Vorbirea de rău şi ura

R4524 W. T. 1 decembrie 1909 (pag. 359-360)

Mulţi care vorbesc de rău pe alţii zic: „Domnul fie lăudat”; uneori ei chiar pretind iubire faţă de cei pe care-i defaimă, şi dovedesc că nu ştiu de ce spirit sunt conduşi. Scripturile declară: „Dragostea nu face rău aproapelui”. Dacă rănim pe aproapele nostru, fie prin vorbă sau faptă sau gând, trebuie să existe un motiv sau cauză în spatele acesteia şi trebuie să fie un motiv sau cauză rea, afară de faptul că am făcut-o din ignoranţă. Şi în mod sigur avem răspunderea să evităm ignoranţa prin exercitarea vigilenţei în cunoaşterea şi practicarea regulilor divine.

De aceea, în sens general, putem conchide că vorbele rele şi faptele rele reprezintă o stare greşită, fie a minţii fie a inimii. Ura este clasificată ca parte a spiritului Adversarului lui Dumnezeu, şi, destul de potrivit, fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să fugă de orice este înrudit cu ea, şi trebuie să se simtă îngrozit doar la sugestia că ar poseda ceva din acest caracter necreştinesc. Totuşi, toţi sunt datori să-şi amintească declaraţia scripturală că mintea umană este înşelătoare — nu în mod necesar făţarnică, ci, cum sugerează apostolul, adesea se înşală singură. Toţi cei care caută să înlăture toate faptele cărnii şi ale diavolului trebuie să se roage Domnului în cuvintele psalmistului: „Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc. Păzeşte de asemenea pe robul Tău de păcate de mândrie” (Psa. 19:12, 13). Fiecare dintre urmaşii în urmele Domnului trebuie zilnic, chiar ceas de ceas, să vegheze asupra gândurilor, cuvintelor, faptelor şi motivelor care stau la baza lor. Apostolul numeşte aceasta a ne judeca pe noi înşine. El ne asigură că cei care se cercetează, se critică pe ei înşişi, ar trebui să caute să-şi aducă înseşi gândurile minţii în robie la voinţa lui Dumnezeu în Cristos. Aceştia sunt chiar aceia care nu vor trebui să treacă prin experienţele grele care vor veni asupra altora mai neglijenţi — mai puţin zeloşi să cunoască şi să facă voia Tatălui.

Deja am analizat declaraţia apostolului că avem de făcut o lucrare dublă — anumite caracteristici trebuie să le înlăturăm, pentru că ele aparţin Omului Vechi şi afecţiunilor şi dorinţelor lui depravate. Şi trebuie să ne echipăm cu roadele şi harurile Spiritului sfânt. În măsura în care le-am înlăturat pe unele suntem pregătiţi sau privilegiaţi să ne echipăm cu celelalte. Doar dacă înlăturăm mânia, răutatea, invidia, cearta etc., putem să ne îmbrăcăm cu blândeţe, gentileţe, răbdare, îndelungă răbdare, bunătate frăţească, iubire.

Împărţind drept cuvântul

În timp ce accentuăm ideile precedente în cea mai deplină măsură, dorim să păzim pe unii împotriva înţelegerii greşite a ceea ce înseamnă vorbirea de rău. Indicatorul sau îndrumătorul nostru în acest subiect trebuie măsurat prin poruncile şi exemplele scripturale. Unii nu reuşesc să obţină ideea potrivită asupra acestui subiect al vorbirii de rău, şi par să aibă impresia că orice fel de critică şi orice fel de obiecţie la credinţa altuia este vorbire de rău. Aceasta nu este ideea corectă. Potrivit acestei idei, Domnul nostru şi apostolii au vorbit de rău. Oricine are această concepţie trebuie să-şi reajusteze ideile aşa încât să se poată conforma liniilor scripturale.

A spune că un anumit frate nu mai crede acum ceea ce a crezut înainte nu este vorbire de rău, dacă ar fi adevărat. Sf. Pavel a vorbit neîngrădit despre doctrinele false şi a amintit în mod special numele unora ale căror învăţături stricate au fost dăunătoare pentru Cauză, „răsturnând credinţa unora”. Domnul nostru Isus a criticat purtarea greşită a unora din zilele Lui. El a atras atenţia că unii erau făţarnici prin faptul că nu practicau propria lor învăţătură. Dar nici Domnul şi nici apostolii n-au atacat pe cineva personal, defăimând pe alţii. A spune în mod corect ce crede altul şi a arăta că este greşit, este departe de a vorbi de rău. Aceasta înseamnă a vorbi Adevărul, care întotdeauna trebuie vorbit cu iubire. În multe cazuri este o datorie a vorbi astfel.

