Unde sunt morţii?

Prietenii noştri, vecinii noştri; cei sfinţi, cei nesfinţi; cei civilizaţi, cei josnici.

R4549 W. T. 15 ianuarie 1910 (pag. 19-24)

Răspunsul potrivit la această întrebare, legată de propriul nostru destin, colorează şi influenţează teologia noastră şi întregul curs al vieţii noastre! Răspunsul corect dă putere, încredere, curaj şi ajutor în direcţia spiritului unei minţi sănătoase!

„Cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit fraţilor, să vă spun fără sfială că a murit şi a fost îngropat; şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi. … Căci David nu s-a suit în ceruri” (Fapt. 2:29, 34). „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului.” Ioan 3:13.

Ca un om să se declare neinteresat de acest subiect ar fi să se declare neînţelept — nechibzuit. Dacă lucrurile obişnuite ale acestei vieţi prezente, hrană, îmbrăcăminte, finanţe, politică etc., care ne privesc doar pentru timp de câţiva ani, sunt văzute ca demne de consideraţie, studiu, cu cât mai mult trebuie să fim preocupaţi cu privire la viitorul veşnic al nostru, al vecinilor şi al omenirii în general?

Desigur, o întrebare atât de importantă a avut parte de cel mai profund studiu de când a început domnia Păcatului şi a Morţii, cu şase mii de ani în urmă. Acum subiectul ar trebui să fie înţeles. Întreaga lume ar trebui să fie atât de bine informată cu privire la această chestiune, încât să nu fie nimic nou de spus şi nimeni să nu fie curios să asculte. Dar mulţimile mari de oameni inteligenţi, gânditori, care vin să asculte şi care ascultă cu respiraţia tăiată ceea ce avem de spus, sugerează faptul că după tot studiul asupra acestui subiect, puţini sunt pe deplin mulţumiţi cu concluziile.

AgnosticUL răspundE la întrebare

Înainte de a prezenta ceea ce noi pretindem a fi răspunsul scriptural şi singurul răspuns satisfăcător la întrebarea noastră, credem că nu facem decât să arătăm un respect cuvenit faţă de inteligenţa şi gândirea zilelor noastre şi a secolelor trecute, dacă întrebăm în general despre subiect şi avem înaintea minţii noastre cele mai profunde idei ale celor mai profunzi gânditori ai rasei noastre. Totuşi, nu putem să intrăm pe larg în acest subiect şi să dăm citate lungi. Trebuie să ne mulţumim cu răspunsuri scurte, generale, care vor fi redate amabil şi sincer, şi cu o dorinţă de a nu ofensa pe nimeni, oricât de mult am fi în dezacord cu concluziile prezentate. Recunoaştem dreptul fiecărui om să gândească independent şi să ajungă la propriile concluzii, fie că acestea sunt în acord cu ideile noastre fie că nu.

Începem examinarea noastră punând întrebarea prietenilor noştri agnostici, care se laudă cu libertatea lor de gândire neîngrădită: Ce spuneţi voi, „liber-cugetători”, ca răspuns la întrebarea noastră, unde sunt morţii? Răspunsul lor este: „Nu ştim. Ne‑ar plăcea să credem într‑o viaţă viitoare, dar n-avem nicio dovadă despre ea. Neavând dovezi, concluzia noastră este că omul moare la fel cum mor animalele. Dacă concluzia noastră vă dezamăgeşte aşteptările cu privire la bucuria pentru sfinţi, desigur că ar trebui să fie o mângâiere pentru toţi în privinţa marii majorităţi a rasei noastre, pentru care ar fi mult mai bine să piară ca animalele decât să fie păstrată în chin, după cum crede majoritatea”.

Le mulţumim prietenilor noştri agnostici pentru răspunsul politicos, dar credem că răspunsul nu este satisfăcător, nici pentru mintea, nici pentru inima noastră, care strigă că trebuie să fie, sau ar trebui să fie o viaţă viitoare; că Creatorul a făcut pe om cu puterile minţii şi ale inimii atât de mai presus de ale animalelor încât, în planul divin ar trebui aşteptată această superioritate. Mai mult, scurtimea vieţii prezente, lacrimile ei, tristeţile ei, experienţele ei, lecţiile ei, ar fi aproape fără valoare, fără folos, dacă n-ar exista o viaţă viitoare — o ocazie ca aceste lecţii să fie folosite. Trebuie să căutăm mai departe un răspuns mai satisfăcător la întrebarea noastră.

Răspunsul păgânilor

la întrebarea noastră

Deoarece trei pătrimi din lume sunt păgâni, importanţa numărului implică să fie ei următorii întrebaţi despre soluţia lor cu privire la întrebarea — Unde sunt morţii? Păgânismul dă două răspunsuri generale.

(1) Proeminenţi sunt cei care ţin la Transmigrare. Aceştia ne răspund: „Vederea noastră este că atunci când un om moare, el nu moare, ci doar îşi schimbă forma. Starea lui viitoare va corespunde cu felul în care trăieşte în prezent şi îi va da, fie o poziţie mai înaltă, fie una mai joasă. Noi credem că am trăit înainte pe pământ probabil ca pisici, câini, şoareci, elefanţi, sau altceva, şi că, dacă viaţa prezentă a fost folosită înţelept, am putea reapărea ca oameni cu talente mai nobile, ca filosofi etc.; dar dacă viaţa a fost folosită greşit, ca de obicei, la moarte vom fi trimişi într-o formă de fiinţă inferioară — un elefant, un vierme, sau altceva. Datorită acestei credinţe suntem atât de atenţi cum tratăm animalele inferioare şi refuzăm să mâncăm carne de orice fel. Dacă am călca nemiloşi un vierme, pedeapsa noastră ar putea fi o formă în care noi înşine am fi trataţi crud după schimbarea pe care o numim moarte”.

