Fratele Peregrin Harrison a plecat acasă

Decedat în 19 octombrie, înmormântat în 22 octombrie

R4528 1 decembrie 1909 (pag. 365)

Când ultimul număr (al revistei, n.t.) a mers la tipar, încă nu primisem niciun detaliu despre moartea lui. A fost un excelent frate în Cristos şi, ca unul dintre membrii Săi, un „slujitor capabil al Noului Legământ”, credincios în jerfirea sa până la capăt. În timp ce nu ne revine nouă să judecăm, ne exprimăm liber convingerile cu privire la el. Credem că despre el se poate spune, ca despre sf. Pavel, că a luptat lupta bună, a păzit credinţa şi şi-a terminat calea cu bucurie. Nu ne îndoim că, fiind „membru” al Corpului lui Cristos, marele Profet, Preot, Mijlocitor şi Împărat al lumii, a trecut dincolo de văl şi a auzit cuvintele Stăpânului, „Bine, rob bun şi credincios ... intră în bucuria stăpânului tău”.

Adăugăm o scrisoare de la fiica fratelui Harrison:

Frate Russell, dragă Pastore:

În august trecut, când tata a avut criza cea mare din care am gândit că nu-şi va mai putea reveni, şi-a exprimat dorinţa să-ţi lase un semn al iubirii sale, şi a zis: „Probabil aş putea să-i las o mică scrisoare; nu crezi?” Apoi a dictat scrisoarea care urmează, până la citatele scripturale, unde s-a simţit prea slab să continue, sperând să o reia mai târziu. După cum ştii, a început să se amelioreze repede, aşa încât chestiunea cu „mesajul de rămas bun” n‑a mai fost reluată. Când a plecat, n-a mai fost ocazie. Deşi ştiam că se află într-o stare critică, aşteptam totuşi să mai fie cu noi un timp şi chiar n-am simţit că „timpul plecării lui era aproape”, până în ziua când a murit. Mintea i‑a fost limpede sâmbătă, duminică şi luni, deşi era foarte slăbit; dar marţi s-a tulburat, otrava ajungându-i la cap.

În acea ultimă după-amiază am fost singură cu el, cerându-i mamei să se întindă şi să încerce să doarmă puţin, când deodată a început intenţionat şi cu voce tare, ca şi când se adresa unui public: „V-aţi gândit vreodată la acea scriptură: «Măcar că a fost bogat, s‑a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin El să vă îmbogăţiţi»?” S-a oprit ca şi cum şi‑a dat seama că a fost o greşeală, şi apoi, fără vreun comentariu, a repetat de la început, de această dată corect — „ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi”. Fără nicio altă ezitare a continuat cu un discurs din acest text, vorbind cam zece sau poate cincisprezece minute fără întrerupere, cu gândirea într-o ordine logică şi într‑un limbaj la fel de bun ca în oricare din adresările lui publice.

Dacă aş fi gândit că va vorbi mai mult decât doar câteva propoziţii fără legătură, aş fi încercat să notez, şi mai târziu am regretat că n-am făcut aceasta, în special pentru că era exact ceea ce voia să spună în scrisoarea adresată ţie atunci când s-a oprit datorită slăbiciunii. Voi reda acestea în scrisoare, pe cât de bine îmi pot aminti. Fără îndoială că datorită gândurilor care i-au trecut prin minte cu ceva timp înainte în acea ordine, le-a putut reproduce în acea după-amiază cu câteva ore înainte de a trece din viaţă, chiar dacă n-a fost conştient de circumstanţe. Ştiu din felul în care a vorbit despre pasaj în timpul bolii lui că n-a folosit cuvintele ca un text, dar frumuseţea şi înţelesul adânc al lor i s-au imprimat cu şi mai mare forţă în dimineaţa pe care o aminteşte în scrisoare.

Primele câteva propoziţii pe care le-a dictat, le-a notat altcineva, şi nu le am. Ceea ce am este după cum urmează:

„Cea mai fericită zi a vieţii mele a fost când m‑am familiarizat cu scrierile tale şi le-am acceptat. Toate legăturile mele cu tine au fost atât plăcute cât şi profitabile.

