Isus botezat şi ispitit

Mat. 3:13-17; 4:1-11

„Şi prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor care sunt ispitiţi.” Evr. 2:18.

R4544 W. T. 1 ianuarie 1910 (pag. 9-10)

Botezul lui Ioan, după cum am văzut în studiul anterior, a fost intenţionat doar ca un semn al reformării. Nu există nicio aluzie că Ioan sau ucenicii săi, sau alţii care erau „israeliţi adevăraţi” l-au folosit. Nimic din Legea Evreiască nu l-a cerut. Lecţia noastră observă faptul că Ioan a obiectat ca Domnul nostru să fie botezat, pentru că nu era păcătos. El a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”.

De aceea botezul Domnului nostru, aşa cum se sugerează în răspunsul Lui către Ioan, a fost o nouă instituire, pe care n-a explicat-o atunci, dar care mai târziu a arătat că a fost un simbol al consacrării Lui la moarte, nu ca păcătos, ci ca jertfă pentru păcat. Astfel, El S-a consacrat imediat ce a avut vârsta de treizeci de ani, vârsta legală la care un preot putea aduce jertfe. Cuvintele inimii Sale ne sunt spuse de sf. Pavel: „Iată-mă, (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evr. 10:7). Acolo, declară apostolul, El a început să pună deoparte jertfele tipice ale Legământului Legii prin faptul că a început „jertfele mai bune” — antitipurile.

În simbol, Domnul nostru declară că voinţa Sa umană perfectă şi toate drepturile şi puterile Sale pământeşti au fost pe deplin consacrate chiar până la moarte, şi că Se încredea în promisiunea Tatălui că o astfel de ascultare va avea ca rezultat învierea Sa din morţi la planul spiritual pe care l-a părăsit ca să devină Răscumpărătorul omului. La această consacrare simbolică la moarte, Tatăl a răspuns prin acordarea Spiritului sfânt ca un început sau pornire a naturii noi, spirituale, în care va intra pe deplin prin înviere, după completarea jertfei Sale. Acolo a fost conceput de Spirit. Trei ani şi jumătate mai târziu, la învierea Sa, a fost născut din Spirit, „Cel întâi-născut dintre cei morţi” (Col. 1:18). O dovadă în plus a favorii divine a fost glasul care a zis: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit desfătarea”.

Isus a căutat din copilărie să fie în cele ale Tatălui şi să cunoască învăţăturile Scripturilor cu privire la lucrarea stabilită pentru El. Ungerea Sa cu Spirit sfânt i-a activat înţelegerea şi a făcut ca tot ce învăţase să fie cu mult mai semnificativ. Imediat a început să vadă lungimi şi lăţimi, înălţimi şi adâncimi pe care nu le‑a putut discerne înainte, pentru că, după cum spune apostolul, „Omul natural [chiar perfect] nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu ... nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”. ... „Nouă [Cristos şi toţi urmaşii Săi concepuţi de Spirit] însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. 1 Cor. 2:14, 10.

Această iluminare (Evr. 10:32) I-a dat lui Isus vederi atât de noi cu privire la lucrarea Sa, încât a fost prin acestea îndemnat să Se retragă în pustie ca să mediteze, să Se roage şi să studieze care trebuia să fie cursul Său trasat de Lege şi de Profeţi. A petrecut aşa patruzeci de zile, postind, rugându-Se, studiind. Când a slăbit ca urmare a acestor experienţe, Ispititorului i‑a fost permis să-L asalteze cu sugestii despre căile şi mijloacele prin care să-Şi îndeplinească lucrarea, care erau mult diferite de ceea ce El a găsit în Scripturi — pe care mintea Lui perfectă le-a priceput totalmente, căci le auzise citindu‑se în sinagogă din copilărie.

Cele trei ispite ale Domnului nostru

Cele trei ispite avute de Domnul nostru au ilustrat toate ispitele urmaşilor Săi ca Noi Creaturi. El a fost „ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat”. N-a fost ispitit ca un tată, ca o mamă, ca un beţiv, ca un practicant al jocurilor de noroc — şi acestea nu sunt nici ispitele care le au urmaşii Săi. Slăbiciuni ale cărnii El n-a avut, în timp ce urmaşii Lui au multe; dar meritul jertfei Sale este eficace pentru iertarea tuturor cusururilor urmaşilor Săi, în măsura în care acestea sunt greşeli fără voie, neintenţionate. Probarea lor nu este pe aceste linii, după cum n-au fost nici ale Lui. Înţelegerea potrivită a celor trei ispite ale Domnului nostru ne arată că acestea sunt la fel cu cele prin care sunt probaţi ca Noi Creaturi ucenicii Săi concepuţi de spirit.