(2) Cealaltă mare clasă a păgânilor cred într‑o lume de spirite cu tărâmuri fericite pentru cei buni şi un iad de diferite chinuri pentru cei răi. Ni se spune că, atunci când oamenii par să moară, ei devin de fapt mai vii decât oricând, şi că, în momentul în care trec râul Styx, ajung fie pe tărâmul veşnic binecuvântat, fie pe cel veşnic osândit, şi că acolo sunt trepte sau grade de pedeapsă şi răsplată. Noi întrebăm: De unde au primit ei aceste vederi? Răspunsul este: Le avem de mult, mult timp. Nu ştim de unde au venit. Oamenii noştri învăţaţi ni le-au transmis ca adevăruri şi noi le-am acceptat ca atare.

Dar răspunsul păgânismului nu este satisfăcător pentru mintea şi inima noastră. Trebuie să căutăm mai departe. Nu trebuie să ne încredem în speculaţii. Trebuie să căutăm Revelaţia Divină; mesajul de la Cel cu care avem de-a face — Creatorul nostru.

Răspunsul catolic la întrebarea noastră

Întorcându-ne de la păgânism, punem întrebarea acelei pătrimi din populaţia inteligentă a lumii, cunoscută ca creştinătate. Noi spunem: Creştinătate, care este răspunsul vostru la întrebare? Răspunsul este: „Suntem împărţiţi în părerea noastră, mai mult de două treimi dintre noi avem vederea catolică şi aproape o treime vederea generală protestantă”. Să ascultăm mai întâi vederea catolică (Greco şi Romano-catolică) pentru că atât vechimea cât şi numărul sugerează această întâietate.

Prieteni catolici, daţi-ne, vă rugăm, rezultatul eforturilor şi studiilor voastre, concluziile celor mai capabili gânditori şi teologi ai voştri cu privire la Revelaţia pe care pretindeţi că o aveţi de la Dumnezeu asupra acestui subiect: Unde sunt morţii? Vă vom asculta atent, cu răbdare, fără prejudecăţi. Prietenii noştri catolici răspund: „Învăţăturile noastre sunt foarte clare în direcţia întrebării voastre. Noi am examinat subiectul din toate punctele de vedere în lumina Revelaţiei Divine. Concluzia şi învăţătura noastră este că atunci când cineva moare, acesta merge în unul din cele trei locuri: întâi, cei sfinţi, din care noi pretindem că sunt doar puţini, merg imediat în prezenţa lui Dumnezeu, în cer. La aceştia se referă Domnul nostru când zice, «Şi oricine nu-şi poartă crucea şi vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu» (Luca 14:27). Cei care poartă cu credincioşie crucea sunt «turma mică», «cei aleşi». Cu privire la aceştia Isus a zis: «Strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află» (Mat. 7:14). Aceşti sfinţi nu includ clerul nostru, nici chiar pe episcopi, cardinali şi papi; pentru că veţi afla că, atunci când unul din aceştia moare, este obiceiul Bisericii să se facă liturghii pentru odihna sufletelor lor. Noi nu am face liturghii pentru unul despre care am crede că este în ceruri, pentru că desigur acolo există odihnă pentru orice suflet; nici nu am face liturghii pentru ei dacă am crede că sunt în iadul veşnic, pentru că liturghiile nu le sunt de folos acolo. Am putea să remarcăm însă că noi nu învăţăm că mulţi merg în iadul veşnic. Învăţătura noastră este că doar ereticii incorigibili — persoanele care au avut o cunoştinţă deplină a doctrinelor catolice şi care li s-au împotrivit cu voia şi hotărât — doar aceştia au soarta aceea îngrozitoare, fără speranţă”.

Milioane în purgatoriu

„Morţii în general, conform învăţăturii noastre, trec imediat în Purgatoriu, care este, după cum indică şi numele, un loc de purificare de păcat, un loc de pedepse corecţionale, de tristeţi, vaiuri, un adevărat chin, dar nu fără speranţă. Perioada de detenţie acolo poate fi de sute sau mii de ani, conform meritelor individului şi a uşurărilor acordate. Dacă vreţi să cunoaşteţi mai amănunţit învăţătura catolică despre acest subiect, vă îndrumăm spre scrierile unuia din marii noştri catolici, remarcabilul poet Dante, un catolic loial, odată stareţ, care a murit într-o mănăstire cu drepturile depline ale Bisericii. Poemul lui Dante, «Infernul», descrie grăitor chinurile din Purgatoriu, aşa cum înţelegem noi chestiunea. Vă puteţi procura de la aproape orice librărie un exemplar ilustrat al acestui mare poem catolic. Dore, artistul, a fost de asemenea un catolic proeminent, şi el a ilustrat poemul lui Dante cu intensitate şi realism. Ilustraţiile arată viu chinurile din Purgatoriu — cum demonii îi urmăresc pe unii până ce aceştia cad în prăpăstii cu apă clocotită. Pe alţii îi întorc cu furci înroşite. Alţii sunt arşi cu capul în jos; alţii cu picioarele în gropi. Unii sunt muşcaţi de şerpi. Alţii sunt îngheţaţi etc. Vă sfătuim să vedeţi lucrarea lui Dante, «Infernul», pentru că redă vederea noastră catolică drept răspuns potrivit la întrebarea voastră, Unde sunt morţii? Marea majoritate sunt în purgatoriu. Miliardele de păgâni sunt acolo, pentru că ignoranţa nu mântuieşte, nu te califică pentru starea cerească. Toţi cei care merg în cer trebuie mai întâi să fie potriviţi şi pregătiţi într-un mod care este imposibil pentru păgâni. Milioane de Protestanţi sunt acolo. Aceştia nu pot intra în cer decât prin porţile Bisericii Catolice; nici nu i-ar socoti Dumnezeu vrednici de chin veşnic, pentru că respingerea catolicismului de către ei se datorează confesiunii de credinţă sub care s-au născut şi de care au fost înconjuraţi. Aproape toţi catolicii merg şi ei în Purgatoriu, deoarece, cu toate serviciile bune ale Bisericii noastre, apa noastră sfinţită, spovedaniile, liturghiile, lumânările sfinte, pământul sfinţit pentru îngropare etc., totuşi, neajungând la starea de caracter a sfinţilor, vor fi excluşi din cer până când experienţele dureroase ale Purgatoriului le vor pregăti inimile pentru cer. Totuşi, susţinem că, pentru motivele arătate, catolicii nu vor trebui să rămână la fel de mult în Purgatoriu ca şi protestanţii şi păgânii”.

