Vol. 5 Noiembrie-Decembrie 1997 Nr. 1

PRIVELIŞTE DIN TURNUL DE STRAJĂ

W. T. 15 februarie 1916 (pag. 51-54)

S-ar părea că naţiunea noastră intră în zona periculoasă în privinţa marii conflagraţii-război din Europa. Febra războiului pare să se răspândească. Preşedintele nostru, care a fost un prieten atât de ferm al păcii, este evident influenţat de spiritul predominanat al mândriei şi de cererea ca drepturile americanilor să nu sufere nici o stânjenire. Politica de pace a preşedintelui nostru s-a schimbat într-o politică de pregătire. Şi ce ar putea însemna pentru noi pregătirea decât că, dacă am avea cea mai mare flotă, guvernul ar deveni mai curând sau mai târziu mai mândru şi mai arogant şi ar dori să dicteze condiţiile altor naţiuni, şi astfel ne-ar împinge la război?

Din punctul nostru de vedere, Statele Unite au o flotă respectabilă, îndestulătoare pentru apărarea propriilor hotare — în special dacă va fi suplimentată cu posibilitatea plasării de mine în ocean şi cu fortificaţii portuare, dacă ar fi necesar. De ce s-ar teme America? Doresc Marea Britanie, Germania şi Franţa să distrugă pe cel mai bun client al lor, din al cărui comerţ ele scot cel mai mare profit? Absurd! Toate ţările mari din Europa sunt dornice de prietenia noastră, şi toate ar trebui s-o aibă, împreună cu exercitarea influenţei noastre în interesul păcii şi bunăstării lor. Imaginaţi-vă o armată de un milion de oameni trecând oceanul Atlantic! Imaginaţi-vă câte nave s-ar cere! Să nu uităm că cele mai mari vase de-abia pot transporta destul cărbune ca să-i ducă peste ocean fără să se aprovizioneze. Cine-şi poate imagina incapacitatea Statelor Unite de a face faţă vreunei armate invadatoare, dacă n-am avea deloc flotă.

Noi nu contestăm că ar fi o politică de înţelepciune lumească rezonabilă a se face pregătiri pentru posibilitatea unei invazii. Noi nu contestăm că ar putea fi o politică înţeleaptă, în unele privinţe, a se înrola tineretul ţării şi a se cere tuturor să petreacă o viaţă de tabără timp de două săptămâni în fiecare vară. Aceasta ar fi atât recreativ cât şi educativ, şi cu insuflarea ideii că sunt o armată de pace şi nu o armată de agresiune, influenţa ar putea fi favorabilă.

VEDERILE STUDENŢILOR BIBLIEI

Vederea anterioară este ceea ce am putea numi vedere lumească asupra situaţiei. Studenţii Bibliei, privind din punct de vedere al Cuvântului lui Dumnezeu, văd clar că, după profeţii, marele război actual din Europa va ruina complet toate naţiunile participante, încât nu vor mai avea putere să lupte, nu vor mai avea rezerve în aur, numite fonduri de război, pentru scopuri militare.

Zdrobite de război, falimentare, descurajate, naţiunile vor avea mulţi ani de reparat grozavele pierderi pe care ele şi le provoacă reciproc. Mai mult, Biblia ne asigură că fiind în criza strâmtorării lor, care vine prin revoluţie şi anarhie, lumea va fi salvată de propria ei nebunie prin stabilirea Împărăţiei lui Mesia. „El va pune capăt războaielor până la marginile pământului” (Ps. 46:9). Naţiunile înnebunite de război „îşi vor făuri din săbiile lor fiare de plug şi din suliţele lor cosoare ... şi nu vor mai învăţa războiul”. Is. 2:4; Mica 4:3.

Dar desigur noi nu ne putem aştepta ca alţii în afară de Studenţii Bibliei să vadă lucrurile din acest punct de vedere. Ei trebuie să aştepte experienţa reală pe care noi o vedem dinainte prin telescopul Cuvântului lui Dumnezeu.