Într-un număr recent am publicat scrisoarea fratelui Wilcox către fratele McPhail, pentru că ni s-a părut că într-un mod amabil, fără a încerca să defăimăm în vreun grad caracterul fratelui McPhail sau să spunem vreun cuvânt rău împotriva lui personal, fratele Wilcox a criticat unele doctrine ale fratelui McPhail şi s‑a străduit să arate eroarea lor, şi că unele dintre ele erau sofisme fără logică. Aceasta este ceea ce noi facem frecvent cu prezentările fraţilor noştri presbiterieni şi metodişti şi numai cu cele mai bune intenţii — pentru a ajuta la deschiderea ochilor înţelegerii lor. Câţiva fraţi dragi au înclinat să critice pe fratele Wilcox, dar, credem noi, fără o cauză justă.

Pe de altă parte, vrem să spunem că nu putem avea nicio simpatie cu vreo exprimare aspră sau necuviincioasă, fie faţă de fraţi fie faţă de lume. Dacă unii care odată s-au bucurat de lumină au devenit mai mult sau mai puţin orbiţi faţă de ea, acesta este un motiv să avem simpatie faţă de ei — nu o simpatie care ne‑ar face să-i încurajăm pe calea lor greşită, ci o simpatie care ar înclina să ne fie milă de ei şi să fim gata în orice mod posibil să-i ajutăm să vină înapoi pe calea corectă. Chiar şi atunci când ne prezintă într-o lumină falsă trebuie, pe cât posibil, să atribuim aceasta orbirii lor, şi trebuie să ne rugăm pentru ei mai degrabă decât să-i lovim la rândul nostru. „Nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău, ci dimpotrivă — faceţi bine celor ce vă fac rău”.

Să ne amintim că proba finală a caracterului este iubirea pentru Dumnezeu şi pentru fraţi, da, şi pentru vrăjmaşii noştri — nu doar în cuvânt, ci în faptă şi în Adevăr — dintr-o inimă curată. Dacă, aşa cum ne-am străduit să arătăm, intrăm acum tot mai adânc în timpul de încercare, „Ceasul încercării care ... va încerca pe cei ce locuiesc pe pământ”, şi dacă vedem pe mulţi căzând de la statornicia lor, să nu‑i ocărâm, nici măcar să nu avem vreun simţământ lipsit de amabilitate, ci dimpotrivă, să ne gândim la noi înşine şi să fim atenţi la paşii noştri, ca să fie în urmele lui Isus. Să ne amintim că Adversarul îi încearcă pe unii într‑o direcţie şi pe alţii în alta. Să ne amintim că şi noi înşine trebuie să fim probaţi de „focul care va dovedi cum este lucrarea fiecăruia”. 1 Cor. 3:13.

Dacă Adversarul ne poate provoca la mânie, răutate, ură şi ceartă, chiar într-o cauză bună — chiar împotriva lui Satan sau a acelora pe care el îi foloseşte într-o anumită măsură ca servitori ai săi (Rom. 6:16) — el ne va otrăvi astfel inimile şi proporţional ne va separa de Domnul şi de Spiritul Său. Niciodată nu putem fi destul de atenţi în aceste privinţe!

Convingerea noastră este că Dumnezeu ne‑a adus în atenţie la timpul potrivit valoarea Angajamentului pe care l-am sugerat şi care noi credem că îi ajută în multe feluri pe atât de mulţi dintre sfinţi. Auzim în mod constant de la cei care au făcut Angajamentul că sunt bine­cuvântaţi. Unii ne spun că repetarea zilnică a Angajamentului este de ajutor — amintindu‑le de necesitatea de a-şi păzi fiecare cuvânt şi faptă; alţii, că propriul lor interes în lucrarea secerişului şi în toţi colaboratorii dragi a fost mult binecuvântat ca rezultat al însuşirii Angajamentului; alţii ne asigură că au fost în mod special binecuvântaţi prin faptul că li se aminteşte de Spiritism şi Ocultism şi sunt păziţi împotriva lor; şi încă alţii ne scriu deschis că au avut nevoie şi au fost mult binecuvântaţi prin precauţiile sugerate de Angajament cu privire la conduita faţă de sexul opus.

