Vol. 4 Mai-Iunie 1997 Nr. 4

„PENTRU CE MĂ PERSECUŢI?”

Fapte 9:1-31

O ilustraţie a zelului fără cunoştinţă — Mustrat de sus — Părerea de rău sinceră a lui Saul, o dovadă veritabilă de căinţă — Deschiderea ochilor înţelegerii lui — „Ţepuşul în carne” al lui Pavel — Marele apostol pentru neamuri, un tip al naţiunii Israel.

„Adevărat şi cu totul demn de primit este cuvântul acesta: Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.” 1 Timotei 1:15 .

W. T. 15 martie 1916 (pag. 90-92)

Oricine se gândeşte la transformarea lui Saul dintr-un vrăjmaş al lui Cristos şi al Bisericii Sale într-un prieten şi serv zelos ca la o experienţă egală cu convertirea păcătoşilor este în mare eroare. Asemenea conduită, cum este relatată în studiul de astăzi, nu este conduita păcătoşilor, a vrăjmaşilor lui Dumnezeu. În orice caz, după opinia noastră, termenul „convertire” nu prea ar fi potrivit într-un asemenea caz. Saul din Tars a fost fie un om rău şi un fariseu făţarnic, un iubitor de bani şi de sine, fie, altfel, a fost un „israelit adevărat”, al cărui ţel şi obiectiv era serviciul lui Dumnezeu, iar persecutarea Bisericii timpurii de către el a fost determinată de fidelitatea lui faţă de Dumnezeu. Noi credem că a doua descriere se potriveşte cazului lui Saul; căci este în armonie cu propria sa mărturie asupra acestui subiect. Fapte 26:9-11.

Dacă, prin urmare, Saul a fost un membru adevărat şi loial al naţiunii favorizate a lui Israel, cu totul consacrat lui Dumnezeu şi servindu-L după cea mai bună cunoştinţă şi capacitate, dar pe vremea aceea numai orbit de prejudecată şi neînţelegere, nu ne putem gândi la cazul său ca la o convertire, după cum nu ne putem gândi astfel nici la al celorlalţi apostoli. Domnul nostru i-a ales pe cei doisprezece iniţiali pentru că ei au fost israeliţi adevăraţi; şi El le-a dat instrucţia necesară pentru serviciul Său. El a făcut acest lucru şi pentru Saul, deşi într-o manieră mai frapantă.

Cuvântul a converti înseamnă a se întoarce în direcţie opusă. Dar Saul mergea deja în direcţia bună; anume, în serviciu din toată inima pentru Dumnezeu, deşi eforturile sale se desfăşurau asupra unei chestiuni greşite în acea direcţie bună. Domnul i-a deschis doar ochii înţelegerii şi i-a arătat cum trebuie să-şi folosească mai bine eforturile. Saul avea nevoie numai să i se arate cum trebuia; iar el a dovedit acest lucru după aceea prin tot atâta fidelitate şi energie în serviciul Domnului, cum folosise înainte greşit din ignoranţă.

SĂVÂŞIREA RĂULUI ÎN MOD CONŞTIENT

Saul era unul dintre acei israeliţi care trăiau printre neamuri, dar care ocazional se suiau la Ierusalim la anumite sărbători (Deuter. 16:16). Casa lui era în cetatea Tars, una dintre cetăţile renumite pe vremea aceea — despre care se spune că era depăşită în privinţa învăţământului numai de cetăţile Alexandria şi Atena. Avantajul lui era nu numai că avea casă în astfel de cetate, dar şi că familia lui era influentă, după cum este implicat în faptul că el era cetăţean nu numai al Tarsului, ci şi al Romei. Pe lângă educaţia din cetatea sa natală, el făcuse un curs special de teologie, sau de Lege Iudaică, în Ierusalim, cu Gamaliel, unul dintre cei mai mari învăţători ai vremii.

Prin urmare, pregătirea timpurie a lui Saul şi toate condiţiile ei au fost favorabile pentru producerea unei lărgimi şi a unui rafinament al gândirii, egalate de puţini. Aceste condiţii, combinate cu onestitatea inimii sale şi cu zelul său pentru Dumnezeu, deşi la început nu conform cunoştinţei, l-au făcut potrivit să devină exact ceea ce Domnul a făcut mai târziu din el; adică, „un vas ales” pentru Domnul, ca să-I ducă Numele înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel.