Nereuşind să vadă din punct de vedere al Bibliei, totuşi dorind să desfăşoare politica aceasta, care până acum a fost atât de plină de succes, vrednicul nostru preşedinte pare a fi acum în mare pericol de a fi înşelat de fostele sale succese în domeniul diplomaţiei. El pune în mare pericol nu numai pacea ţării noastre, ci insistând ca Germania să declare că a încălcat legile războiului prin distrugerea Lusitaniei, rupe orice barieră în calea războiului în toată lumea. Scuza Germaniei este că submarinele, recunoscute şi folosite de toate naţiunile, ridică o nouă problemă în privinţa legii internaţionale privitoare la viaţă. Pentru a-şi menţine respectul şi bunăvoinţa Statelor Unite, Germania s-a oferit să plătească pentru vieţile cetăţenilor americani pierdute în Lusitania şi a dat asigurări de intenţia ei ca de atunci înolo să se abţină de la scufundarea vaselor de pasageri chiar dacă acestea transportă muniţii de război, dacă nu li s-a dat întâi tuturor pasagerilor o şansă deplină, corectă, de a părăsi în siguranţă vasul capturat. Realizarea unei asemenea concesii este o mare onoare pentru diplomaţia preşedintelui Wilson. Noi ne temem în mod serios că el va strica toată chestiunea insistând ca Imeriul German să spună, „Mărturism că am fost neascultători”.

Preşedintele nostru insistă că, dacă Germania nu recunoaşte că a făcut rău, el va intreprinde măsuri de a o pedepsi, rupând relaţiile prieteneşti dintre cele două guverne etc. Noi nu vedem că se poate câştiga ceva pe această cale, ci multe se pot pune în pericol. Prietenia Germaniei şi bunăvoinţa ei de a fi de acord cu dorinţele noastre pot fi aduse la punctul critic. Relaţiile prieteneşti fiind rupte, ce ar putea exista spre a-i constrânge pe germani să continue cât doresc în ceea ce ei recunosc a fi un război pentru însăşi existenţa lor ca naţiune? Rezultatul ar putea fi să se dea fiecărui comandant de submarin libertatea de a scufunda orice vas care poartă steagul vrăjmaşilor Germaniei. Mai mult, animozitatea s-ar putea extinde şi asupra steagului american. Şi mai mult, dacă nu este respinsă, ar putea fi considerată mai mult sau mai puţin ca o nedreptate de către mulţi americani ale căror simpatii trebuie în mod natural, prin sângele lor, să se îndrepte spre rudele lor de peste apă, care duc o luptă pentru existenţă împotriva unei lumi unite, înarmate.

Studenţilor Bibliei noi doar le sugărăm ca, dacă  s-ar întâmpla ce este mai rău, să ne amintim că Dumnezeu este la cârmă, şi că astfel El va permite mândriei şi mâniei umane să realizeze marile necazuri legate de „Bătălia Armaghedonului” şi inaugurarea Împărăţiei lui Mesia. Să ne amintim cuvintele lui Isus, aplicabile timpului nostru actual: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie”. Luca 21:28.

AMĂRĂCIUNEA ŞI PATIMA CREŞTE

În Studii în Scripturi, Vol. 4, am artătat clar lucrurile care se văd acum şi condiţiile mai rele care vor veni. Am spus pe scurt că acest mare Timp de Necaz va dovedi că civilizaţia zilelor noastre, cu care ne-am lăudat atât de mult, este numai de suprafaţă — numai o spoială. Deja am văzut manifestări ale acesteia în diferite părţi, şi după înţelegerea noastră a învăţăturii Bibliei aceste chestiuni atât de deplorabile vor merge din rău în mai rău. Animozităţile naţionale vor deveni animozităţi personale până când, aşa cum a prezis Biblia, nu va fi pace nici pentru cel care pleacă, nici pentru cel care vine, pentru că „sabia fiecăruia se va întoarce împotriva fratelui său” (Ez. 38:21). Mântuitorul nostru, descriind aceste lucruri, spune profetic, „Dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa” (Mat. 24:22). Dar suntem bucuroşi că El ne dă şi asigurarea că din cauza celor Aleşi (El şi Biserica Sa în puterea şi gloria Împărăţiei) zilele acelea vor fi scurtate — Împărăţia lui Mesia va fi stabilită.

