PRIMUL MARTIR CREȘTIN
Credinciosul Sf. Ștefan — Elocvența și zelul lui pentru Dumnezeu au stârnit pe vrăjmașii săi — Ei l-au urât pentru calitățile pe care ar fi trebuit să le admire — Fiindcă au fost orbiți de eroare — Prima sa luptă în sinagogă — A doua sa luptă în fața Sinedriului — Biruința sa în moarte.
„Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții.” Apocalipsa 2:10.
W. T. 15 februarie 1916 (pag. 59-60)
Strict vorbind, Domnul nostru Isus a fost primul martir creștin; dar primul dintre urmașii Lui care a îndurat moartea din cauza loialității în propovăduirea Evangheliei lui Isus a fost Sf. Ștefan, unul dintre cei șapte diaconi aleși, numit pentru distribuirea binefacerilor Bisericii. Apostolii căutaseră să se dedice cu totul activității pentru Învățătorul, și fără îndoială n-au prea așteptat un serviciu special de la diaconii aleși. Totuși, prin providența lui Dumnezeu, unul dintre aceștia, Ștefan, datorită iubirii și zelului său a primit mult din harul și binecuvântarea Domnului și i s-a permis să-și dea viața cu credincioșie pentru Adevăr.
Se pare că Sf. Ștefan a fost un om de mare putere și un iubitor al Adevărului. Alegerea lui ca unul dintre acești diaconi speciali indică faptul că acei care-l cunoșteau cel mai bine îi apreciau mult puritatea caracterului și vieții. Elocvența lui în apărarea Învățătorului și a Evangheliei Sale este bine evidențiată în lecția aceasta.
Istoria spune că pe vremea aceea existau în Ierusalim patru sute șaizeci de sinagogi. Unele dintre acestea erau ebraice; adică, aceia care frecventau serviciile de închinare erau familiari cu limba ebraică și aceasta era folosită în ele. Alte sinagogi erau numite eleniste; adică, grecești. Pentru lumea din afară, limba cultă a vremii era greaca; și unii evrei și prozeliți care trăiau în afară și în Ierusalim preferau să aibă cărțile Legii și Profeților în limba greacă.
Se presupune că Sf. Ștefan fusese atașat de una dintre aceste sinagogi, și așa se explică de ce a mers el acolo să prezinte celor care se întâlneau cu el mesajul că Isus era Mesia. S-a presupus, aparent pe bune motive, că Saul din Tars frecventa aceeași sinagogă; și că el era unul dintre cei angajați în dispută, asupra cărora Sf. Ștefan, prin harul Domnului, se pare că a avut avantaj în aceste dispute. Astfel s-a stârnit un sentiment ostil.
Conducătorilor evrei li se părea că acest mesaj, în privința faptului că Isus era Mesia și a responsabilității evreilor pentru moartea Sa, și în privința favorii lui Dumnezeu în aceea că L-a înviat din morți, era o mare eroare care, fiind pusă în fața poporului într-un mod măiestrit, era posibil să stârnească un spirit de împotrivire ((292)) față de conducătorii evrei și să fie subversivă pentru toată legea și guvernul Palestinei. Într-adevăr, acești creștini pretindeau că din cauza respingerii lui Isus națiunea evreiască fusese respinsă din favoarea lui Dumnezeu și asupra ei veneau calamități grozave. Cei angajați față de vechea ordine de lucruri refuzau să creadă aceste profeții despre dezastrul viitor.
A doua luptă a Sf. Ștefan a fost aceea care i-a precedat moartea. Sinedriul, mânios pe el, a mituit pe martori; adică a instigat anumiți oameni să facă plângere, acuzând pe Sf. Ștefan că ar fi hulit — declarând că Moise și legea erau învechiți și că Templul nu mai era Templul lui Dumnezeu. Acești martori au pus laolaltă anumite cuvinte izolate de-ale Sf. Ștefan, care, lipite astfel, au făcut ca Adevărul să apară fals și hulitor. Așa este în orice chestiune. Forma în care se face o declarație are mult de-a face cu impresia pe care aceasta o face. Sf. Ștefan spusese chiar lucrurile de care ei l-au acuzat; dar punându-i declarațiile așa cum le-au pus, ei au răstălmăcit însăși esența învățăturii lui.
APĂRAREA SF. ȘTEFAN
După ce acești martori plătiți și-au depus mărturia în fața Sinedriului, acuzând de blasfemie — pentru care pedeapsa era uciderea cu pietre, Sinedriul, pentru a-și arăta corectitudinea, i-a permis Sf. Ștefan să răspundă în apărarea sa. El a făcut acest lucru într-un mod măiestrit, luând firul istoriei evreiești și povestind-o, arătându-și credința completă în purtarea lui Dumnezeu față de Avraam și în făgăduințele făcute atunci. În manieră sistematică el a condus gândirea ascultătorilor săi până la Moise și la darea Legii, și le-a adus aminte că Moise spusese că la timpul cuvenit Dumnezeu va ridica un Profet mai mare decât el (Deuteronom 18:18, 19). Sf. Ștefan i-a lăsat să conchidă că acest mare Profet era Isus; și deoarece Moise astfel se referise la Isus ca fiind mai mare, nu putea fi nici o neloialitate față de Moise în a-L accepta acum pe acel Profet mai mare. Astfel un aspect al acuzației împotriva Sf. Ștefan a fost răsturnat. El nu era neloial lui Moise, ci dimpotrivă.
