„Lucrul acesta l-a făcut odată”

„Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată ... care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale şi apoi pentru păcatele poporului; căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna când S-a adus jertfă pe Sine Însuşi.” Evr. 7:26, 27.

R4545 W. T. 1 ianuarie 1910 (pag. 10-12)

Dacă sf. Pavel ar fi scris această epistolă ca să explice Ispăşirea pentru Păcat tipică şi antitipică, ar fi scris-o diferit. După cum arată până aici, el doar a combătut ideea predominantă printre evreii din zilele sale, că Legământul Legii şi aranjamentele lui preoţeşti au fost intenţionate Divin ca să fie perpetue. Oricine gândea aşa nu era în stare să discearnă faptul că Dumnezeu avea în vedere o nouă preoţime, simbolizată prin Melchisedec — unul care combina funcţia de împărat cu cea de preot. Până când evreii nu puteau să vadă acest punct, nu puteau să înţeleagă în mod cuvenit:

(1) Că naţiunea şi preoţimea evreiască, jertfele şi codul legal trebuiau să treacă.

(2) Sf. Pavel voia să le arate intenţia divină cu privire la un Legământ Nou cu un mare preot nou, cu preoţi subordonaţi noi şi cu jertfe mai bune pentru inaugurarea lui.

3) Numai văzând aceasta ar fi putut ei înţelege mesajul Evangheliei, că Noua Creatură Cristos este Marele Preot al noii rânduieli şi că noi, „membrii Săi”, suntem preoţii subordonaţi ai acelei noi rânduieli, ca Noi Creaturi concepute de spirit. Doar din acest punct de vedere puteau ei înţelege cum Isus Cel conceput de spirit, ca Preot, a putut să dea la moarte pe Isus în carne, şi să facă din El o jertfă pentru păcat. Doar din acest punct de vedere puteau ei înţelege cum membrii lui Cristos, sub conducerea Marelui Preot glorificat, puteau merge pe urmele Sale în sacrificiu şi, concepuţi de Spirit sfânt ca Noi Creaturi, să-şi prezinte trupurile ca jertfe vii, sfinte şi acceptabile pentru Dumnezeu prin meritul Marelui Preot deja intrat în Sfânta Sfintelor ca Avocat al lor şi ca Mijlocitor al Noului Legământ pentru lume. Doar din acest punct de vedere puteau ei înţelege cum suntem noi chemaţi de Dumnezeu să suferim cu Cristos pentru ca în curând noi, membrii Săi, să ne împărtăşim de gloria Sa — ca Mireasa Sa.

Textul nostru declară că Cristos Marele nostru Preot „n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi [continuu]” — întâi pentru păcatele Sale şi apoi pentru păcatele poporului — „căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna când S-a adus jertfă pe Sine Însuşi”. Mergând la relatarea din Leveticul 16, găsim că Preotul tipic aducea două jertfe; prima „pentru el şi pentru casa lui”, şi a doua pentru tot restul „poporului” lui Israel. Prima jertfă era un viţel. A doua era un ţap. La acestea se referă sf. Pavel în altă parte ca la „jertfe mai bune” tipice (Evr. 9:23). Să răspundem la întrebare direct. Ce este simbolizat prin aceste două jertfe — viţelul şi ţapul? Adversarii noştri şi chiar toţi ceilalţi zic că moartea Domnului nostru este antitipul ambelor acestora — viţelul junghiat Îl reprezintă pe El şi ţapul junghiat Îl reprezintă pe El. Ei ne spun că ambele jertfe au avut loc în acelaşi timp, fiind sfârşite la Calvar.

Noi le cerem să explice de ce trebuiau ucise două animale pentru a reprezenta singura moarte a lui Isus, dar ei nu pot răspunde. Doar repetă că ei cred că cele două jertfe au fost una şi erau simultane — că doar au reprezentat două aspecte ale aceleiaşi jertfe. Noi întrebăm că, dacă este aşa, de ce apostolul declară lucrurile atât de diferit — „atât pentru păcatele lui, cât şi pentru cele ale poporului”. De ce aceeaşi ordine era marcată clar în tipul Zilei Ispăşirii (Leveticul 16)? Ei n-au niciun răspuns. Îi întrebăm mai departe cum înţeleg ei declaraţia că Marele Preot a adus jertfă întâi pentru propriile lui păcate? A avut Domnul nostru Isus păcate proprii care aveau nevoie de o jertfă? N-a fost El sfânt, nevinovat, fără pată? Ei iarăşi n-au niciun răspuns.