Dar noi nu trebuie să aşteptăm intervenţia puterii Domnului ca să oprească marele Timp de Necaz cum n-a mai fost de când sunt popoare, până când omenirea va fi fost smerită până la ţărână şi va chema pe Domnul în mare tulburare. Acum noi suntem departe de acele condiţii. Acum germanii se roagă lui Dumnezeu să distrugă Anglia. Iar rugăciunile britanicilor se îndreaptă în sus pentru victoria armatelor lor şi pentru căderea duşmanilor lor. Tot aşa este şi cu celelalte naţiuni participante la război; fiecare se roagă împotriva duşmanului său; fiecare aşteaptă favoarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Nu va fi oare o chestiune foarte diferită şi nu se vor ridica oare rugăciuni foarte diferite când toate naţiunile îşi vor da seama de ruina lor şi că singurul sprijin la care pot spera de undeva, va fi prin intervenţia puterii divine pentru a opri anarhia acelui timp îngrozitor pe care Biblia îl numeşte simbolic, foc nimicitor, şi pe care crezurile noastre l-au interpretat greşit că ar fi foc literal.

RESPONSABILITATEA PREDICATORILOR

Extrasele care urmează, din Methodist Times, pretind a fi traduceri corecte din nişte predici germane ţinute recent. Aceste predici ne amintesc de pasiunea pentru persecuţie care cândva era generală între diferitele secte. Noi am sperat că toată această amărăciune şi sarcasm sunt lucruri ale trecutului, totuşi, iată-le în toată răutatea lor. Reverendul William Burgess, reprezentantul Metodist la Roma, furnizează citatele la care ne referim după cum urmează:

NICI UN COMPROMIS CU IADUL

„Pastorul Zoebel, vorbind în marea Biserică Lutherană din Leipzig a spus: „Conştiinţa adâncă a misiunii noastre este cea care ne permite să ne felicităm şi să rămânem mulţumiţi cu o inimă plină de recunoştinţă când puştile noastre doboară pe copiii lui Satan, şi minunatele noastre submarine — instrumente pentru a executa răzbunarea divină — trimit în fundul mării mii de nealeşi. Noi trebuie să ne împotrivim celor răi cu toate mijloacele care ne stau în putere; suferinţa lor trebuie să ne facă plăcere; strigătul lor de disperare nu trebuie să mişte inimile germane. Nu trebuie să se facă nici un compromis cu iadul, nici o milă pentru servii lui Satan — cu alte cuvinte, nici o milă pentru englezi, francezi şi ruşi, şi de fapt pentru nici o naţiune care şi-a vândut diavolului sufletul. Toate au fost condamnate la moarte printr-un decret divin”„.

O LUCRARE DE CARITATE

„Profesorul Rheinolds Seeberg, care predă teologia la Universitatea din Berlin, predicând în catedrala oraşului, a spus: „Noi nu ne urâm duşmanii. Noi ne supunem poruncii lui Dumnezeu care ne spune să-i iubim. Dar noi credem că omorându-i, făcându-i să sufere, arzându-le casele, invadându-le teritoriile, noi facem pur şi simplu o lucrare caritabilă. Iubirea divină se vede pretutindeni în lume, dar oamenii trebuie să sufere pentru mântuirea lor. Părinţii umani îşi iubesc copiii, şi totuşi îi pedepsesc. Germania iubeşte celelalte naţiuni, şi totuşi, când le pedepseşte este spre binele lor”.”

