16) prejudecăţii lor există încă, dar treptat va fi ridicat, pe măsură ce răsare lumina dimineţii Milenare; nici nu trebuie să fim surprinşi auzind despre mari treziri printre evrei şi că mulţi ajung să-L recunoască pe Cristos. Ei vor părăsi astfel starea de hades (moarte naţională) şi chinul, şi vor ajunge, primii dintre popoare, să fie binecuvântaţi de către sămânţa adevărată a lui Avraam, care este Cristos, Cap şi Corp. Zidul de netrecut al prejudecăţii şi mândriei lor naţionale cade în unele locuri, iar cei smeriţi, cei săraci în duh încep deja să se uite spre Acela pe care L-au străpuns şi să întrebe: Nu este acesta Cristosul? Şi pe măsură ce privesc, Domnul revarsă peste ei spiritul favorii şi al rugăciunii (Zaharia 12:10). De aceea, „Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi-i că timpul lui de suferinţă s-a sfârşit”. Isaia 40:1, 2.
Pe scurt, această pildă pare să înveţe exact ceea ce explică apostolul Pavel în Romani 11:19-32. Din cauza necredinţei, ramurile naturale au fost rupte, iar ramurile sălbatice au fost altoite în butucul făgăduinţei lui Avraam. Pilda lasă pe evrei în necazul lor şi nu se referă la restabilirea lor finală în favoare — fără îndoială fiindcă aceasta nu era legată de aspectul subiectului tratat; dar Pavel ne asigură că atunci când plinătatea neamurilor — numărul deplin dintre neamuri necesar să completeze Mireasa lui Cristos — va intra „prin îndurarea arătată vouă [Bisericii]”, vor „căpăta şi ei [Israelul natural] îndurare”. El ne asigură că acesta este legământul lui Dumnezeu cu Israelul trupesc (care a pierdut făgăduinţele mai înalte spirituale, dar sunt totuşi posesorii anumitor făgăduinţe pământeşti), ca să devină naţiunea de căpetenie a pământului etc. Ca dovadă la această declaraţie, el citează din profeţii zicând: „Salvatorul va veni din Sion [Biserica glorificată] şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov [sămânţa trupească]”. „În ce priveşte Evanghelia [chemarea de sus] ei sunt vrăjmaşi [respinşi], spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din cauza părinţilor lor.” „Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi în neascultare, ca să aibă milă de toţi. O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu!” Romani 11:26-33.
*Oferim gratis pliantul “Ce este sufletul”