Ultimele cuvinte ale sf. Pavel

2 Timotei 4:1-18

„Căci pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un câştig.” Fil. 1:21.

R4526b W. T. 1 decembrie 1909 (pag. 362-363)

Cu siguranţă, evlavioasă a fost inima care a scris: Pentru mine, a trăi în lume, înseamnă a trăi ca un membru al Cristosului, servind prin jertfire de sine cauza dreptăţii — Adevărul. La fel de adevărat a fost că pentru el să fi murit şi să se odihnească de lucrările lui, să aştepte dimineaţa învierii, ar fi fost un câştig. În ceea ce priveşte dezvoltarea propriului său caracter, evident era terminată. El a rămas, prin harul lui Dumnezeu, ca să servească mai departe turma Domnului — inclusiv pe noi, care trăim de atunci încoace. Aşa le-a scris filipenilor cam prin anul 62 d.Cr., când circumstanţele sugerau că moartea lui era iminentă.

Patru ani mai târziu, 66 d.Cr., sf. Pavel a scris ultima sa Epistolă către Timotei, care era pe atunci Pastor al Bisericii din Efes. Împăratul Nero arăta mai mare ostilitate decât oricând împotriva creştinilor iar circumstanţele indicau că sf. Pavel avea să fie nu peste mult timp un martir. Uneori i se adresa lui Timotei, spunându-i „copilul meu” în Evanghelie. Evident simţea o mare încredere în el, ca un fel de succesor la „grija generală pentru toate bisericile”. De aceea acum îi scrie avertizări şi recomandări speciale şi profeţii cu privire la viitorul Bisericii.

Evanghelia trebuie propovăduită, şi nimic altceva — când este convenabil şi când nu este convenabil pentru predicator — oricând se oferă ocazia. Importanţa ca Biserica să fie bine îndoctrinată a fost accentuată prin faptul că Sf. Pavel, având viziune profetică, şi-a dat seama că „marea apostazie”, amintită în celelalte epistole ale sale şi de către Domnul, putea fi aşteptată să vină grabnic după moartea lui. Misiunea Evangheliei nu era convertirea lumii, ci să cheme Biserica din lume, pentru a fi glorificată cu Răscumpărătorul la arătarea şi Împărăţia Lui. Putea fi necesar ca Timotei să mustre, să certe şi să îndemne, dar dacă va fi aşa, totul să fie făcut cu răbdare şi cu instruire, explicare, învăţătură. A îndemnat la credincioşie, având în vedere faptul că se apropia timpul când „învăţătura sănătoasă” nu va fi apreciată, nici măcar suferită de Biserică.

Lupta, calea, credinţa, cununa

Motivul abaterii ar fi o stare de inimă nesatisfăcătoare în Biserică, o lispă de credinţă în supravegherea Domnului — „gâdilându‑le urechile după ceva nou”. Îşi vor căuta învăţă­tori care vor putea să le gâdile urechile. Vor fi mai mulţumiţi cu stilul şi oratoria decât cu Adevărul. Îşi vor găsi astfel de învăţători cum au căutat, care le vor întoarce urechile de la ascultarea Adevărului spre basme. Va ceda Timotei la astfel de influenţe? Sf. Pavel spera că nu. „Dar tu fii treaz în toate; suferă relele, fă lucrarea unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba. Căci eu sunt aproape să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi timpul plecării mele a venit.” Vers. 5, 6.

Nu din egoism, ci pentru încurajarea lui Timotei a scris sf. Pavel, „M-am luptat lupta cea bună, mi‑am sfârşit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa dreptăţii, pe care mi‑o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Lui” (vers. 7, 8). Ce mare mărturie — şi la încheierea unei mari vieţi trăite cu nobleţe, sau mai curând jertfite cu nobleţe, după exemplul Domnului, dându-şi viaţa pentru fraţi! El a suferit pentru Cristos ca un servitor al mesajului Evangheliei Lui. Cât de mare este imboldul pentru noi care căutăm să umblăm pe aceeaşi cale îngustă! Ocaziile noastre pentru jertfire şi serviciu sunt mai puţine într-adevăr, dar Domnul ne socoteşte fiecăruia dintre noi după inimă, după intenţie. Cel care este credincios în puţin va fi credincios şi în lucruri mai mari. Cel care este necredincios în lucrurile mici nu dă nicio dovadă că va folosi ocaziile mari în mod potrivit.