MISIUNEA DIVINĂ A GERMANIEI

„Pastorul Fritz Philippi din Berlin, de la amvonul său Protestant, a spus printre alte lucruri: „După cum Atotputernicul a permis ca Fiul Său să fie răstignit pentru ca planul de mântuire să fie îndeplinit, tot aşa Germania este destinată să răstignească omenirea, pentru a-i putea fi asigurată mântuirea. Rasa umană poate fi mântuită numai prin sânge, foc şi sabie. Războinicii germani nu varsă sânge cu inima uşoară. Ei privesc acest lucru ca pe o datorie sacră impusă lor, o datorie pe care n-o pot neglija fără să comită păcat. Iubitul nostru împărat urăşte ororile războiului. A trudit de-a lungul multor ani ca să menţină pacea lumii. Germania n-a folosit niciodată forţa ca să ameninţe independenţa vreunei naţiuni. Într-adevăr, fiindcă suntem puri am fost noi aleşi de Atotputernicul ca instrumente ale Sale să pedepsească pe cei invidioşi, să corecteze pe cei răi şi să ucidă cu sabia naţiunile păcătoase. Misiunea divină a Germaniei, o, fraţilor! este să răstignească omenirea; datoria soldaţilor germani este prin urmare să lovească fără milă. Ei trebuie să ucidă, să ardă, să distrugă; orice jumătăţi de măsură ar fi rele. Să fie deci un război fără milă. Imoralii şi prietenii şi aliaţii lui Satan trebuie distruşi, aşa cum se smulge din rădăcină o plantă rea. Satan însuşi, care a venit în lume sub forma unei mari puteri (Anglia), trebuie să fie zdrobit. Asupra Germaniei a fost pusă porunca divină de a realiza nimicirea celor care sunt personificarea răului. Când această lucrare va fi isprăvită, focul şi sabia nu vor fi fost folosite în zadar. Răscumpărarea omenirii va fi realizată. Împărăţia dreptăţii va fi realizată pe pământ; iar Imperiul German, care o va fi creat, va rămâne protectorul ei.””

ÎMPĂRĂŢIA LUI CRISTOS ÎN RĂZBOI?

Ce lucru regretabil este ca numele lui Cristos să fie asociat cu un război atât de îngrozitor, care are ca bază interesele comerciale! Ce ruşine să vedem naţiunile punând imoral în cumpănă vieţile a milioane de oameni cu scopul unui câştig comercial, sau al unui câştig teritorial! Remarcăm cum Italia a stat în cumpănă trei luni dacă să se alăture Teutonilor sau aliaţilor, în final hotărând că cei din urmă îi ofereau speranţe mai mari, pentru o stăpânire mai largă. Ea a fost gata să ucidă şi să fie ucisă, şi gata să încarce de datorii generaţiile viitoare, numai dacă ar putea avea mai multe teritorii. Dacă acelaşi principiu s-ar putea aplica la afaceri individuale, ar însemna o voinţă de a ne ucide vecinii pentru a ne mări proprietăţile, întocmai cum Regele Ahab din vechime l-a ucis pe Nabot pentru a putea avea via pe care o râvnea.

Tot atât de vicioasă este şi atitudinea Japoniei. Rapoartele oficiale ne-au spus cum ea a refuzat multă vreme să trimită soldaţi în Europa; iar apoi a propus să trimită 500.000 de soldaţi să ucidă şi să fie ucişi dacă, drept răsplată, francezii îi vor preda controlul Kozanului — China Franceză — o porţiune a teritoriului chinez pe care francezii l-au furat cu ani în urmă ca parte a războiului lor comercial. Franţa nu este încă gata să cedeze colonia ei; iar Japonia aşteaptă încă preţul sângelui înainte de a intra în partea sa de program de ucidere.

Dar cum am ajuns să ne gândim la împărăţiile Europei ca fiind creştinătate — Împărăţia lui Cristos? Cum au ajuns marile naţiuni ale Europei să pună pe monezile lor declaraţia că regii lor domnesc prin harul lui Dumnezeu? Poate mulţi au uitat de unde a pornit chestiunea. Să le amintim cititorilor noştri:

