Un ostaş al crucii

2 Tim. 4:7

„M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârşit alergarea, am păzit credinţa.”

R4533 W. T. 15 decembrie 1909 (pag. 374-375)

A existat vreodată un ostaş al Crucii mai nobil decât sf. Pavel — cu singura excepţie a Răscumpărătorului? Ostaşii plătiţi şi patrioţii şi-au lăsat într-adevăr amprenta în lume şi în paginile istoriei, dar niciunul dintre ei n‑a lăsat o amprentă atât de nepieritoare ca sf. Pavel. Motivul forţei care i-a influenţat pe alţii a fost în general egoismul. Dar motivul forţei creştinului este reversul — iubirea. Alţii s-au hazardat şi şi-au dat viaţa în interes propriu, sau în interesul rudelor sau al neamului lor. Sf. Pavel, copiindu-l pe Învăţătorul său, şi-a dat viaţa pentru evrei şi pentru neamuri, pentru robi şi pentru liberi, pentru bărbaţi şi pentru femei, ca să ajute la strângerea „aleşilor” pentru a fi Mireasa lui Cristos — ca în cele din urmă, prin slăvitul Rege şi slăvita Sa Mireasă, toate familiile pământului să poată primi binecuvântarea pe care Dumnezeu aşteaptă s‑o dea la „toate familiile pământului, prin Sămânţa lui Avraam”. Gal. 3:29.

Viaţa plină de curaj a sf. Pavel ne aminteşte de cuvintele poetului:

fi pasiv ca vita ce trebuie mânată,

În luptă fii erou”.

Dumnezeu caută acum numai eroi. În viitor El va lucra cu ceilalţi, ca să-i ajute. „Aleşii” trebuie toţi să fie curajoşi, „asemenea chipului Fiului Său” — eroi. Prin urmare, făgăduinţele făcute Bisericii sunt „celui care va birui”. Şi să ne amintim că, privit din punct de vedere scriptural, acest caracter pe care Domnul îl caută se poate dezvolta în poziţii sociale foarte umile — măcelar, brutar, maşinist, casnică, spălătoreasă — toţi aceştia pot dezvolta cali­tăţile biruitoare pe care Domnul le va răsplăti.

Când a scris cuvintele din studiul nostru, sf. Pavel şi-a dat seama că încheierea alergării lui era aproape — calea lui se sfârşea.

În calitate de creştin a recunoscut că a avut de învăţăt anumite lecţii în Şcoala lui Cristos şi aceasta făcea parte din cursul său de pregătire pentru comoştenire cu Cristos în gloriile Împărăţiei Milenare. Cursul a inclus nu doar teorie, ci şi practică. El n-a învăţat numai teoretic despre Cristos, ci şi prin experienţă. A ajuns să fie părtaş cu El în suferinţele din timpul de acum. Şi, compătimitor, i s-a permis să intre într-o mare măsură de cunoştinţă a „tainei” Planului Divin, ascunsă de lume.

Nu numai că propriul curs de instruire a fost complet, dar i s-a acordat şi un curs post-universitar, ca ambasador pentru Domnul şi Răscumpărătorul său şi ca apostol pentru fraţi, Biserica. Mai mult, el a recunoscut faptul că toţi cei care devin membri ai Corpului lui Cristos sunt atât de direct sub supraveghere şi reglementare divină, încât timpul lor este în mâna lui Dumnezeu — toate afacerile vieţii lor, naturale şi spirituale. După cum moartea Învăţătorului n-a putut avea loc „până când I‑a sosit ceasul”, tot aşa este şi cu membrii Săi consacraţi.

El a păzit credinţa şi credinţa l-a păzit pe el. Mulţi nu-şi dau seama cât de importante sunt o cunoştinţă şi o credinţă corecte. „Poporul Meu piere din lipsă de cunoaştere” este mărturia Domnului. Şi credinţa lor poate ţine pasul numai cu cunoştinţa, pentru că credinţa trebuie să aibă o bază. O viaţă corectă depinde mult de o credinţă corectă. De ce strămoşii noştri s‑au ars unii pe alţii pe rug în mod diabolic? Pentru că erau stăpâniţi de eroare. Doctrine false, numite de apostol „învăţături ale demonilor”, le-au fost prezentate şi ei le-au crezut. Iar rezultatul legitim al unei convingeri greşite, credinţe greşite, a fost o practică greşită. Crezând că Dumnezeu Şi-a propus să Îşi tortureze creaturile timp de secole în Purgatoriu, sau timp de nespuse milioane de ani în chinul veşnic, ei au copiat concepţia greşită despre Atotputernicul în vieţile lor, spre oroarea noastră.

