„Să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie”

R4535a W. T. 15 decembrie 1909 (pag. 376)

Oricine nu reuşeşte să vadă că Biserica, fiind „membri” ai Cristosului, suferă împreună cu El ca jertfă (după ce au fost „îndreptăţiţi prin credinţă” în sângele Său), va fi forţat cu timpul să interpreteze jertfele şi suferinţele în vreun alt fel. Împotrivitorii noştri deja fac aceasta. Ei spun că noi oferim doar „jertfe de mulţumire” (Psa. 116:17), „o jertfă de laudă” lui Dumnezeu. Evr. 13:15.

Adevărat, răspundem noi, cuvântul jertfă este folosit în acel sens larg, chiar dacă a lăuda pe Dumnezeu este mai curând o plăcere decât o jertfă, după cum este folosit în general cuvântul jertfă. Această jertfă sub Lege a fost reprezentată prin „jertfa de pace” şi „jertfa de mulţumire”. Dar sf. Pavel ne îndeamnă de asemenea: „să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Rom. 12:1). Atât el cât şi Învăţătorul sugerează că înaintea noastră se află o jertfă mai dificilă decât oferirea laudelor, atunci când renunţăm la toate şi luăm crucea ca să-L urmăm pe El pe calea îngustă. Sf. Pavel ne îndeamnă: „Să ieşim deci afară din tabără, la El, purtând batjocorirea Lui”. El identifică aceste cuvinte cu Jertfa pentru Păcat, arătându-ne că sângele viţelului cât şi al ţapului de jertfă pentru păcat a fost dus de Preot dincolo de al doilea văl, în Sfânta Sfintelor. El identifică aceasta iarăşi prin referirea la arderea ambelor animale „afară din tabără”. Comparaţi Evrei 13:11-13 cu Leviticul 16:27. Dacă odată aţi văzut frumuseţea acestei aplicări a „jertfelor mai bune” şi n-o mai vedeţi, mărturisiţi-vă orbirea care a venit peste voi şi căutaţi preţioasa alifie pentru ochi din rezerva divină.

În loc ca „suferinţele lui Cristos”, de care avem noi parte, să fie suferinţe pentru păcatele noastre, tocmai inversul este adevărat. Nici chiar „marea mulţime” nu suferă pentru propriile păcate, ci suferă „nimicirea” cărnii lor îndreptăţite (ca „ţap de trimis”), pentru că nu reuşesc s-o jertfească.

Aceasta este o caracteristică deosebită şi distructivă a Chemării Evanghelice din acest Veac Evanghelic, deosebindu-se de veacul precedent şi de cel următor! Unii din trecut, de la Enoh la Ioan, au avut spirit jertfitor şi şi-au dat viaţa în serviciul Domnului şi al dreptăţii, dar Dumnezeu nu i-a acceptat pe aceştia ca jertfitori. Era nevoie mai întâi de marea jertfă a Domnului nostru pentru îndreptăţirea noastră efectivă înaintea lui Dumnezeu. De atunci există ocazia pentru credincioşii care au acelaşi spirit jertfitor — să „Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”. „Acum este timpul potrivit” — „anul de îndurare al Domnului” — timpul când Dumnezeu va accepta jertfele voastre, pentru că vă acceptă ca „membri” ai Corpului lui Cristos, Marele Preot, Marele Mijlocitor al Noului Legământ. Isa. 61:2; Luca 4:19; 2 Cor. 6:2; 1 Pet. 2:5; Efes. 1:6; Rom. 12:1.

În veacul viitor, „timpul potrivit” va fi fost trecut — Ziua Ispăşirii Antitipică va fi sfârşită. Satan va fi legat şi nimeni nu va mai suferi pentru dreptate.

Observaţi acum importanţa acestui lucru. Vrednicii din Vechime vor primi binecuvântările restabilirii ca parte din lume. „Fii tăi vor lua locul părinţilor tăi” (Psa. 45:16). Ei vor fi copiii întâi-născuţi ai „părintelui veşniciei”. Sub noua ordine de lucruri ei vor fi făcuţi agenţii sau reprezentanţii pământeşti ai Împărăţiei. Şi lumea va primi binecuvântările restabilirii de asemenea, deoarece sub Noul Legământ oamenii vor asculta de marele Mijlocitor. Dar de ce este aşa? Există părtinire la Dumnezeu, aşa încât numai noi din toată omenirea, în acest Veac Evanghelic, să avem oferta unei moşteniri spirituale sau cereşti?

Nu, răspundem noi! Darul este acelaşi în fiecare caz, şi anume, restabilirea drepturilor pământeşti asigurate de jertfirea drepturilor pământeşti de către Domnul nostru. Toată deosebirea este că noi trăim în „anul (sau timpul) de îndurare al Domnului” şi de bună voie ne folosim de privilegiul acordat. Acel privilegiu este limitat la aceia care au urechea credinţei şi aud „veştile bune” acum, şi fugind de păcat devin servitori ai dreptăţii şi îşi aduc „trupurile ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”. Noi primim de la Răscumpărătorul nostru drepturile restabilirii pământeşti prin credinţă şi le jertfim pe acestea împreună cu tot ce avem din avantajele pământeşti. Toţi aceştia sunt acceptaţi ca „membri” ai Cristosului, sub Răscumpărătorul, Capul lor, Profetul, Preotul, Mijlocitorul şi Împăratul lumii.

Oricine vede aceasta, vede „taina ţinută ascunsă din veacuri şi din generaţii, dar arătată acum sfinţilor — Cristos în voi [adică, voi sunteţi membrii Săi şi acest lucru este singura temelie pentru] nădejdea slavei”. Oricine ajută la orbirea celor care odată au văzut această mare „taină a Domnului” (Psa. 25:14, subsol) îi amăgeşte pe aceştia de la premiu (1 Cor. 11:3), fie că ştie, fie că nu ştie ce face. Oricine pierde din vedere acest fapt, va înceta să se străduiască pentru el. Şi faptul că Domnul ne-a condus în lumina „Adevărului Prezent” şi ne-a arătat „Secretul”, „Taina”, implică faptul că El nu va lăsa să fim smulşi din mâna Sa, departe de conducerea Sa, decât dacă inima este greşită.

Nici nu este necesar să condamnăm inimile celor care acum pierd din vedere ceea ce odată au pretins a vedea la fel de clar ca noi. Unii dintre ei ar putea fi numai orbiţi de praf, şi ar putea fi recuperaţi; şi să afle că principala lor probă este pe linia umilinţei în chestiunea recunoaşterii erorii lor. Să nu facem şi nici să nu spunem nimic pentru a le face mai dificilă calea de întoarcere. Mai curând să aplicăm principiul la noi înşine. Să găsim mângâiere, pace şi bucurie, dar şi prudenţă în asigurarea că, dacă inimile noastre sunt loiale, Dumnezeu prin nenumăratele Sale mijloace este în stare şi dispus să ne păzească!