Aceste împărăţii ale lui Dumnezeu şi-au avut începutul în anul 800 d.Cr., şi prin urmare sunt vechi de o mie o sută de ani. Începutul a fost cu papalitatea, care şi-a dat seama de marea ei putere asupra popoarelor Europei, care la vremea respectivă ignorant şi orbeşte au recunoscut credinţa Romano-catolică. În timp ce regii Europei erau comparativ slabi, a venit sugestia, „Acum trebuie să fie timpul lui Dumnezeu ca să-Şi stabilească Împărăţia Mesianică, pentru că acum noi avem puterea”. Răspunsul altora a fost, „Nu este aşa. Biblia arată că Isus Îşi va stabili Împărăţia la a doua Sa venire în putere şi glorie mare, şi Biserica va deveni Mireasa Sa şi Comoştenitori cu El prin puterea Primei Învieri”. Răspunsul la aceasta a fost: „Aşa am gândit noi odată. Dar am aşteptat venirea lui Mesia mai bine de 800 de ani; şi acum avem ideea nouă că probabil El doreşte ca noi să stabilim Împărăţia pentru El şi să domnim în numele Lui asupra regilor pământului şi să convertim lumea”.

Ei au acţionat conform acestei sugestii. Biserica, adică ierarhia, a fost stabilită în demnitate şi putere pretinzând autoritate. Conducătorii naţiunilor au fost informaţi că continuarea lor la putere depindea de supunerea lor faţă de papalitate — că aceasta era Împărăţia spirituală lui Cristos şi avea toată puterea de a încorona şi detrona pe regi, şi de a conduce lumea cu toiag de fier. S-a pretins în mod public faptul că papii, pe rând, erau reprezentanţii lui Cristos, ceea ce înseamnă că ei domneau în locul Său pe tronul Său. Prietenii noştri catolici mai pretind încă acest lucru, necontestând nici o iotă din aceasta. Ei susţin că toate împărăţiile lumii ar trebui să se plece în faţa autorităţii papei, ca fiind supremă — ca fiind autoritatea lui Dumnezeu, autoritatea lui Cristos.

Acesta a fost timpul când regilor Europei li s-a spus că prin acceptarea de la papalitate a onorurilor şi demnităţilor lor de conducători, regatele lor erau regate ale lui Dumnezeu, şi toate acestea împreună erau creştinătea — Împărăţia lui Cristos, sub viceregentul, reprezentantul lui Cristos.

Desigur, noi contestăm toată această problemă. Noi negăm că a avut cineva vreodată dreptul de a stabili Împărăţia lui Cristos; şi noi ne mai rugăm încă în mod cuvenit, „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”. Noi nu acuzăm de fraudă pe prietenii noştri catolici, ci credem că ei au fost înşelaţi, aşa cum a profeţit Sf. Pavel (1 Tim. 4:1, 2). Desigur că lucrurile profeţite de Biblie în privinţa Împărăţiei lui Mesia nu s-au întâmplat în decursul celor unsprezece secole de reprezentanţă papală. Noi citim, „El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie a lui David şi împărăţiei lui„ (Is. 9:7) Aceasta nu s-a împlinit. Citim, „El va stăpâni de la o mare la alta şi de la Fluviu la marginile pământului” (Ps. 72:8). Aceasta nu s-a împlinit. Iarăşi citim, „În zilele lui, cel drept va înflori” iar „făcătorii de rele vor fi nimiciţi” (Ps. 72:7; 37:9). Aceasta iarăşi nu s-a împlinit. Cei răi au înflorit în loc de a fi nimiciţi; iar cei drepţi au avut calea îngustă din ziua lui Isus până acum — o cale a jertfirii de sine şi nu o cărare a gloriei.

ÎMPĂRĂŢIILE PROTESTANTE ALE LUI DUMNEZEU

Germania şi Marea Britanie sunt împărăţiile protestante ale lui Dumnezeu, în timp ce Austro-Ungaria este singura angajată în acest mare război care-şi are încredinţarea şi aprobarea în întregime de la papalitate. Cum este aceasta?