Le putem mulţumi prietenilor noştri catolici pentru o mărturisire atât de amabilă a situaţiei lor. Nu-i vom întreba unde se află Purgatoriul lor, nici de unde au informaţiile detaliate cu privire la el, pentru că astfel de întrebări s-ar putea să‑i ofenseze, şi nu vrem să-i ofensăm. Vrem numai cele mai depline, mai clare şi mai mature idei cu privire la întrebarea noastră. Regretăm să spunem că răspunsul nu este tot ce am sperat în ce priveşte claritatea, raţiunea şi Scriptura. Inima ne este grea la gândul că biata noastră rasă, datorită păcatului iniţial, este deja, cum spune apostolul, o „creaţie care suspină”, iar viaţa prezentă, de câţiva ani, este plină de necazuri. Este întristător, descurajator pentru noi toţi să ne gândim că atunci când probele şi dificultăţile din prezent vor trece, vom fi obligaţi, chiar şi pentru secole (ca să nu amintim de veşnicie), să avem astfel de experienţe groaznice cum le ilustrează Dante, chiar dacă acele secole de chin ne-ar curăţi şi ne‑ar potrivi pentru prezenţa divină a gloriei cereşti. Ar putea părea ciudat pentru unii teologi, dar este totuşi adevărat, că răspunsul catolicismului la întrebarea noastră nu este mult mai bun decât cel al păgânismului. Nici mintea nici inima noastră nu sunt încă mulţumite. Nu poate fi greşit să căutăm mai departe ceva mai satisfăcător.

Răspunsul protestant la întrebarea noastră

Eu mă clasific ca protestant, fără ca prin aceasta să am vreo lipsă de respect faţă de altcineva. Presupun că majoritatea audienţei mele sunt protestanţi. Vă reamintesc că mulţi dintre noi în trecut am fost înclinaţi să ne mândrim un pic cu „largheţea minţii” noastre, cu „inteligenţa” noastră, cu „educaţia” noastră etc. Să nu ne aşteptăm, în mod rezonabil, de la protestanţi la un răspuns mai clar, mai logic şi mai satisfăcător la întrebarea noastră? După ce am găsit toate celelalte răspunsuri nesatisfăcătoare şi am ajuns acum la a douăsprezecea parte din rasa noastră, care are cele mai mari avantaje în toate modurile, am putea rezonabil să ne aşteptăm să găsim în răspunsul ei chintesenţa înţelepciunii şi dovezi din toate părţile şi din toate veacurile. Dar ce găsim, dragi prieteni? Cu ruşine o spun: Găsim tocmai reversul! Găsim că vocea protestantismului ca întreg (cu excepţia denominaţiilor mici nesemnificative) dă la întrebarea mea cel mai absurd răspuns ce poate fi imaginat — un răspuns care este făcut de ruşine de către catolici, de către păgâni şi de către agnostici. Nu este aceasta o minune? Se poate aşa ceva? Este scris: „Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioşia lui”. Aveţi îngăduinţă deci, în timp ce expun slăbiciunea poziţiei noastre ca protestanţi; nu pentru a tulbura şi ruşina, ci cu gândul că investigarea inteligentă a subiectului se poate întoarce în avantajul nostru şi să ne facă în stare să cunoaştem Adevărul şi să ridicăm adevăratele standarde divine înaintea oamenilor, cu scopul ca noi şi toţi ceilalţi să ajungem la vederi mai clare despre caracterul, scopurile şi lucrarea viitoare a Tatălui nostru Ceresc cu rasa noastră.

Permiteţi-mi, cât de blând posibil, să ating acest loc dureros. Îndepărtarea bandajelor şi curăţarea rănii se poate să ne producă durere, dar investigarea va fi de ajutor, totuşi. Ne-am luat numele de protestanţi din faptul că părinţii noştri inteligenţi şi bine intenţionaţi care au fost catolici, au gândit că au descoperit inconsistenţe şi puncte nescripturale în doctrinele catolice în care au fost crescuţi. Ei au protestat împotriva acestora şi de aici a venit numele de protestanţi. Nu putem apăra tot ce le-au făcut ei vrăjmaşilor lor şi nici tot ce vrăjmaşii le-au făcut lor.