S-ar părea că împrejurările legate de uciderea cu pietre a lui Ştefan n-au făcut decât să-l îmboldească pe Saul la mai mare energie în stârpirea a ceea ce el credea că este o doctrină vătămătoare — o erezie. Propria noastră experienţă confirmă ideea că un împotrivitor serios, conştiincios, este mai demn de respect decât un prieten pretins, rece, indiferent. Ne vin în minte cuvintele Domnului, „O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea” (Apoc. 3:16). Să avem deci respect pentru toţi aceia care au inima caldă şi zeloasă, amintindu-ne că este mai mare speranţă ca ei să fie plăcuţi lui Dumnezeu şi să fie socotiţi vrednici de a primi Adevărul decât cei căldicei.

Sub aranjamentele guvernului roman, preoţimii iudaice i s-a acordat putere considerabilă, şi aceasta a ajuns să exercite foarte mult din puterea ulterior folosită de papa de la Roma. Conducătorii religioşi aveau puterea de a autoriza arestări şi întemniţări pentru încălcarea regulilor şi reglementărilor lor. Saul, exercitând acelaşi respect faţă de lege şi autoritate care ulterior i-a marcat toate procedurile şi învăţăturile ca şi creştin, n-a încercat să ia situaţia în propriile mâini în privinţa persecutării creştinilor, ci a procedat în maniera recunoscută ca legală — cu aprobarea şi autoritatea celui mai înalt tribunal religios. Să nu uităm că aproape toate persecuţiile au fost aprobate de o lege omenească, dar noi ne reglementăm sub codul divin.

CELE TREI RELATĂRI, ARMONIZATE

Relatarea dată în studiul de astăzi cu privire la deschiderea ochilor înţelegerii lui Saul este aceea a lui Luca, şi a fost fără îndoială primită de la apostolul Pavel însuşi, cu care Sf. Luca a călătorit împreună o vreme. Mai sunt ((262)) date încă două relatări de către însuşi apostolul Pavel. (Vezi Fapte 22:6-11; 26:12-20.) Cele trei relatări sunt practic în armonie, şi prezintă numai astfel de deosebiri cum în mod rezonabil s-ar putea aştepta, luând în considerare faptul că ele au fost făcute în condiţii diferite, după cum s-a căutat să se accentueze sau să se elaboreze diferite puncte.

Dacă cele trei relatări ar fi fost exact la fel, cuvânt de cuvânt, ar fi existat motive juste de a presupune o pregătire specială a textului având în vedere această armonie. Dacă sunt corect văzute, chiar şi aparentele nepotriviri ale relatării sunt dovezi în plus ale caracterului adevărat al tuturor. Relatarea în sine fiind simplă, noi trebuie să dăm atenţie numai acelor puncte care aparent se contrazic.

Toate cele trei relatări spun că Saul însuşi a auzit o voce, a văzut o lumină şi a căzut la pământ. Una dintre relatări adaugă că toţi care erau cu el au căzut la pământ şi ei. Relatarea din lecţia noastră spune că oamenii care erau cu el „stăteau înmărmuriţi, auzeau glasul dar nu vedeau pe nimeni”. O altă relatare spune, „Ei au văzut lumina, dar n-au auzit vocea Celui care-mi vorbea”. Aceste relatări pot fi armonizate astfel: Saul era evident centrul manifestării — „o lumină mare a strălucit în jurul meu”. Fără îndoială că însoţitorii lui au văzut în general ceva din această lumină, dar n-au văzut sursa luminii. Ei n-au văzut corpul glorios al Domnului nostru Isus — „nu vedeau pe nimeni”. Saul însă a văzut corpul glorios al Domnului nostru Isus Cristos, după cum el însuşi a mărturisit mai târziu. 1 Corinteni 15:8.

Deşi numai Saul a căzut la pământ, ceilalţi, care stăteau înmărmuriţi şi înfricoşaţi, fără îndoială au îngenunchiat reverenţios în jurul conducătorului lor. Cu privire la voce — Saul şi cei care erau cu el au auzit un sunet, „o voce”, dar numai Saul a putut distinge cuvintele — care erau intenţionate numai pentru el. Un caz similar este înregistrat în Ioan 12:28, 29. Într-un sens, Saul şi toţi tovarăşii lui au auzit sunetul sau vocea, dar în alt sens numai Saul a auzit vocea. Noi folosim aceeaşi formă de exprimare în conversaţia noastră zilnică. Dacă cineva ne vorbeşte cu voce scăzută sau nedesluşită, noi spunem că n-am auzit.Vrem să spunem că deşi am auzit vocea, n-am înţeles ce s-a spus.