Răspunsul la această întrebare, prezentat acum douăzeci şi nouă de ani, când a fost publicată broşura „Umbrele Tabernacolului privind Sacrificiile mai bune”, este singurul răspuns care este conform faptelor şi mărturiilor Scripturii. Cei care acum se opun acestor învăţături, odată au crezut prezentările „Umbrelor Tabernacolului” sau au pretins că le cred. Acum orbirea lor este atât de neaşteptată şi atât de completă încât nu vreau să admită că au crezut vreodată prezentările noastre. Pe începători se străduiesc să-i facă să li se pară că Turnul de Veghere şi-a schimbat brusc învăţăturile în acest subiect.

Le recomandăm tuturor cititorilor Turnului de Veghere o recapitulare atentă, cu rugăciune, a învăţăturilor „Umbrelor Tabernacolului” — o re-examinare a primelor principii ale „tainei lui Dumnezeu”. Până atunci repetăm pe scurt anumite aspecte ale învăţăturilor care se aplică la textul aflat în analiză.

În versetul precedent (26) apostolul Îl declară pe Marele nostru Preot „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. De aceea, să nu înţelegem că declaraţia lui din versetul 27, că Isus a adus jertfă „întâi pentru păcatele sale”, înseamnă ceva contrar celor ce tocmai spusese — că Domnul nostru n-a avut păcate. Aici trebuie să înţelegem, în armonie cu afirmaţia apostolui din altă parte, că se referă la Biserică, Trupul lui Cristos. „Capul” a fost perfect, dar „Trupul” a fost imperfect. Capul n-a avut nevoie de acoperire în timpul zilei de sacrificiu, dar Trupul a avut nevoie de hainele albe de in, care simbolizează îndreptăţirea. De aceea, la Biserică se face referire prin „sine”, „membrii” Săi, pentru care a adus prima jertfă — jertfa Lui personală sfârşită la Calvar.

Relatarea din Leviticul arată că această primă jertfă n-a fost doar pentru sine, ci şi „pentru casa lui” — în tip casa sau seminţia lui Levi; în antitip „casa credinţei” — „marea mulţime”. Nu ne putem gândi la nicio obiecţie la această explicaţie pe care ar putea-o oferi o minte raţională, singura ce se potriveşte faptelor în oricare sens al cuvântului. Odată am presupus că s-a întenţionat ca numai aceste două clase să fie mântuite. De fapt, nimeni alţii nu sunt deja mântuiţi în niciun sens al cuvântului. Necredincioşii încă n-au scăpat de „condamnarea care este asupra lumii”. Cei neregeneraţi n-au primit semnul acceptării divine al Spiritului sfânt. „Toată lumea zace în Cel Rău” până acum. 1 Ioan 5:19.

Tipul ne arată că Marele Preot nu doar a adus jertfă, ci în plus a atribuit meritul acelei jertfe în „Sfânta Sfintelor” înainte de a aduce a doua jertfă — „ţapul Domnului”. Cum a fost aceasta îndeplinită? Răspundem că la patruzeci de zile după ce Domnul nostru Şi-a completat sacrificiul la Calvar şi a înviat din morţi, S-a suit la înălţime şi S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pentru noi (membrii Săi sau Corpul Său, şi casa Sa). El a aplicat meritul sacrificiului Său pentru noi şi a asigurat pentru toţi credincioşii consacraţi din acest Veac Evanghelic o împăcare deplină cu Tatăl, şi privilegiu deplin de a fi morţi cu El faţă de interesele pământeşti şi faţă de favorurile restabilirii, şi vii cu El faţă de gloriile, onoarea şi nemurirea naturii spirituale.

Manifestarea acceptării aranjamentului de către Tatăl a fost dată la Cincizecime. Ucenicii şi alţii, cam „cinci sute de fraţi”, deja exercitau o credinţă îndreptăţitoare şi deja se consacraseră pentru a fi morţi cu El, dar acest aranjament n-a putut intra în vigoare înainte de a avea aprobarea Tatălui. Şi Dumnezeu n-a putut aproba şi nici considera jertfa noastră „sfântă, plăcută” (Rom. 12:1), până când marele nostru Răscumpărător, Preotul Principal al rânduielii noastre, S-a înfăţişat pentru noi şi a aplicat pentru noi meritele sacrificiului Său — îndreptăţindu-ne la drepturile restabilirii. Imediat ce acestea ne-au fost acordate ca un credit, jertfirea lor putea fi acceptată, dar nu înainte. De aceea binecuvântarea Cincizecimii înseamnă:

Întâi, că jertfa Domnului nostru a fost în totalitate acceptabilă pentru Tatăl.