Unul dintre punctele lor de protest a fost că strămoşii noştri n-au putut găsi, nicăieri pe pământ, nimic despre Purgatoriu, nici vreo declaraţie a Bibliei cu privire la acesta. Cu o simplitate care ne minunează, ei au concluzionat că vor lua aceste vederi despre Purgatoriu şi le vor abandona pentru totdeauna. Astfel le-a rămas doar cerul şi iadul; într-unul din ele, ziceau ei, fiecare membru al rasei trebuie să meargă la moarte şi să-şi petreacă acolo veşnicia. Evident că aceşti strămoşi binevoitori ai noştri n‑au fost atât de prevăzători, perspicace şi logici cum ne-am fi aşteptat de la ei, atunci când nu au simţit dificultatea în care intrau. Mai curând ar trebui să spunem, poate, că au văzut ceva din această dificultate, dar au privit lucrurile diferit de felul cum vedem noi. Teoria lui Calvin şi Knox a predominat în acel timp printre protestanţi şi a făcut ca fiecare denominaţie să spere că ea era „aleasa” lui Dumnezeu, şi că va constitui „turma mică”, aceea care va merge în cer, în timp ce tot restul omenirii va fi trimis într-o eternitate de chin.

Nici catolicii şi nici protestanţii nu se mai roagă:

„Doamne, binecuvântează-mă pe mine şi pe

soţia mea,

Pe fiul meu Ioan şi pe soţia lui,

Pe noi patru şi pe nimeni altul”.

Atât catolicii cât şi protestanţii, privind înapoi spre acea perioadă pe care noi adesea o numim „veacurile întunecate”, au motive de a mulţumi lui Dumnezeu pentru ungerea ochilor înţelegerii noastre care ne face în stare, credem, să gândim mai logic decât strămoşii noştri. Chiar şi aceia dintre noi care au fost crescuţi sub doctrina predestinării au pierdut ideea că păgânii au fost neglijaţi pentru că au fost predestinaţi la osândă; dimpotrivă, cei care au acceptat confesiunea de credinţă de la Westminster sunt astăzi cei mai zeloşi în predicarea Evangheliei printre păgâni prin efort misionar. Ne bucurăm de aceasta. Este un semn că inimile noastre sunt într-o stare mai adevărată şi mai nobilă chiar dacă mintea noastră n-a ajuns să se ajusteze cu inima cum se cuvine; şi încă privim la doctrinele strâmbe şi dorim să ni le imaginăm drepte.

Teoretic, doctrinele protestante sunt în acord cu Biblia şi cu catolicii, şi declară că cerul este un loc de perfecţiune, că nu poate fi nicio schimbare pentru cei care intră acolo; de aceea toată încercarea, rafinarea, cizelarea, finisarea caracterului trebuie îndeplinită înainte de a intra în locuinţa sfinţilor. Într-un cuvânt, noi suntem de acord că numai sfinţii vor intra vreodată acolo, cei „curaţi cu inima”, „biruitorii”, „turma mică”, cei care acum umblă în urmele lui Isus. Dar restul omenirii? Ah! Aici este problema. Inimile noastre mai largi nu vor consimţi că toţi în afară de sfinţi trebuie să petreacă o veşnicie de chin, deşi aceasta este logica crezurilor noastre. Inimile noastre protestează, zicând că trei pătrimi din omenirea de astăzi sunt păgâni şi că toată această mulţime a omenirii n-a auzit niciodată despre Dumnezeu şi despre condiţiile mântuirii.

Cei mai buni dintre oameni sunt nedumeriţi

Crezurile noastre ne nedumiresc; căci, dacă inimile noastre nu ne permit să gândim că aceste biete creaturi vor merge într-o veşnicie de suferinţă, nici mintea nu ne va permite să spunem că sunt potrivite pentru cer. Într‑adevăr, ar fi în dezacord nu doar cu Scripturile, ci şi cu raţiunea însăşi, a presupune cerul cu trei pătrimi de locuitori neregeneraţi în toate sensurile cuvântului. Strămoşii noştri doar au stricat lucrurile pentru noi când au renunţat la Purgatoriu şi au păstrat restul aranjamentului. Dacă trebuie să obiectăm la Purgatoriu ca fiind nescriptural, nu trebuie să obiectăm la fel şi la chinul veşnic al tuturor familiilor pământului ca fiind nescriptural, în special când Biblia declară că „toate familiile pământului vor fi binecuvântate” prin Cristos — binecuvântate cu o cunoştinţă a Adevărului şi o ocazie de a veni în armonie de inimă cu Dumnezeu şi să ajungă la viaţă veşnică prin Cristos? Cred că este necesar să accentuăm faptul că acest punct al doctrinei chinului veşnic nu este raţional. Totuşi, vă voi aminti care sunt teoriile protestante proeminente asupra acestui subiect:

(1) Ideea calvinistă este că Înţelepciunea şi Puterea divină au plănuit dinainte pentru omenire — au ştiut dinainte de căderea omului şi de aceea au făcut pregătiri prin crearea unui loc mare numit iad şi administrarea lui de către diavoli neinflamabili pentru chinuirea rasei — a tuturor cu excepţia „turmei mici”, „aleşii”. Iubirea şi dreptatea au fost lăsate afară din această socoteală. (2) Cealaltă teorie protestantă proeminentă, „arminiană”, ţinută azi probabil de majoritate, insistă că atât Iubirea cât şi Dreptatea au creat lumea şi au aranjat chinul, şi că înţelepciunea şi puterea n-au fost consultate; din această cauză Dumnezeu a ajuns în dificultăţi, vrând să facă ce este drept şi iubitor pentru creaturile Sale, fiindcă i-a lipsit puterea să dea ajutorul necesar. Toată dificultatea, dragi prieteni, este că, gândindu-ne la acest subiect, am întrebat doar opiniile oamenilor şi nu am căutat Cuvântul lui Dumnezeu.