În ceea ce privește Templul, Sf. Ștefan le-a adus aminte ascultătorilor săi că Dumnezeu a așezat mai întâi Tabernacolul în pustie; iar apoi, în locul lui, Dumnezeu S-a îngrijit de Templul din Ierusalim. N-a fost nici o lipsă de respect față de Tabernacol ca ei să creadă în Templul pe care l-a construit Solomon. Dumnezeu Se îngrijise acum de un Templu încă și mai înalt care să ia locul clădirii făcute cu mâinile. Templul mai înalt era cel spiritual, compus din poporul lui Dumnezeu care, ca pietre vii, va fi zidit împreună ca locuință a lui Dumnezeu prin Duhul. După cum n-a fost blasfemie a accepta Templul lui Solomon în locul Tabernacolului lui Moise, n-ar trebui considerat ca blasfemie nici a accepta acest Templu spiritual, mai înalt, pentru care Isus este Capul sau Temelia, în locul Templului tipic, zidit din lemn și piatră.
BIRUINȚĂ ÎN MOARTE!
Așa de reușite, logice, convingătoare au fost cuvintele Sf. Ștefan încât pe ascultătorii lui „îi tăia pe inimă”, nu în sensul căinței, ci fiindcă își dădeau seama că pricina lor ieșea pe locul doi. Se presupune că Saul din Tars era un membru al acelui Sinedriu. Ei nu mai aveau nici o speranță să-l acuze pe Sf. Ștefan pe drept de blasfemie. Singura lor speranță era acum să se poată ține de ceva despre care el spunea că este blasfemie, și pe loc să-l trimită la moarte.
Momentul a venit. Sf. Ștefan, cu totul preocupat de subiectul său, propovăduind pe Cristos și binecuvântările care vor veni prin El pentru Israel și pentru lume, avea fața strălucitoare — ca un înger al Domnului. Și pivind în sus spre cer, el a exclamat, „Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”. Acesta a fost un semnal pentru ca Sinedriul să scoată un strigăt de blasfemie și să se repeadă spre mesagerul lui Dumnezeu.
Exact ce a vrut el să spună prin acele cuvinte, nu putem spune prea sigur. Aducându-ne aminte că cea mai bună vedere a noastră este cea a ochilor înțelegerii, noi am putea folosi aceleași cuvinte — nu referindu-ne la vederea noastră naturală, ci doar la vederea mintală și la convingerea noastră despre adevărul ei. Astfel, un om fără vedere, prinzând esența unui argument, ar putea spune cu adevărat, „O, da. Acum văd!”
Putem fi siguri că gloata era gata sa urmeze sugestia Sinedriului. Gloatele acum, ca și atunci, par gata de orice fel de violență dacă au un conducător și un pretext, în special când conducătorul și pretextul sunt pe linie religioasă și din partea celor recunoscuți ca autorități. În natura căzută se află o dispoziție sălbatică, animalică, ce pare setoasă de sânge, așteptând numai ocazia favorabilă.
Împingând pe servul lui Isus în afara porților — căci nici o execuție nu era îngăduită înăuntru — gloata și-a aruncat hainele la picioarele tânărului Saul din Tars. Astfel el a devenit autoritatea lor pentru uciderea cu pietre. Apoi l-au ucis pe Ștefan cu pietre, el strigând atunci, „Doamne Isuse, primește duhul meu!” — viața mea — și, „Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta!” Acesta a fost punctul culminant al biruinței lui Ștefan — credincioșia până la moarte, și, cu aceasta, spiritul iubitor cu care el a primit moartea prin vrăjmașii săi — spiritul Învățătorului, același spirit pe care noi trebuie să-l cultivăm și să-l manifestăm.
EROISMUL DIN TRANȘEE
Sf. Ștefan a lăsat un exemplu. Într-adevăr, exemple care arată ce fel de oameni ar trebui să fim nu sunt greu de găsit. Dificultatea pare să fie că nimeni nu va profita de exemple în afară de cei cu spirit fierbinte și bine instruiți de Domnul. De exemplu, lumea dă astăzi Bisericii o lecție minunată în privința credincioșiei până la moarte. Când urmașii lui Isus se uită dincolo, peste apă, și văd milioanele de oameni părăsindu-și casa, familia, afacerile, plăcerea și orice considerente, pentru a se supune conducătorilor țării lor — pentru a se duce în tranșee ((293)) și a suferi greutăți și a se expune la rănire și moarte, pare cu adevărat minunat.
Ne spunem nouă înșine, „Ce fel de oameni ar trebui să fim noi creștinii?” Noi n-am fost chemați să ne ucidem semenii, ci să le facem bine. Noi n-am fost chemați pentru o plată de câțiva cenți pe zi, sau poate pentru o cruce de fier sau un nume pe vreo listă de onoare, ci ni s-a făgăduit glorie, onoare, nemurire, comoștenire cu Domnul nostru în Împărăția Sa. Mai mult, privilegiul nostru nu este numai de a-i ajuta acum pe oameni în loc de a-i distruge, ci privilegiul nostru binecuvântat este și de a-i ajuta în Vârsta viitoare, să iasă din imperfecțiune spre chipul și asemănarea lui Dumnezeu. O, ce fel de oameni ar trebui să fim noi creștinii! Cât de credincioși, cât de loiali!
Textul nostru de bază este impresionant. Înrolarea noastră nu este pentru câteva zile, ci este întreprinsă cu o înțelegere deplină că pentru a câștiga marele premiu trebuie să ne punem viața în serviciul Domnului — credincios, loial. Câți creștini au înțeles corect ce înseamnă consacrarea inimii lor față de Domnul și luarea crucii lor ca să-L urmeze pe Domnul prin reputație bună sau prin reputație rea? Încă nu este târziu să ne învățăm lecțiile mai amănunțit și să hotărâm că prin harul lui Dumnezeu noi vom fi credincioși până la moarte față de Cel care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.