Secretul lucrării sf. Pavel a fost aprobarea divină care avea să se manifeste prin acordarea unei părţi în „Întâia Înviere” (Fil. 3:10). Aceasta va fi o „cunună a dreptăţii” — glorie, onoare, nemurire, asociere cu Cristos în Împărăţia Lui Milenară. El ştia că inima lui era cu totul în serviciul Domnului şi ştia că Domnul nu este nedrept să uite lucrarea şi osteneala dragostei lui. Cu toate acestea, el nu s-a aşteptat la răsplată până în „ziua aceea” — până în dimineaţa Zilei Milenare, în dimineaţa Zilei Învierii. Atunci Răscumpărătorul, în calitate de Cap al Bisericii Sale, va da fiecărui membru credincios o răsplată bogată — nu numai sf. Pavel, ci tuturor celor care în mod asemănător iubesc arătarea Lui — manifestarea Lui în gloria Împărăţiei Milenare.

Numărul, chiar şi printre creştini, al celor care iubesc arătarea Domnului în gloria Împărăţiei este comparativ mic. Unii preferă ca El să întârzie a Se arăta, aşa încât să poată adăuga fermă la fermă sau casă la casă, hambar la hambar, milioane la milioane. Aceştia simt instinctiv că Împăratul gloriei nu ar aproba multe din metodele la modă pentru astfel de adaosuri cum râvnesc ei. Alţii au planuri în familie. Alţii au teorii nescripturale care îi conduc spre a căuta binecuvântările în altă parte decât la a Doua Venire a lui Cristos şi la stabilirea Împărăţiei Lui.

Lupta lui, cum explică apostolul altundeva, n-a fost cu arme trupeşti. El, Noua Creatură, s-a luptat cu trupul său muritor şi a câştigat victoria asupra lui, aducându-l tot mai mult în supunerea minţii celei noi. Recunoscând pe Satan ca „prinţul acestei lumi [veac]” şi pe îngerii căzuţi ca ajutoarele lui, el şi-a dat seama şi a învăţat că aceştia au mult de-a face cu nelegiuirea care predomină în lume — că au înşelat omenirea cu doctrine false şi practici rele. El n-a învinuit pe oameni atât de mult cât a învinuit ignoranţa şi orbirea prin care Satan i-a înşelat. „Dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Cristos ... să nu strălucească peste ei” (1 Cor. 4:4). Recunoscând spiritul erorii ca fiind spiritul lumii, el i s-a opus în sine şi a căutat să ajute pe toţi fraţii să lupte şi ei o luptă bună împotriva fiecărei influenţe, învăţături şi practici vătămătoare.

El îşi sfârşise calea. Recunoştea că a avut de învăţat, în calitate de creştin, anumite lecţii în Şcoala lui Cristos şi că aceasta a fost parte din cursul său de pregătire pentru comoştenire cu Cristos în gloriile Împărăţiei Milenare. Cursul a inclus nu doar teorie, ci şi practică. A învăţat nu numai teoretic despre Cristos, ci şi din experienţe. Devenise părtaş cu El în suferinţele din timpul de acum. Şi, ca o favoare, i s‑a permis să intre într-o mare măsură de cunoştinţă a „tainei” Planului Divin ascuns de lume. Cursul instruirii lui nu numai că a fost complet, dar i s-a dat şi un curs post-absolvire, ca ambasador pentru Domnul şi Răscumpărătorul lui şi ca apostol pentru fraţi, Biserica. Mai mult decât atât, el a recunoscut faptul că toţi cei care devin membri ai Corpului lui Cristos sunt atât de direct sub supravegherea şi reglementările divine, încât timpul lor este în mâna lui Dumnezeu — toate afacerile vieţii lor, vremelnice sau spirituale. Aşa cum moartea Învăţătorului nu putea avea loc „până ce I-a sosit ceasul”, tot aşa este şi cu membrii Săi consacraţi.

El a păzit credinţa şi credinţa l-a păzit pe el. Nu mulţi îşi dau seama cât de importantă este cunoştinţa şi o credinţă corectă. „Poporul Meu piere din lipsă de cunoaştere” este mărturia Domnului. Şi credinţa lor poate ţine pasul numai cu cunoştinţa lor, pentru că credinţa trebuie să aibă o bază. O viaţă corectă depinde mult de o credinţă corectă. De ce strămoşii noştri s-au ars pe rug unii pe alţii într-un mod diabolic? Pentru că erau conduşi de eroare. Doctrine false, numite de apostol „învăţături ale demonilor”, le-au fost prezentate şi ei le-au crezut. Şi rezultatul legitim al unei convingeri greşite, credinţe greşite, a fost o practică greşită. Crezând că Dumnezeu Şi-a propus să Îşi tortureze creaturile timp de secole în Purgatoriu sau timp de nespuse milioane de ani în chinul veşnic, ei au copiat concepţia greşită despre Atotputernicul în vieţile lor, spre oroarea noastră.