Noi răspundem că aceste împărăţii, odată recunoscute de papalitate, s-au separat, au protestat. Marea Britanie s-a retras de sub controlul papal în zilele Regelui Henrik al VIII-lea, care a renunţat la supunerea faţă de papalitate, dar a acceptat pe episcopii catolici ai Marii Britanii, i-a făcut membri ai Camerei Lorzilor — Episcopi Lorzi — şi s-a proclamat pe sine cap al Bisericii Angliei, după cum papa era cap al Bisericii Romei. Astfel el a încercat să stabilească o nouă Împărăţie a lui Cristos, făcându-se pe sine reprezentantul lui Cristos. Toţi regii Angliei care au urmat deţin titlul de cap al Împărăţiei spirituale a lui Cristos, Biserica Angliei, şi de cap al împărăţiei Sale pământeşti, Imperiul Britanic. Acesta este titlul regelui George al V-lea, care domneşte acum.

În Germania este puţin diferit. Prinţii şi regii germani au favorizat pe Luther până când învăţăturile lui au făcut o impresie adâncă asupra celor mai educaţi germani din timpul acela. Apoi ei au înălţat biserica lui Luther ca biserică de stat, iar biserica Lutherană a recunoscut domnia regilor Germaniei ca împărăţii ale lui Dumnezeu.

Desigur, noi nu trebuie să disputăm cu nimeni eroarea acestor pretenţii. Aşa se explică poziţia falsă în care stau astăzi toate regatele Europei, pretinzând a fi regatele lui Dumnezeu, pe când de fapt ele sunt regatele oamenilor — regate pământeşti — regate ale neamurilor. Isus spune că Satan este prinţul acestei lumi şi că toate acestea sunt regate ale acestei lumi — prin urmare sub domnia lui Satan (Ioan 14:30; Apoc. 11:15). Nu înseamnă că ele îşi dau seama de aceasta, ci, mai degrabă, după cum spune Apostolul, ele sunt înşelate (2 Cor. 4:4). Nu înseamnă că Dumnezeu i-a dat lui Satan vreo autoritate să conducă aceste regate, ci el le conduce prin slăbiciunile umane; după cum spune Apostolul, Satan „lucrează acum în fiii neascultării” după cum Dumnezeu lucrează în inimile fiilor ascultării (Ef. 2:2). Aceştia din urmă sunt Mica Turmă careia Tatăl îi va da Împărăţia la timpul cuvenit. Fiii neascultării sunt în marea lor majoritate absolut neştiutori de faptul că ei servesc pe Satan. Cu toate acestea, „Servii aceluia sunteţi de care ascultaţi”.

ADEVĂRURI NEÎNVĂŢATE — ERORI

ÎNRĂDĂCINATE

Odată cu venirea luminii mai clare, slujitorii bisericilor din Germania şi Marea Britanie, din Austro-Ungaria şi din alte ţări, au spus oare poporului adevărul despre Împărăţia lui Dumnezeu şi ce erori s-au făcut? Într-adevăr, nu! Ei au lăsat problema să treacă nerezolvând-o. Ca atare, oamenii din aceste diferite ţări sunt încă impresionaţi de ideile Veacului Întunecat cu privire la numirea divină a bisericilor şi a guvernelor lor, şi de aceea nu aşteaptă ca Împărăţia iubitului Fiu al lui Dumnezeu să aducă binecuvântarea ei cuvenită. De aceea se înalţă rugăciuni din fiecare parte a acestor pretinse împărăţii ale lui Dumnezeu — sofisme peste adevăr.

Cât dorim noi timpul când cunoştinţa adevărată despre Dumnezeu va umple pământul; când Împărăţia lui Mesia va fi venit într-adevăr, iar Biserica lui Cristos va fi cu El ca Mireasa şi Comoştenitorii Săi; când Domnia dreptăţii va umple pământul de binecuvântări fizice, mintale, morale, cu ridicare, înviere! Lumea nu poate înţelege aceste lucruri încă, dar le va învăţa curând. Noi care avem cunoştinţa Cuvântului lui Dumnezeu nu trebuie să pierdem nici o ocazie de a vesti virtuţile Dumnezeului nostru şi de a explica marele Său Plan divin al Vârstelor pentru „binecuvântarea tuturor familiilor pământului”. Să ne îmbărbătăm. Să fim compătimitori cu toată lumea de oricare parte a acestei chestiuni neplăcute, dându-ne seama că foarte puţini au ochi să vadă şi urechi să aprecieze adevărata stare a lucrurilor; şi sunt bucuroşi că în  curând Împărăţia glorioasă a lui Mesia va aduce lumină, cunoştinţă şi binecuvântare fiecărei creaturi.