Domnul a fost foarte bun cu mine prin aceea că mi-a permis să am o parte în lucrarea de seceriş al veacului. M-am bucurat de aceste privilegii şi m‑am întărit în credinţă în timp ce mă foloseam de privilegiul de a-i ajuta pe alţii.

Gândeam că am totul ascuns în voia lui Dumnezeu, aşa încât să pot spune împreună cu binecuvântatul Învăţător, „Nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu” să se facă, dar când a devenit un fapt cunoscut că trebuia pentru a doua oară în câteva luni să mă retrag din serviciul de peregrin activ, am găsit un spirit de răzvrătire în inima mea. Marea mea dorinţă de a continua lucrarea a devenit vizibilă, şi am găsit că era necesar să mă analizez viguros şi să reglez lucrurile aşa încât să existe o armonie perfectă între voinţa Tatălui şi voinţa mea.

După ce am ajustat această chestiune, am avut parte de pace, bucurie şi plăcere perfecte, şi în timp ce eram imobilizat în camera mea, cu mult timp de gândire şi meditare, experienţele mele au fost foarte plăcute. Aş vrea să-ţi dau un exemplu printr-o experienţă de-a mea, dimineaţa devreme înainte ca familia să se trezească. Eram treaz, şi, ca de obicei, am început să meditez.

„Măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi.” Măcar că era bogat — cât de bogat? [A vorbit apoi despre bogăţiile pe care le-a avut în starea Sa pre-umană, de apropierea Sa de Tatăl — Singurul Conceput în care Tatăl Şi‑a găsit plăcerea, Agentul Tatălui în crearea tuturor lucrurilor etc.]. Chiar dacă a fost bogat, totuşi pentru noi S-a făcut sărac — cât de sărac? S-a umilit şi a luat chip de rob! Cât de sărac a fost? „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde‑şi odihni capul!”

Aceasta era sărăcie, nu-i aşa? N-am gândi noi, voi şi cu mine, că aceasta este sărăcie? Dar El nu numai că n‑a avut unde să-Şi plece capul, dar n-a fost nimeni care să compătimească pe deplin cu El. Ca Nouă Creatură era singur în lume. Este scris: „Niciun om dintre popoare nu era cu Mine”. L-au părăsit cu toţii? Da; în grădină a fost singur. Nu, ar putea zice cineva, a avut cu El pe Petru, Iacov şi Ioan. Nu-i aşa; ei dormeau şi nu se poate spune în mod potrivit că cineva compătimeşte şi-l sprijină pe altul când el însuşi doarme. Dar a fost aceasta adâncimea sărăciei Lui? Nu; până aici avusese zâmbetul şi aprobarea Tatălui, dar a venit un timp când poarta pământului şi uşa cerului au fost ambele închise pentru El. Acolo, în timp ce atârna suspendat între cer şi pământ — un paria — a gustat adâncimea sărăciei pentru noi. La consacrare predând drepturile Sale pământeşti, acum nu mai avea parte de ele; dar nu numai atât, şi uşa cerului s-a închis: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn”.

Oh, adâncimea acelei sărăcii — „niciun om dintre popoare nu era” cu El! Şi aşa cum atârna acolo, şi Tatăl Se retrage şi, ca să zicem aşa, Îşi ascunde faţa de El, şi în singurătatea sufletului Domnul nostru strigă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Oh, adâncimea sărăciei gustate pentru noi, pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să putem fi bogaţi!

Bineînţeles, nu era nimic nou în ceea ce a spus, dar a vorbit într-un mod foarte impresionant, ca şi cum ar fi ajuns să aprecieze mai mult decât oricând sacrificiul Mântuitorului. Bineînţeles că în unele puncte s-a extins, desigur, mai mult decât am făcut-o eu.

Sora ta în Speranţă, D-na H. L. Mitchell.