Dar sf. Pavel a păstrat credinţa — credinţa adevărată dată sfinţilor odată pentru totdeauna — credinţa în jertfa Răscumpărătorului; credinţa în aplicarea ei pentru noi; credinţa în îndreptăţirea noastră de către Tatăl pe această bază; credinţa în făgăduinţele glorioase ale Cuvântului lui Dumnezeu; credinţa în Domnul şi credinţă în fraţi. Desigur că înseamnă ceva a păstra credinţa — în special când ne dăm seama că marele nostru Adversar, Satan, este continuu în alertă ca s-o ia de la noi, sau s-o devieze, s-o deformeze, spre pierderea sau vătămarea noastră.

Cununa amintită, apostolul a văzut-o timp de mulţi ani cu ochiul credinţei sale ca parte din făgăduinţa Domnului. El a avut încredere absolută în Domnul şi în promisiunea primită de la El. Acea cunună a fost pricina lui de bucurie timp de mulţi ani, nu datorită mândriei sau ambiţiei, ci datorită iubirii şi bunăvoinţei. El dorea să primească acea cunună pentru că era semnul aprecierii divine şi al iubirii faţă de el; şi un semn al credincioşiei lui. O aprecia pentru că îi dădea ocazii de nedescris pentru a-i binecuvânta pe semenii săi, prin asocierea cu Domnul său şi cu fraţii, pe planul gloriei în timpul Mileniului.

El a aşteptat această cunună, dar n‑a aşteptat s‑o primească la moarte. A ştiut învăţătura Bibliei despre tema învierii — că aceasta era prevederea Dumnezeului său pentru comunicarea binecuvântării Sale, întâi pentru Biserică, şi ulterior pentru lume. A ştiut şi a învăţat că „va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi” (Fapt. 24:15). A dorit să aibă o parte cu Răscumpărătorul său în toată lucrarea Lui glorioasă a Împărăţiei, şi a ştiut că aceasta nu putea începe până la completarea acestui Veac Evanghelic, când toată Biserica aleasă, ca membri ai Miresei lui Cristos, va avea parte de „învierea Lui” la glorie, onoare, nemurire şi privilegiile glorioase ale Împărăţiei. Fil. 3:10, 11.

Din acest motiv el a continuat să declare că îi fusese păstrată cununa — aşteptându‑l — nu la moarte, ci la timpul învierii sale. Acea cunună Domnul i-o va da lui şi tuturor celorlalţi aflaţi într‑o atitudine de inimă care să aprecieze descoperirea Sa la a Doua Venire — „în ziua aceea”. Adevărat, nu mulţi în prezent iubesc arătarea Lui. Majoritatea, nu numai din lume, ci şi dintre creştini, caută dar nu găsesc, plăceri, bogăţii, onoarea oamenilor, au anumite ambiţii în aceste direcţii pe care ar vrea să şi le satisfacă mai întâi, şi apoi probabil ar fi dispuşi ca Domnul să-Şi stabilească Împărăţia. Dar nu, când ajung să-şi irosească viaţa cu asemenea preocupări, ei sunt de obicei complet dezamăgiţi şi dezorientaţi, şi în general mai departe decât oricând de căutarea Împărăţiei.

Nimeni în afară de această clasă nu va primi această cunună. Mulţumită lui Dumnezeu, restul nu vor fi torturaţi, ci din contră, vor fi binecuvântaţi de către fraţii lor încoronaţi, Cristosul lui Dumnezeu, de la care vor merge binecuvântările restabilirii prin intermediul Împărăţiei Milenare. În cele din urmă toţi ochii orbi ai înţelegerii vor fi deschişi — în cele din urmă toţi vor vedea pe marele Mesia, deşi invizibil pentru vederea naturală. Atunci orice genunchi se va pleca şi orice limbă va mărturisi spre gloria lui Dumnezeu.

Sf. Pavel îşi încheie îndemnul istorisind că în procesul său înaintea lui Nero, unii în care avea încredere deplină l-au părăsit, şi încheie că Domnul, totuşi, a stat cu el şi l-a întărit şi că avea toată încrederea în grija Lui până la sfârşitul căii.