Dar sf. Pavel a păstrat credinţa — credinţa adevărată, dată sfinţilor odată pentru totdeauna — credinţa în jertfa Răscumpărătorului; credinţa în aplicarea acesteia pentru noi; credinţa în îndreptăţirea noastră de către Tatăl pe această bază; credinţa în făgăduinţele glorioase ale Cuvântului lui Dumnezeu; credinţa în Domnul şi credinţa în fraţi. Desigur că înseamnă ceva a ţine credinţa — în special când ne dăm seama că marele nostru Adversar, Satan, este continuu în alertă ca să o ia de la noi, sau să o devieze, să o sucească, spre pierderea sau vătămarea noastră.

Cununa amintită, apostolul a văzut-o timp de mulţi ani cu ochiul credinţei sale ca parte din făgăduinţa Domnului. El a avut o încredere absolută în Domnul şi în făgăduinţa primită de la El. Acea cunună a fost motivul lui de bucurie timp de mulţi ani, nu din mândrie sau ambiţie, ci din iubire şi bunăvoinţă. El dorea să primească acea cunună pentru că era semnul aprecierii şi al iubirii divine faţă de el; şi un semn al credincioşiei sale. El a apreciat-o pentru că îi dădea ocazii de nedescris pentru a binecuvânta pe semenii săi în asociere cu Domnul său şi cu fraţii, pe planul gloriei în timpul Mileniului.

El a sperat în această cunună, dar n-a sperat s‑o primească la moarte. El cunoştea învăţătura Bibliei despre subiectul învierii — că aceasta era prevederea Dumnezeului său pentru transmiterea binecuvântării Sale, întâi pentru Biserică şi ulterior pentru lume. El a ştiut şi a învăţat că „va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi” (Fapt. 24:15). Dorea să aibă o parte cu Răscumpărătorul său în toată lucrarea Sa glorioasă a Împărăţiei, şi ştia că aceasta nu putea începe până la completarea acestui Veac Evanghelic, când toată Biserica aleasă, ca membri ai Miresei lui Cristos, va avea parte de „învierea Lui” la glorie, onoare, nemurire şi la privilegiile glorioase ale Împărăţiei. Filip. 3:10, 11.

Din acest motiv a continuat să declare că îi fusese păstrată cununa — aşteptându-l — nu la moarte, ci la învierea sa. Acea cunună Domnul i-o va da lui şi tuturor celorlalţi aflaţi într-o atitudine de inimă care să aprecieze descoperirea Sa la a Doua Venire — în „ziua aceea”. Adevărat, nu mulţi în prezent iubesc arătarea Lui. Majoritatea, nu numai din lume, ci şi dintre creştini, căutând dar negăsind plăceri, bogăţii, onoarea oamenilor, au anumite ambiţii în aceste direcţii pe care ar vrea să şi le satisfacă mai întâi, şi apoi probabil ar fi dispuşi ca Domnul să stabilească Împărăţia Sa. Dar, nu! când au ajuns să-şi irosească viaţa cu asemenea preocupări, ei sunt de obicei complet dezamăgiţi şi dezorientaţi, şi în general mai departe decât oricând de căutarea Împărăţiei.

Nimeni în afară de cei credincioşi nu va primi această cunună. Mulţumită lui Dumnezeu, restul nu vor fi torturaţi, ci din contră, vor fi binecuvântaţi de către fraţii lor încoronaţi, de la care, ca Cristosul lui Dumnezeu, vor curge binecuvântările restabilirii prin intermediul Împărăţiei Milenare. În cele din urmă toţi ochii orbi ai înţelegerii vor fi deschişi — în cele din urmă toţi vor vedea pe marele Mesia, deşi invizibil pentru spiritul natural. Atunci orice genunchi se va pleca şi orice limbă va mărturisi spre gloria lui Dumnezeu.

Sf. Pavel îşi încheie îndemnul istorisind că în procesul lui înaintea lui Nero unii în care avea încredere deplină l-au părăsit, şi încheie că Domnul, totuşi, a stat cu el şi l-a întărit şi că avea încredere deplină în grija Lui până la sfârşitul căii.