Al doilea, că ea a fost aplicată pentru casa credinţei, inclusiv Corpul Său intenţionat.

Al treilea, Biserica în aşteptare la Cincizecime a fost reprezentativă pentru întreaga Biserică şi pentru casa credinţei din tot acest Veac.

Al patrulea, împărţirea Spiritului sfânt a însemnat acceptarea lui Dumnezeu a jertfei Bisericii deja oferită — a însemnat uciderea ţapului Domnului, cum este reprezentat în tip. Astfel cele două jertfe ale Marelui Preot antitipic au fost deja făcute, deşi a doua încă nu s-a completat. Prima a dat‑o Isus la Iordan când S-a „adus pe Sine”. Acolo, acceptarea Tatălui pentru sacrificiul Său a fost indicată prin coborârea Spiritului sfânt peste El, când era în apă. Acel sacrificiu l-a sfârşit la Calvar, după cum am văzut. Cel de-al doilea sacrificiu al Său — „ţapul Domnului” — a fost oferit la Cincizecime şi recunoscut prin Spiritul sfânt. Această lucrare de jertfire în diferiţii membri este în progres de peste optsprezece secole. Curând, credem noi, toate suferinţele Corpului lui Cristos vor fi completate. Deja membrii au început să treacă dincolo de văl şi să se alăture Capului. Curând ultimul membru îşi va fi completat partea în aceste suferinţe ale lui Mesia şi va fi trecut dincolo de văl. Apoi încă puţin şi necazurile speciale de la încheierea acestui Veac asupra clasei „marii mulţimi” vor servi pentru distrugerea cărnii lor, ca să poată ajunge la starea spirituală, pe un plan mai jos decât Corpul lui Cristos. 1 Cor. 5:5.

Astfel va fi fost îndeplinită mai întâi glorificarea Capului; apoi unirea membrilor cu Capul va completa pe gloriosul Mare Preot care, ca Profet, Preot şi Rege, va fi marele Mesia, marele Mijlocitor al Noului Legământ, care prin Israelul natural va binecuvânta toate familiile pământului. Clasa ţapului de trimis vor fi servitorii Preotului glorificat.

Întreabă adversarii noştri de ce textul nostru spune: Lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, după ce aminteşte cele două jertfe, „întâi pentru păcatele sale şi apoi pentru păcatele poporului”?

Noi răspundem: când apostolul a scris aceste cuvinte, Marele Preot deja făcuse ambele jertfiri, şi se aşezase la dreapta Maiestăţii în Înălţime, aşteptând timpul când ultimul membru al Corpului Său va fi fost suferit cu El, credincios până la moarte — aşteptând sfârşitul acestui Veac — pentru inaugurarea marii Împărăţii Mijlocitoare care va binecuvânta pe Israel şi lumea. „Odată” este folosit aici în sensul de deja. Aceasta a făcut-o deja.

Întreabă adversarii noştri, ce se înţelege prin „în fiecare zi” din declaraţia „care n-are nevoie ... să aducă jertfe în fiecare zi”? Noi răspundem: cuvântul în fiecare zi este folosit aici aşa cum îl folosim şi noi în mod frecvent, în sensul de în mod continuu. Am atras deja atenţia asupra unei ilustraţii asemănătoare, unde profeţia lui Daniel vorbeşte despre anticrist că înlătură jertfa zilnică. Am arătat că aceasta înseamnă că anticrist a pus deoparte meritul jertfei continue a lui Isus (Vezi Vol. III al Studiilor, pag. 25).

De fapt, jertfele pentru păcat descrise aici nu erau făcute în fiecare zi, ci doar într-o anumită zi din fiecare an — „neîncetat în fiecare an”, sau, din nou şi din nou în ziua stabilită a anului. În acest text ideea ar fi că Marele nostru Preot nu are nevoie să repete continuu „jertfele mai bune”, aşa cum au repetat preoţii pământeşti an de an tipurile. Îndeplinirea odată a acestei lucrări de jertfire, la începutul acestei „Zile a Ispăşirii” antitipice, este suficientă pentru totdeauna. Şi cum Marele Preot când era terminată prima jertfă aplica meritul ei pentru îndreptăţirea Corpului său şi a casei sale, tot aşa la sfârşitul celei de-a doua jertfe — jertfirea ţapului Domnului care a simbolizat pe „membrii Săi”, El va prezenta sângele acelei jertfe lui Dumnezeu pentru lume. Dar nu-l va aplica direct pentru lume, pentru că lumea nu este într-o stare să fie împăcată cu Dumnezeu; prin urmare ni se arată că Marele Preot va pecetlui sau negocia cu sângele acestor două jertfe Noul Legământ cu Israel, şi sub termenii lui toate familiile pământului vor avea privilegiul binecuvântărilor lui — a binecuvântării mijlocitoare.