Vă voi surprinde, sunt sigur, când vă voi aduce în atenţie acum, programul clar, simplu, raţional, drept, iubitor şi înţelept al Tatălui nostru Ceresc. A fost atât de mult timp trecut cu vederea, atât de mult timp îngropat sub gunoiul trădiţiilor umane ale „veacurilor întunecate”, încât astăzi „Adevărul este mai ciudat decât ficţiunea”. Bine a declarat Domnul nostru prin profet:

„Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre”. Isa. 55:9.

Ce spun Scripturile?

Toate teoriile anterioare, să se observe, sunt bazate pe presupunerea că moartea nu este moarte — că a muri înseamnă a deveni mai viu decât înainte de moarte. În Eden, Dumnezeu a fost Cel care a declarat primilor noştri părinţi, „Vei muri negreşit”. Satan a fost cel care a declarat, „Hotărât că nu veţi muri”. Remarcaţi că păgânii, cât şi creştinii, au acceptat minciuna lui Satan şi în mod corespunzător au respins Adevărul lui Dumnezeu. Nu sunt cu toţii de acord cu declaraţia şarpelui, „Hotărât că nu veţi muri”? Nu pretind toţi că morţii sunt vii — mult mai vii decât înainte de a muri? Aceasta a fost, dragi prieteni, greşeala noastră comună. L-am urmat pe învăţătorul fals, pe cel despre care Domnul nostru a zis, „El ... n-a stat în adevăr” şi că el este tatăl minciunii. Ioan 8:44.

Aceste doctrine false au predominat printre păgâni timp de multe, multe secole, dar au obţinut întâietate în Biserica lui Cristos doar în timpul „veacurilor întunecate” şi au avut mult de‑a face cu întunecimea lor. Dacă strămoşii noştri ar fi crezut mărturia lui Dumnezeu, „Vei muri negreşit”, nu ar fi fost loc pentru introducerea rugăciunilor pentru morţi, a liturghiilor pentru păcatele lor, a gândurilor înspăimântătoare cu privire la chinul lor. Scripturile sunt de acord de la început până la sfârşit că „cei morţi nu ştiu nimic” (Ecl. 9:5) şi că, „dacă fiii lor ajung în cinste, ei nu ştiu nimic, dacă sunt înjosiţi, habar n-au” (Iov 14:21). Scripturile sunt cele care ne spun unde sunt morţii şi care este starea lor; că n-au nici bucurii, nici tristeţi, nici plăceri şi nici suferinţe; că nu vor avea nicio cunoştinţă de ceea ce s-a făcut sub soare până la trezirea lor la Înviere. Vă amintesc cuvintele înţeleptului: „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. Căci în locuinţa morţilor [şeol], în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune” (Ecl. 9:10). Vă amintesc faptul că atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament este scris, atât despre cei buni cât şi despre cei răi, că adorm în moarte. Vă amintesc faptul că apostolul vorbeşte despre „cei care au adormit în Isus”şi despre „cei care au adormit în Cristos”, care, declară el, au pierit dacă nu există o înviere a morţilor. Pot ei pieri în cer sau în Purgatoriu sau în chinul iadului? Desigur că nimeni nu învaţă aşa ceva. Ei sunt deja pieriţi în mormânt; şi pieirea ar fi absolută, completă, dacă nu ar fi asigurată o înviere pentru eliberarea lor din puterea morţii. Prin urmare citim: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

Deci, într-un cuvânt, învăţătura Bibliei este că omul a fost făcut superior întregii creaţii animale — în chipul şi asemănarea Creatorului său; că el a posedat viaţă în grad perfect în Eden şi ar fi putut s-o păstreze prin ascultare deplină. Dar a căzut la probă, la încercare, şi a intrat sub sentinţa morţii. „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Gen. 2:17). Acolo a început moartea, care, după nouă sute treizeci de ani, l‑a dus pe tatăl Adam la mormânt, şi i‑a implicat pe toţi copiii lui în slăbiciunile şi în sentinţa morţii sale. El a murit chiar în ziua aceea, care, apostolul Petru explică, n-a fost o zi de douăzeci şi patru de ore, ci o zi de o mie de ani, zicând: „Pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani” (2 Pet. 3:8). Timp de şase din aceste zile mari, sentinţa morţii l-a dus pe om în jos, în unele privinţe, la nivelul unui animal, şi l‑a lăsat fără speranţa unei vieţi viitoare, decât dacă Dumnezeu avea ceva compătimire faţă de el şi îi aducea ceva alinare. La aceasta s-a făcut aluzie prin declaraţia că sămânţa femeii „va zdrobi capul şarpelui”. Aceasta i-a fost mai târziu detaliată lui Avraam, zicând: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta”. Gen. 28:14.

Dar nu înainte de a trece patru din zilele mari de câte o mie de ani, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său ca să răscumpere rasa, prin plătirea pedepsei tatălui Adam, prin moarte, „Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Pet. 3:18). Ca rezultat al acelei lucrări de răscumpărare împlinite la Calvar, va exista o înviere a morţilor, „o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi” — o recuperare din sentinţa morţii, din închisoare, din mormânt.