DESCHIDEREA VEDERII MINTALE A LUI SAUL

Sentimentele lui Saul, auzind de la Domnul slavei un reproş pentru zelul său greşit direcţionat, pot fi mai bine imaginate decât descrise. Cu toate acestea, noi nu putem decât să admirăm promptitudinea cu care şi-a lăsat jos braţele opoziţiei şi s-a plasat de partea Celui a cărui cauză nu demult o persecutase. Ni-l putem imagina rugându-se, „Doamne, învaţă-mă! În orbirea şi ignoranţa mea am luptat împotriva Ta, Singurul Născut al Tatălui, Mesia, în vreme ce eu cu adevărat gândeam că fac un serviciu pentru Dumnezeu. După ce am făcut o greşeală atât de mare, sunt cu totul smerit. Nu mă mai pot încrede nici în propria mea înţelepciune nici în înţelepciunea celor în care până acum m-am încrezut — preoţii cei mai de seamă, Cărturarii şi Fariseii. Acum Doamne, vin la Tine. Arată-mi cum pot să repar ceva din marea nedreptate făcută în ignoranţă. Arată-mi, şi eu voi urma şi voi asculta cu bucurie şi promptitudine.”

Cât de adânc a pus stăpânire această chestiune pe mintea lui Saul poate fi apreciat din faptul că el nici n-a mâncat, nici n-a băut timp de trei zile. El nu s-a putut gândi cu uşurinţă la cursul său orb. Remuşcarea adâncă este întotdeauna o bună dovadă a sincerei căinţe de nedreptate. Fără îndoială că gândirea sa era activă; căci el era bine educat în Lege şi Profeţi, şi era familiar cu ceea ce învăţase despre Nazarinean. Este raţional să presupunem că aceste trei zile cât a fost orb şi a postit au fost zile de rugăciune şi reflecţie, timp în care el a comparat cu sârguinţă mărturia Legii şi Profeţilor cu ceea ce ştia el despre Nazarinean şi despre învăţăturile Lui. Vederea naturală a lui Saul fusese distrusă; dar vederea mintală i s-a deschis, iar el vedea acum lucrurile într-o lumină nouă şi minunată.

O ILUSTRARE A METODELOR DIVINE

Într-o lecţie anterioară, numele Anania a fost asociat cu lipsa de evlavie şi cu falsitatea. Dar în studiul de astăzi găsim un alt Anania, de un caracter total diferit — un adevărat serv al Domnului. Ezitarea lui de a merge la Saul nu pare să fi fost cauzată de opoziţie sau de lipsă de credinţă, ci mai degrabă de o precauţie rezonabilă. El auzise despre Saul, şi probabil ştia şi că ceata lui erau vrăjmaşi ai cauzei lui Cristos. De aceea voia să se asigure că nu-L înţelesese greşit pe Domnul. Dar Domnul îndurător i-a clarificat chestiunea, aşa cum face El totdeauna pentru cei credincioşi ai Săi; şi Anania şi-a îndeplinit prompt misiunea.

Aici iarăşi avem o ilustraţie a metodelor divine. Domnul a trimis cu această solie importantă pe unul care aparent era un foarte umil membru al bisericii. El nu i-a trimis pe, Sf. Petru, Sf. Ioan şi Sf. Iacov, apostolii din Ierusalim, să-l primească cu mare pompă şi paradă pe vrăjmaşul pocăit al Crucii şi să facă un triumf public. El a folosit doar un instrument pregătit şi dispus care era la îndemână. Aceasta trebuie să fie o lecţie pentru noi, că Domnul poate şi voieşte să folosească în serviciul Său pe cei umili care sunt pregătiţi şi dispuşi.

Solzii care au căzut de pe ochii lui Saul ar părea să indice faptul că o anumită porţiune din ochi fusese cu totul distrusă de lumina cea mare; iar vindecarea se poate spune că a fost pe cale naturală. Chiar dacă suntem informaţi că el şi-a recăpătat vederea, nu suntem informaţi că ochii i s-au vindecat total. Într-adevăr, pare foarte evident, din declaraţii ulterioare, că până în ziua morţii, ochii lui nu şi-au recăpătat sănătatea şi vederea nu i-a mai fost normală.