Noi nu am prezentat Angajamentul ca un test de frăţie creştină! Doamne fereşte! N-am avea niciun drept să facem aceasta! Dacă ar fi o poruncă divină, n-ar fi deloc un angajament; pentru că un angajament este un acord voluntar sau restricţie sau sacrificiu făcut pentru propriul nostru ajutor, sau pentru ceea ce credem că ar fi spre slava Domnului. Cel mult, Angajamentul sugerat recomandă accentuat luarea în considerare şi practicarea unora dintre acele aspecte ale Angajamentului nostru de Consacrare (Angajamentul de Botez) care înainte au fost mai puţin evidente pentru mulţi — aspecte care însă sunt incluse, fiecare din ele, în Angajamentul făcut la consacrare, de credincioşie faţă de Domnul şi faţă de interesele Cauzei Lui, şi de evitare a păcatului, chiar până la moarte.

În mod sigur Angajamentul a fost adus în atenţia Bisericii prin providenţa Domnului chiar în acest timp, ca să trezească pe poporul Său, să‑i atragă foarte aproape de Sine şi să‑i facă foarte grijulii, foarte circumspecţi cu privire la fiecare cuvânt, faptă şi gând. Desigur că atragerea foarte aproape de Domnul, care s-a făcut în multe inimi prin Angajament, şi rămânerea foarte aproape de Domnul, care este ajutată de repetarea zilnică a Angajamentului, are un mare efect în multe inimi. Noi credem că încă mulţi alţii dintre cei consacraţi Domnului vor vedea că pierd o binecuvântare, prin faptul că întârzie astfel să-şi lege jertfa cu funii de altar.

Dar nimeni să nu se gândească la Angajament ca la ceva care face farmece sau un talisman. Binecuvântarea lui vine din faptul că ne ţine aproape, „la umbra Celui-Atotputernic”, unde Cel Rău nu ne poate atinge. Şi să adăugăm aici un cuvânt de avertizare, sugerând că acei care şi-au însuşit Angajamentul, dacă devin neglijenţi faţă de prevederile lui, prin aceasta vor deveni mai vrednici de dispreţ în ochii Domnului decât dacă nu l-ar fi făcut niciodată. „Voi înălţa paharul mântuirilor şi voi chema Numele Domnului (pentru ajutor). Îmi voi împlini jurămintele făcute Domnului în faţa întregului Său popor.” Psa. 116:13, 14.

Un alt cuvânt de avertizare: În timp ce îi avertizăm pe cei care nu au făcut Angajamentul să fie atenţi să nu i se opună — să nu se interpună atunci când alţii fac acest pas de consacrare — noi am avertiza de asemenea pe cei care au făcut Angajamentul să nu se laude şi să nu permită vreunui simţământ de autoîndreptăţire să încolţească în inimile lor ca urmare a acestui lucru. Putem repede vedea cum Adversarul i-ar putea ispiti pe unii chiar în această direcţie. „Nu te îngâmfa, dar, ci teme-te!” (Rom. 11:20). Nimeni să nu încerce să forţeze Angajamentul asupra altora, ci să le acorde dreptul deplin la propria conştiinţă. Să recomandăm Angajamentul prin moderaţia noastră iubitoare. Să ne amintim că umilinţa este prima dintre haruri şi va avea mult de-a face cu trecerea probelor care acum se înmulţesc în atât de multe direcţii asupra tuturor celor care se numesc cu numele lui Cristos. După cum probarea începe cu Biserica şi continuă cu lumea, tot aşa, se pare că în Biserică proba vine mai întâi asupra celor în poziţii proeminente. Şi aceştia trebuie să fie cu atât mai veghetori, cu atât mai evlavioşi, cu atât mai serioşi, ca să poată sta în picioare.

Încercările Adversarului sunt diferite. Pe unii îi înşală cu linguşiri, mândrie şi ambiţie; pe alţii îi va înfrânge cu deznădejde amestecată cu umilinţă; pe alţii îi atrage cu plăcerile vieţii prezente; pe alţii cu uşurinţă şi popularitate; pe alţii cu îndreptarea greşită a energiei, care treptat îi conduce afară de pe calea îngustă. Unii sunt seduşi printr-o prea mare reverenţă faţă de învăţăturile oamenilor, autoritatea oamenilor, subordonare faţă de crezuri şi teorii; în timp ce ispita vine la alţii pe linia neloialităţii faţă de Dumnezeu şi faţă de conducerile providenţei Lui. Fiecare să ne amintim că iubirea faţă de Dumnezeu înseamnă loialitate faţă de El şi de Cuvântul Său, şi faţă de fiecare conducere a providenţei şi harului Său, şi loialitate faţă de fraţi. Încă puţin şi probele noastre se vor sfârşi. Încă puţin şi Îi vom vedea faţa, dacă suntem credincioşi.