Moartea, nu chinul este pedeapsa

Să observăm bine greşeala care se face prin presupunerea că tortura veşnică este plata păcatului originar, în timp ce Scripturile declară explicit că „plata păcatului este moartea” — nu tortura veşnică (Rom. 6:23). Căutăm în relatarea din Geneza despre căderea omului şi despre sentinţa impusă, dar nu găsim nicio sugestie la o pedeapsă viitoare, ci numai la o pedeapsă cu moartea. Repetând-o a doua oară, Domnul a spus: „...căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Gen. 3:19). Dar n-a spus niciun cuvânt despre diavoli, foc şi chin. Atunci cum a înşelat Adversarul pe strămoşii noştri în timpul „veacurilor întunecate” cu aceste erori, pe care apostolul le numeşte „învăţături ale demonilor”? Remarcaţi faptul că nicio profeţie nu menţionează vreo altă pedeapsă pentru păcat decât pedeapsa morţii. Remarcaţi că Noul Testament de asemenea declară acelaşi lucru. Sf. Pavel, care a scris mai mult de jumătate din Noul Testament, şi care ne asigură că „nu s‑a ferit să ne vestească tot planul lui Dumnezeu” (Fapt. 20:27), nu aminteşte niciun cuvânt despre chin. Dimpotrivă, discutând chiar acest fapt al păcatului şi al pedepsei lui, el zice: „… după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit” (Rom. 5:12). Observaţi că nu chinul veşnic a trecut asupra unui om, nici asupra tuturor oamenilor, ci moartea. Dacă cineva sugerează că moartea n-ar fi o pedeapsă suficientă pentru păcat, tot ce trebuie să facem este să-i arătăm faptele şi astfel să-i dovedim că sugestiile lui sunt ilogice. Pentru păcatul neascultării, Adam a pierdut locuinţa lui paradisiacă — a pierdut viaţa veşnică şi părtăşia divină, iar în loc a primit boală, durere, necaz, moarte. În plus, toţi urmaşii lui, raţional estimaţi la douăzeci de mii de milioane, dezmoşteniţi în ceea ce priveşte binecuvântarea, au moştenit slăbiciune mintală, morală şi fizică, şi sunt, după cum declară apostolul, o „creaţie care suspină”. Rom. 8:22.

Pedeapsa lui Dumnezeu

este una justă

Nimeni să nu creadă că pedeapsa cu moartea este nedreaptă şi prea severă. Dumnezeu ar fi putut şterge din existenţă pe Adam, păcătosul, împlinind astfel sentinţa. Ar fi putut extermina rasa instantaneu. Dar am fi preferat noi acest lucru? Desigur că nu. Viaţa este frumoasă, chiar şi în mijlocul durerii şi suferinţei. Pe lângă aceasta, scopul divin este ca probele şi experienţele prezente să se dovedească folositoare ca disciplinări; să ne pregătească pentru un curs mai înţelept decât cel urmat de tatăl Adam, atunci când vom avea privilegiul unei încercări individuale viitoare. Neamul nostru omenesc ar fi fost fără speranţa unei existenţe viitoare, aşa cum pretinde agnosticismul, dacă n-ar fi fost compasiunea divină şi lucrarea răscumpărării.

Observaţi din nou că Domnul nostru a murit ca să ne răscumpere, şi veţi vedea în aceasta o altă dovadă a pedepsei. Dacă pedeapsa împotriva noastră ar fi fost chinul veşnic, răscumpărarea noastră din el l‑ar fi costat pe Domnul nostru acel preţ. El ar fi fost obligat să sufere chin veşnic, cel drept pentru cei nedrepţi. Dar nu chinul veşnic a fost pedeapsa; de aceea Isus nu a plătit acea pedeapsă pentru noi. Moartea a fost pedeapsa şi de aceea „Cristos a murit pentru păcatele noastre”. „Prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi”. Acela care putea plăti pedeapsa lui Adam, putea mulţumi Dreptatea Divină pentru păcatele întregii lumi, pentru că Adam singur a fost pus la probă — Adam singur a fost condamnat. Noi, copiii lui, am fost implicaţi prin el. Iată înţelepciunea şi economia Creatorului nostru! Scripturile ne asigură că El a condamnat întreaga lume pentru neascultarea unui singur om, ca să aibă milă de toţi prin ascultarea altuia — Cristos. Noi am fost condamnaţi la moarte fără consimţământul sau cunoştinţa noastră. Şi am fost răscumpăraţi din moarte fără consimţământul sau cunoştinţa noastră.

Cineva ar putea întreba: „Suntem noi, prin urmare, fără responsabilitate? Nu va exista pedeapsă individuală pentru greşelile individuale?” Răspundem: „O recompensă justă ca răsplată” va fi măsurată fiecăruia. Dar destinul nostru etern poate fi decis doar de noi înşine, de acceptarea sau respingerea personală a harului lui Dumnezeu. Scripturile ne spun clar că orice păcat, după măsura voinţei în comiterea lui, aduce o măsură de degradare care implică „lovituri”, pedepse, corecţii, pentru a recâştiga poziţia pierdută. Astfel, cu cât mai neomenos şi mai rău este un bărbat sau o femeie, cu atât mai mare va fi dezavantajul lui sau al ei la înviere, şi cu atât mai mult va trebui să învingă pentru a se întoarce la tot ce a fost pierdut în Adam şi răscumpărat de Cristos.