————————————————

FRUMOASA NOASTRĂ ŢARĂ

Chipul guvernelor neamurilor văzut de Daniel (Daniel 2:31) reprezintă Babilonia, Medo-Persia, Grecia, Roma — cele zece degete fiind reprezentate în diviziunile actuale ale Imperiului Roman din Europa. Izbirea-Armaghedon de către Împărăţia lui Dumnezeu, după cum este ilustrat, cade peste picioarele acestui chip — sfărâmând întreg chipul până devine pulbere. Aparent America nu este inclusă în mod direct în această imagine, dar, desigur, este reprezentată în mod indirect, deoarece populaţia noastră este din toate ţările reprezentate în chip. Vânturile conflictului nu sunt necesare aici pentru a slăbi regatele, ca pregătire pentru căderea lor, deoarece noi n-avem regate.

Totuşi, nu putem presupune că America este mai pregătită decât restul lumii pentru marea Împărăţie a lui Mesia. Americanii au acelaşi spirit ca şi europenii — Spiritul Domnului în sfinţii Săi, spiritul lumii în ceilalţi. Şi aici copiii neascultării sunt cu atât mai numeroşi decât copiii ascultării, cu cât Satan este prinţul şi nu Cristos. Ef. 2:2.

Prima parte în strâmtorare a Americii poate fi în al doilea stadiu al ei, adică revoluţia; sau în al treilea stadiu al ei, anarhia. În ciuda binecuvântărilor şi a marii noastre prosperităţi în multe feluri, există un spirit de nemulţumire — o dorinţă egoistă după viitoare binecuvântări şi o nerăbdare când întârzie. Aceasta este departe de Spiritul Domnului — spiritul blândeţii, amabilităţii, răbdării, îndelungii răbdări, amabilităţii frăţeşti, credinţei, speranţei şi iubirii.

Cine poate spune că revoluţia sau anarhia nu pot veni în America în acelaşi timp cu Europa; când scriem acestea, se aude zarvă de nemulţumire din două părţi; minerii din minele de cărbune ameninţă cu greva care poate repede tulbura întreaga structură socială. Angajaţii căilor ferate au format un sindicat al diferitelor lor departamente — mecanici, pompieri, conductori şi acari, aşa cum n-au mai avut înainte. Aflăm că vor face grevă dacă nu vor fi satisfăcute ultimele lor cerinţe. Şi ei admit că fără grevă căile ferate nu par să le satisfacă cerinţele. Ei se declară pregătiţi din punct de vedere financiar pentru grevă, şi că va avea loc în primăvară — pe 1 martie, zic unii, alţii că mai târziu. În orice caz, poporul lui Dumnezeu trebuie să-şi aducă aminte cuvintele Mântuitorului, în special aplicabile acum, „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Luca 21:28). Cursul poporului Domnului şi sfatul lui pentru alţii trebuie să fie întotdeauna în privinţa păcii şi dreptăţii, justiţiei şi iubirii — chiar dacă ştim că acestea nu vor învinge acum. Dar, o! ce mângâiere şi seninătate a sufletului dă cunoştinţa oferită de Biblie în privinţa timpurilor actuale şi a marelui rezultat al strâmtorării — Împărăţia lui Mesia.

Amintim cititorilor noştri sugestia făcută mai înainte în aceste coloane, adică, să păstreze întotdeauna la îndemână un bun stoc de cărbune şi o mică rezervă de ceva cum ar fi fasole, grâu, porumb şi alte alimente. „Omul chibzuit vede nenorocirea şi se ascunde.” Prov. 22:3.