S-a presupus, şi pe bune motive, că slăbiciunea permanentă a ochilor a constituit ceea ce se numeşte, „un ţepuş în carne” (2 Cor. 12:7-10). Deşi sub puterea Spiritului Sfânt i s-au acordat multe daruri ale Spiritului, printre care darul vindecării, şi deşi el a exercitat acest dar al vindecării asupra multora (vezi Fapte 19:11,12), ((263)) totuşi Domnul nu l-a uşurat de propria lui slăbiciune în această privinţă. Aceasta trebuie să fi fost cu atât mai mare încercare; căci ar părea cu atât mai straniu ca el, care a putut vindeca pe alţii, să nu se poată vindeca pe sine — ca el, care a avut putere divină pentru binecuvântarea altora în acest fel, să nu aibă putere divină pentru propria sa binecuvântare.

Răspunsul Domnului nostru la cererea Sf. Pavel a fost, „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”. Nobilul apostol exclamă, „Deci mă voi lăuda mult mai bucuros în slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână peste mine”. După aceea el n-a mai cerut niciodată să i se îndepărteze „ţepuşul”.

Câteva incidente din experienţa lui confirmă această concluzie: (1) Deşi om educat, el arareori şi-a scris scrisorile; şi în singura scrisoare pe care a scris-o, una dintre cele mai scurte, el remarcă, „Uitaţi-vă cu ce litere mari v-am scris cu însăşi mâna mea!” (Gal. 6:11). În limba greacă se dă chiar ideea că prin aceste cuvinte îşi cere scuze pentru folosirea literelor foarte mari în scris — aşa cum ar folosi o persoană care nu vede bine. (2) Stând în faţa tribunalului marelui comandant, Sf. Pavel a declarat că nu ştiuse că Anania era marele preot; în timp ce, dacă vederea lui era bună, nu se putea să nu-l recunoască, datorită îmbrăcăminţii lui strălucitoare (Fapte 23:5). (3) Scriindu-le galatenilor (4:15), el le spune că atunci când i-a întâlnit prima dată, iubirea şi simpatia lor pentru el erau astfel încât şi-ar fi scos şi ochii şi i-ar fi dat — o expresie care ar fi fără sens dacă ochii nu-i erau slabi.

După câteva zile în care a câştigat putere după postul şi agitaţia nervoasă care a însoţit experienţele prin care trecuse, zile de comuniune cu aceia pe care ajunsese să-i persecute, şi pe care acum în starea lui reînnoită a minţii îi recunoştea şi avea părtăşie cu ei ca fraţi dragi, el a început imediat să propovăduiască pe Cristos ca Fiul lui Dumnezeu — folosind public ocaziile oferite de sinagogile evreieşti. Relatarea despre iluminarea lui în Evanghelie este relatarea despre unul din cele mai nobile caractere, care impune respectul tuturor claselor din toate timpurile.

SF. PAVEL CA TIP

Noi suntem înclinaţi să-l privim pe apostolul Pavel într-un anumit sens al cuvântului ca o figură, asemănare sau tip al rasei sale — Israel — şi al deschiderii ochilor înţelegerii lor care va avea loc în curând. Printre evrei sunt mulţi care par a fi israeliţi adevăraţi, dar orbiţi, după cum a descris profetul şi apostolul (Rom. 11:7-12). Acelei naţiuni, a cărei orbire a avut loc în ziua (mia de ani) a cincea, şi care a fost oarbă toată ziua (mia de ani) a şasea, acelei naţiuni deci, i se vor deschide ochii în ziua a treia, care va fi ziua (mia de ani) a şaptea — Ziua Milenară. „El ne va da iarăşi viaţa în două zile; a treia zi ne vom scula.” Osea 6:1-3.

În tot acest timp Israelul a fost de asemenea fără hrană sau băutură de natură spirituală. Israelul de asemenea va fi un vas ales în mâna Domnului în privinţa mijloacelor pământeşti de ducere a Mesajului care va binecuvânta neamurile şi toate familiile pământului. Noi suntem aproape de timpul deschiderii ochilor lui Israel. Când timpul va fi venit deplin, Domnul va trimite nişte Anania a căror atingere şi binecuvântare sub favoarea divină vor aduce vederea. Numele Anania înseamnă, „Ieh(ova) este îndurător”.