„Şi mortul a ieşit”

La prima venire, minunile Domnului nostru au preumbrit marea lucrare pe care El, cu Biserica Sa glorificată, o va îndeplini pentru lume în timpul Mileniului — atunci toţi bolnavii, ologii, orbii şi morţii vor fi revigoraţi, şi, dacă vor asculta, vor fi aduşi în cele din urmă la perfecţiune deplină. Cei neascultători vor fi distruşi în Moartea a Doua. Cel mai notabil miracol pe care l-a făcut Domnul nostru a fost trezirea lui Lazăr, prietenul Său. Isus era plecat de mai multe zile când Lazăr s-a îmbolnăvit, dar El, bineînţeles, ştia despre acest lucru. Totuşi Marta şi Maria i-au trimis un mesaj special, zicând: „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav” (Ioan 11:3). Ele ştiau despre puterea lui Isus de a vindeca, chiar prin cuvinte. Ele aveau credinţă că dacă putea să-i ajute pe străini, desigur că ar fi bucuros să-l ajute pe prietenul Său. Dar Isus a rămas acolo unde se găsea şi a permis ca Lazăr să moară, şi un şoc aspru să vină peste surorile lui dragi. Atunci le-a zis ucenicilor: „Lazăr, prietenul nostru, doarme” (Ioan 11:11). Apoi, coborându-Se la nivelul înţelegerii lor, a adăugat: „Lazăr a murit. Şi mă bucur că n‑am fost acolo, pentru voi”. Ioan 11:14, 15.

S-a bucurat să-l lase pe prietenul Său să adoarmă în moarte pentru că aceasta îi acorda o ocazie deosebită pentru o minune deosebită. Apoi, împreună cu ucenicii, a început călătoria de trei zile spre Betania. Nu le putem învinui pe surorile îndurerate că se simţeau rănite de faptul că Mesia, aparent, neglija interesele lor. Ele ştiau că avea puterea să le mângâie. Mustrarea blândă a Martei a fost: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu! ... Isus i-a zis: fratele tău va învia. Ştiu, i-a zis Marta, că va învia la înviere, în ziua de pe urmă” (Ioan 11:23, 24). Observaţi că Domnul nostru n-a zis, „fratele tău nu este mort; fratele tău este mai viu decât oricând; este în cer sau în purgatoriu”. Nimic de felul acesta! Purgatoriul încă nu se inventase şi El nu ştia nimic despre acesta. Cât despre cer, mărturia Domnului nostru este în textul acesta: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer”. Marta de asemenea era bine informată. Erorile veacurilor întunecate încă nu înlocuiseră adevărul. Speranţa pentru fratele ei era una scripturală; că el va învia la înviere, în ziua de pe urmă, ziua Milenară, a şaptea zi mare de o mie de ani de la creare.

Domnul nostru a explicat că I s-a dat puterea învierii, că El se afla acolo şi le putea ajuta fără să trebuiască să aştepte. Marta i-a zis Domnului nostru că era prea târziu; că deja se instalase putrefacţia. Dar Isus a insistat să vadă mormântul, şi când a ajuns acolo a zis: „Lazăre, vino afară!” Şi citim: „Şi mortul a ieşit” (Ioan 11:43, 44). Însemnaţi-vă bine că nu cel viu a venit afară, dar că Lazăr a fost într‑adevăr mort. Însemnaţi-vă bine că Lazăr n-a fost chemat din cer sau din purgatoriu.

„Toţi cei din morminte”

Ceea ce a făcut Isus pentru Lazăr a sugerat că va face în cele din urmă pentru Adam şi pentru întreaga lui rasă. Observaţi cuvintele Lui: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele” (Ioan 5:28, 29). Ne uimeşte aceasta? Dacă da, motivul nu se află departe. Este pentru că ne-am îndepărtat atât de mult de învăţăturile Bibliei — că ne-am scufundat complet în „învăţăturile demonilor”, atât de mult încât credem minciuna şarpelui „Hotărât că nu veţi muri” — atât de orbiţi faţă de declaraţia Domnului „Vei muri negreşit”şi că „Plata păcatului este moartea”.

Restul versetului din Ioan 5:29 arată că vor fi două clase generale de morţi care vor ieşi afară. Prima, aceia care şi-au avut probarea şi care au trecut-o cu succes; a doua, tot restul omenirii, care până acum n-au reuşit să aibă aprobarea divină. Cei aprobaţi vor ieşi din mormânt la o înviere a vieţii — la perfecţiune. Cei neaprobaţi vor ieşi la o înviere a judecăţii (vedeţi Versiunea Revizuită). Ieşirea este un lucru, învierea este alt lucru. Apostolul arată că vor ieşi afară „fiecare la rândul lui” (1 Cor. 15:23). Fiind astfel treziţi, ei vor avea privilegiul de a se ridica sus, sus, sus, afară din prezenta degradare mintală, morală şi fizică la perfecţiunea glorioasă de care s-a bucurat tatăl Adam în chipul şi asemănarea Creatorului său. Apostolul Petru se referă la lucrarea de ridicare sau înviere prin expresia „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapt. 3:21.

Nu există nici universalism

Aceasta nu înseamnă nici viaţă veşnică universală, pentru că Scripturile declară că cei care vor refuza să se folosească de ocaziile glorioase din Mileniu, cei care vor refuza să fie ridicaţi la perfecţiune, vor fi distruşi dintre oameni în Moartea a Doua — „Vor fi ca şi când n-ar fi fost vreodată” (Obadia 16). Vă amintesc din nou de învăţătura Domnului nostru în acest subiect. El a intrat în sinagoga din Capernaum şi, cerându‑I‑se să citească lecţia, a ales Isaia, capitolul 61, şi a citit cu privire la Sine şi la lucrarea Sa — că o parte din aceasta va fi „deschiderea închisorii” şi „eliberarea robilor”. Ştim bine că Domnul nostru nu a deschis nicio închisoare literală, cum era aceea în care era închis Ioan Botezătorul. El n‑a făcut niciun efort să-l ajute. Închisoarea pe care Cristos o va deschide este marea închisoare, mormântul, care acum deţine aproximativ douăzeci de mii de milioane din rasa noastră. La a doua venire a Sa, Domnul nostru va deschide această mare închisoare şi va lăsa să iasă toţi prizonierii, la fel de real cum a făcut în exemplul nostru — în cazul lui Lazăr. Nu-i va chema nici din cer, nici din purgatoriu şi din iad, ci, exact aşa cum a spus, „Lazăre, vino afară”, „toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele”.