În tip sângele ţapului a fost stropit pe Capacul Ispăşirii sau pe împăciuitor, exact la fel ca sângele viţelului, dar pentru un scop diferit. După cum primul a fost pentru Corp, „membrii” şi casa Lui, al doilea n-a fost pentru aceştia, ci pentru tot poporul lui Israel, în afara celor reprezentaţi prin seminţia lui Levi. Antitipul acestui lucru este clar şi ne arată că Marele Preot va aplica sângele ţapului antitipic pentru toată omenirea, cei care prin restabilire şi instruire vor fi aduşi în relaţie cu Dumnezeu ca Israel al Său — sub termenii Noului Legământ.

Ambele jertfe au fost făcute de către preot, nu de viţel nici de ţap; şi când Domnul nostru va prezenta sângele celei de-a doua jertfe — sângele Bisericii Sale, „sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Rom. 12:1) — El va prezenta „însuşi sângele Său” — nu al vostru, nu al meu. Individualitatea noastră a fost predată toată Domnului nostru la început, aşa încât urmaşii Lui credincioşi, chiar în viaţa lor pământească, sunt socotiţi ca „membrii” Săi, iar carnea lor ca a Sa. Mai mult decât atât, din moment ce tot meritul care ne-a îndreptăţit şi a făcut jertfa noastră acceptabilă, ne-a fost atrbuit de către răscumpărătorul nostru — împrumutat nouă cu scopul de a-l jertfi — oare nu este absolut potrivit să se vorbească despre rezultate ca despre sângele Său? Desigur că este!

Să privim din alt punct de vedere acest lucru. Domnul nostru la consacrarea Sa a predat tot dreptul Său ca om la lucrurile pământeşti, ca un act de ascultare de voinţa Tatălui. El nu a atribuit acele drepturi pământeşti lumii sau altcuiva (Evr. 9:14). De aceea, acele drepturi pământeşti sunt ca un credit al Domnului nostru în conturile cereşti — la dispoziţia Sa, să fie folosite aşa cum Îi place. Când Tatăl a răsplătit ascultarea Sa cu marea înălţare la o natură spirituală la înviere, Lui i-au rămas acele drepturi umane ca un credit la dispoziţia Sa. Nu le-a folosit pentru nimeni, până când „S‑a suit la înălţime”. Atunci S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pentru noi — ca Avocat al nostru. El a aplicat acele drepturi pământeşti pentru noi — nu dându-ne prin aceasta binecuvântări cereşti, ci drepturi la restabilire, reprezentate în jertfirea Sa a lucrurilor pământeşti. Dar Planul Divin n-a fost să dea aleşilor acele binecuvântări ale restabilirii ca să le păstreze, şi astfel să înlăture Israelul natural şi întreaga lume de la restabilire.

Acele drepturi ale restabilirii ne-au fost date condiţionat, sau, am putea spune, ne-au fost împrumutate, sau ne-au fost socotite pentru un timp, pentru un scop. Scopul a fost ca noi, acceptându‑le prin credinţă, să le consacrăm Domnului fără rezerve — chiar până la moarte — şi astfel meritul împrumutat nouă să se întoarcă iarăşi în creditul Răscumpărătorului nostru ca să-l folosească din nou, aplicându‑l a doua oară pentru eliberarea Israelului natural şi a lumii din condamnarea la moarte. Între timp binecuvântarea acordată nouă prin acest împrumut sau atribuire a drepturilor restabilirii pământeşti asigurate prin moartea Domnului nostru, ne dă nouă privilegiul de a jertfi acele drepturi ca membri ai Corpului lui Cristos. Şi aceasta în schimb ne dă dreptul, privilegiul, de a fi părtaşi la gloria Lui. „Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”. Dacă bem din paharul Său şi suntem botezaţi cu botezul în moartea Sa, vom fi părtaşi la viaţă şi binecuvântare pe plan spiritual şi vom sta cu El pe Tronul Său. 2 Tim. 2:12.