Prima ispită. Flămând după lungul Său post, carnea Domnului nostru a strigat după hrană, iar Ispititorul, pretinzând un interes amabil pentru bunăstarea Lui, a sugerat că, având Spirit sfânt, acum poseda o putere de a face minuni şi ar trebui s-o folosească pentru a transforma pietrele în hrană. Domnul nostru a folosit ulterior această putere pentru a hrăni mulţimile, dar ar fi fost păcat s-o folosească pentru Sine — să-Şi susţină viaţa umană pe care deja o consacrase la moarte. El putea folosi orice mijloace obişnuite ca să-Şi asigure nevoile fizice, dar Spiritul sfânt I-a fost dat cu alt scop — nu pentru mulţumirea cărnii, chiar legitime. Domnul nostru a recunoscut îndată principiul implicat şi a refuzat prompt sugestia, zicând: „Este scris: Omul va trăi nu numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Într-un cuvânt, dacă El merita viaţă veşnică aceasta trebuia să fie ca rezultat al absolutei ascultări de Legea divină. A crea şi a mânca pâine pentru hrănirea vieţii Sale contrar Legii divine însemna neascultare; şi aceasta, departe de a însemna viaţă, ar fi însemnat moarte veşnică.

Aplicând această ispită la cariera ulterioară a Domnului nostru şi a urmaşilor Săi, lecţia este aceasta: Ascultarea de voinţa divină este primordială în orice fel, iar privilegiile sfinte ale Bisericii în lucrurile spirituale nu trebuie cedate în schimbul unor avantaje pământeşti. Cursul greşit este prefigurat simbolic prin vinderea dreptului de întâi-născut de către Esau, pentru o mâncare (Evr. 12:16). Orice ispită de a sacrifica privilegiile spirituale sau a încălca responsabilităţile spirituale pentru obţinerea avantajelor pământeşti ar fi o cedare la această formă de ispită.

A doua ispită. Nu este necesar să presupunem că Domnul nostru a mers în persoană la Ierusalim, pe streaşina Templului ca să aibă ispită Lui. Dimpotrivă, în tot acest timp era în pustie şi a mers doar cu gândul în Cetatea Sfântă, îndrumat acolo de sugestia lui Satan că ar putea repede să Se aducă pe Sine şi glorioasa Lui misiune în atenţia întregului popor prin facerea unei minuni fantastice — sârind de pe streşina Templului în gol dedesubt, şi apoi ridicându-se nevătămat. Apoi ar putea explica mulţimilor misiunea Lui cerească şi astfel ar fi obligaţi să creadă. Văzând că Domnul nostru i-a respins prima ispită prin citarea Scripturii, Satan a încercat acum să-şi sprijine a doua ispită cu un text din Scriptură, care la suprafaţă putea să pară a fi aplicat în mod potrivit de El. Pasajul spune ca şi cum ar fi fost special intenţionat drept o sugestie ca Domnul nostru să facă chiar isprava sugerată: „Căci El va porunci îngerilor Săi pentru tine, să te păzească în toate căile tale; şi ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră”. Psa. 91:11, 12.

Domnul nostru a discernut prompt falsitatea argumentului şi aplicarea greşită a Scripturii, care de fapt aparţine membrelor picioare ale Corpului lui Cristos, care este Biserica, tocmai în acest timp în care trăim, când sunt pe cale pietre de poticnire pentru credinţa creştină, şi când Dumnezeu asigură o lumină specială asupra Cuvântului Său şi un ajutor deosebit pentru membrele „picioare” ale Corpului lui Cristos — pentru a putea învinge dificultăţile şi a primi binecuvântări în loc de vătămări.

Ar fi fost păcat ca Domnul nostru să urmeze cursul indicat, pentru că, deşi n-ar fi folosit greşit puterea divină, ar fi ispitit pe Dumnezeu să folosească puterea divină pentru scăparea Lui, în timp ce aceasta nu era ceva necesar, pentru că El n-a fost chemat să-Şi rişte viaţa în acest fel, ci I s-a cerut doar să o jertfească — să şi-o dea în serviciul Adevărului şi al omenirii. Răspunsul Domnului nostru a fost direct la punct şi a fost un alt citat din Scrierea Sacră: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”. În fiecare caz se pare că Satan a înţeles că i s-a răspuns prompt şi complet cu citate, iar ispitirea lui a fost arătată a fi contrară îndrumărilor divine.

Urmaşii Domnului nostru sunt de asemenea ispitiţi în această direcţie — ispitiţi să se bazeze pe bunătatea lui Dumnezeu şi prin cuvinte sau fapte să se pună în asemenea poziţii încât să probeze sau să ispitească pe Dumnezeu cu privire la grija Sa providenţială faţă de ei — în direcţii în care El niciodată nu le-a autorizat în Cuvântul Său. Spiritul care face minuni este oricum contrar spiritului umilinţei, şi dacă i se dă curs va duce la mândrie spirituală şi egocentrism. Dumnezeu vrea ca poporul Său să „umble acum prin credinţă, nu prin vedere”. Mai mult, „chemarea” acestui Veac Evanghelic este pe linia credinţei în făgăduinţe, mai degrabă decât a credinţei în ce priveşte realizările altora sau ale noastre prin minuni. Blândeţea, umilinţa, credinţa, toate stau aranjate de partea pe care Domnul nostru a luat-o şi pe care trebuie s-o ia şi urmaşii Săi.