Unde sunt morţii?

Dragii mei prieteni, vi s-au prezentat spre analiză răspunsurile la întrebarea noastră, de la autorităţile pământeşti cele mai înalte până la cele mai de jos. Niciunul din ele n‑a fost satisfăcător. Acum aţi auzit mărturia Cuvântului lui Dumnezeu — declaraţia divină despre „Unde sunt morţii?” Ascultând vocea din cer suntem asiguraţi că aceştia sunt într‑adevăr morţi şi că toate speranţele lor în ceea ce priveşte viitorul sunt centrate, întâi, pe lucrarea răscumpărătoare a Domnului nostru Isus, împlinită la Calvar, şi apoi, pe lucrarea învierii care, la a doua Sa venire, o va îndeplini pentru cei pe care i-a răscumpărat. Dacă cumva aveţi o umbră de dezamăgire în privinţa unui frate sau a unei surori evlavioşi, a unui tată sau a unei mame sau a unui copil, despre care aţi sperat că sunt deja în cer, atunci ca o consolare priviţi la cealaltă latură a întrebării — priviţi cât de mulţi dintre iubiţii voştri, prieteni şi rude, prieteni şi vrăjmaşi şi vecini, conform teoriei voastre şi a tuturor teoriilor predominante, suferă dureri de nedescris de la moartea lor şi vor suferi tot aşa multe secole viitoare — gândiţi-vă la uşurarea primită în minte şi în inimă din cunoaşterea Adevărului; că ei nu sunt vii pe undeva, ci pur şi simplu morţi, sau mai poetic, ei sunt „adormiţi în Isus”, în sensul că El este Răscumpărătorul lor, în care stau toate speranţele lor pentru o trezire viitoare.

Prezentaţi-vă trupurile ca jertfe

Doar un cuvânt de încheiere! Subiectului nostru i-ar lipsi un sfârşit potrivit dacă nu am explica din punct de vedere scriptural de ce Dumnezeu a întârziat binecuvântarea lumii, învierea, aproape două mii de ani de la moartea lui Isus. Motivul este unul atât de glorios! Acesta trebuie să atragă fiecare inimă creştină adevărată şi s-o facă să se bucure. Este următorul:

Dumnezeu Şi-a propus să aleagă Biserica înainte ca binecuvântarea învierii să vină pentru lume. Această Biserică este numită uneori „trupul Lui, care este Biserica”, al cărei Cap este Isus. Iarăşi este numită „Mireasa — soţia Mielului”. De la Cincizecime încoace, Tatăl Ceresc atrage pe credincioşi spre Isus. După ce sunt îndreptăţiţi prin credinţă în sângele preţios, ei sunt invitaţi să devină ucenicii lui Isus, urmaşii Lui, să umble în urmele Lui, să-şi dea viaţa în serviciul Tatălui, cum a făcut Isus, şi să dezvolte în inimile lor roadele şi harurile Spiritului sfânt în aşa măsură încât să poată fi „asemenea iubitului Fiu al lui Dumnezeu”.

Promisiunea pentru aceştia nu este învierea restabilirii promisă lumii în timpul Mileniului. Dimpotrivă, aceştia au o „chemare cerească”. După consacrarea lor sunt concepuţi de Spirit sfânt şi apoi instruiţi în şcoala lui Cristos şi supuşi la probe şi disciplinări în diferite feluri, în scopul cizelării şi finisării caracterelor ca Noi Creaturi. Aceştia sunt o „turmă mică”, strânşi unul de ici şi unul de colo; „sfinţi” din toate denominaţiile şi din afara denominaţiilor, pentru că „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. Când cei din numărul predestinat al „aleşilor” vor fi fost aleşi şi finisaţi, veacul prezent se va sfârşi. Domnul nostru va veni în gloria şi puterea celei de-a doua veniri. Mireasa Lui Aleasă va constitui clasa Primei Învieri, de la natură pământească la natură cerească, „schimbaţi într-o clipă,” pentru că „nu pot carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu”. 1 Cor. 15:50.

Apoi va veni Împărăţia Milenară sfântă, invizibilă, cu legarea lui Satan şi distrugerea împărăţiei lui nesfinte, invizibile, şi dezlegarea mijloacelor pentru iluminarea şi ridicarea întregii rase.

Celor care deja sunt sfinţi consacraţi ai Domnului le spun: Ridicaţi-vă capetele şi înţelegeţi mai deplin decât oricând înainte glorioasa plinătate a chemării cereşti, la care aţi fost făcuţi părtaşi. Altora care au ureche de auzit şi apreciază această chemare de sus le spunem: lăsaţi ca iubirea lui Dumnezeu şi a lui Cristos să vă constrângă şi să deveniţi adevăraţi ucenici ai lui Isus, punând deoparte orice greutate şi orice păcat care vă asaltează, şi intraţi în alergare şi insistaţi cu vigoare până la sfârşitul ei şi la cununa de slavă!