A treia ispită. Iarăşi nu este necesar să presupunem că există un munte foarte înalt în pustie pe care Isus a fost ispitit, pentru că nu există un astfel de munte acolo. Nici nu există un munte pe pământ, de pe vârful căruia să se vadă într-o clipă toate împărăţiile acestei lumi. Şi în acest caz Domnul nostru a fost transportat mintal pe un munte înalt, la o împărăţie mare, măreaţă care este deasupra şi depăşeşte toate imperiile pământeşti. Pentru că în simbolismul Bibliei un munte reprezintă o împărăţie. Într-un moment scurt Satan s-a arătat Domnului nostru ca stăpânul tuturor împărăţiilor pământului — având imperiul conducător, care controlează toate imperiile. Aceasta este în acord cu Scriptura care declară că Satan este Prinţul acestei lumi (acestui veac) şi că el „lucrează acum în fiii neascultării” — conducând astfel pe marea majoritate.

După ce astfel şi-a ilustrat propria putere asupra lumii — puterea unui prinţ uzurpator care se impune ignoranţei şi superstiţiei lumii, argumentul lui Satan s-ar parafraza astfel: Ştiu bine scopul venirii Tale şi promisiunea că împărăţia Ta va binecuvânta toată lumea, şi că va ridica pe cei dispuşi şi ascultători afară din starea de păcat şi moarte. Te asigur că Îţi doresc succes în aceasta. Ca un conducător între oameni, şi eu deplâng condiţiile prezente. De aceea Îţi sugerez să începi lucrarea de reformă între oameni ca locotenentul şi ajutorul meu. Dacă mă vei recunoaşte astfel, mă vei onora, mă vei cinsti (venera), eu voi coopera cu Tine şi Îţi voi preda lumea în grijă. Şi atunci Tu vei fi regele lor pământesc, sau conducătorul, în timp ce eu, Satan, ca fiinţă spirituală voi fi în control ca domn. Acesta este cel mai bun lucru pe care îl poţi face. Totul este sub controlul meu, după cum Îţi dai seama din ce vezi astăzi în condiţiile umane. Dacă urmezi orice alt curs, acesta Îţi va aduce dezamăgiri, batjocură, înfrângere, ruşine. Dacă urmezi cursul sugerat de mine, acesta Îţi va aduce prosperitate şi onoare.

Răspunsul Domnului nostru a fost: „Pleacă Satan! căci este scris: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti”. Ispita fiind trecută cu succes, Satan s-a retras şi nişte îngeri sfinţi I-au slujit Domnului.

O ispită similară va veni în mod sigur la fiecare urmaş al Domnului, de la acelaşi Adversar, într-un fel sau altul. Acestea sunt permise de Domnul pentru probarea caracterelor noastre, exact ca şi în cazul Lui. Ispita este: Vom încuviinţa şi vom recunoaşte aranjamentele nedrepte şi păcătoase datorită faptului că au putere, şi pentru că, dacă ne împotrivim lor, ar implica împotrivirea lor şi înfruntarea ruşinii, dispreţului şi morţii? Astfel de ispite le pot veni celor ispitiţi prin instituţiile politice, sociale sau religioase, zicând: Slujeşte-ne nouă şi te vom ajuta. Dar în fiecare caz în spatele ispitei este Adversarul. Cei care n-au învăţat să iubească dreptatea şi să urască nelegiuirea — toţi cei care n-au ajuns la punctul unei depline supuneri a voinţei lor faţă de voinţa divină — sunt în pericol de a cădea în asemenea ispite. Dar cei ale căror inimi sunt loiale până în străfundul lor, cum a fost a Răscumpărătorului, vor respinge pe Adversar şi vor dispreţui oferta lui de ajutor în astfel de condiţii sau în oricare altele.

Domnul nostru n-a avut un Avocat care să compătimească cu El, să-L ajute şi să-L încurajeze în ceasul ispitei: „Nici un om dintre popoare nu era cu Mine”. Totuşi cu noi lucrurile sunt diferite. Domnul nostru, ca Marele nostru Preot, prin meritul propriului Său sacrificiu pentru păcatul omului, S-a înălţat la cer şi S-a înfăţişat ca Avocat al tuturor celor care acum sunt „chemaţi de Dumnezeu” la credinţă în sângele Său şi să umble în urmele Sale, să fie botezaţi în moartea Sa şi să aibă parte cu El de glorie, onoare şi nemurire în „Învierea Lui” (Fil. 3:10). Acest mare Avocat, fiind ispitit în toate aceste privinţe, este capabil să ne ajute. Totuşi El aşteaptă ca noi să ne cunoaştem nevoile şi să apelăm pentru ajutor la tronul harului, aşa cum este sugerat de textul nostru.