CE ESTE ÎNTRUCHIPAT ÎN ADEVĂRATA SMERENIE

„Nefăcând nimic din spirit de partidă, ci în smerenie considerând pe alţii mai presus de voi înşivă.” Fil. 2:3 — Diaglott.

W. T. 1 februarie 1916 (pag. 35-37)

Smerenia este o calitate mintală care permite posesorului ei să privească cu apreciere nu numai către Dumnezeu, ci şi către fiinţele pământeşti, recunoscându-le însuşirile bune. Apostolul îndeamnă ca această smerenie să se afle în tot poporul lui Dumnezeu; acest fapt dovedeşte că aceasta este o calitate care cere cultivare atentă.

Nu toţi din poporul Domnului sunt smeriţi. Unii dintre ei gândesc mai bine despre ei decât ar trebui. Unii dintre ei ar putea fi mândri că au Adevărul sau capacitatea de a servi Adevărul. Orice asemenea mândrie este foarte neplăcută în ochii Domnului şi indică faptul că posesorul ei are o minte foarte îngustă; deoarece, cu o apreciere cuvenită a lucrurilor, chiar cei mai buni dintre noi putem vedea că n-avem nimic de care să fim mândri, nimic cu ce să ne laudăm. Dacă am primit ceva de la Domnul, să ne lăudăm că suntem primitori, în loc să ne lăudăm ca şi cum am fi realizat prin noi înşine.

Astfel poporul Domnului trebuie să depună efort serios pentru a stimula şi încuraja smerenia. Unii au în mod natural această calitate; dar cei mai mulţi trebuie să se lupte împotriva tendinţei contrare — aprecierea de sine, înălţarea de sine, mândria — un simţământ că ei sunt superiori altora.

SUGESTII PENTRU EXAMINAREA DE SINE

Când ajungem să vedem îndemnul Sf. Pavel, „în smerenie considerând pe alţii mai presus de voi înşivă”, ne întrebăm ce a vrut să spună Apostolul. Cei care au venit în Cristos trebuie să facă progres şi prin urmare trebuie să simtă că sunt mai buni decât înainte de a veni în Cristos. Cei care au venit în Cristos ştiu că nu sunt inferiori tuturor celorlalţi. Evident, apostolul n-a vrut să spună că poporul Domnului trebuie să se aprecieze ca fiind inferiori altor oameni. În cazul său, el a simţit că el era cel mai mare dintre păcătoşi, deoarece el fusese un împotrivitor deschis al Adevărului; iar Isus spusese că oricine va face rău unuia dintre cei mai mici ucenici ai Săi, va păcătui grav. Prin urmare, noi nu putem spune că suntem cei mai mari păcătoşi. Credem că puţini din poporul Domnului pot zice, eu sunt cel mai păcătos dintre păcătoşi — fie din punct de vedere al comiterii ((312)) nelegiuirii, fie al persecutării Bisericii. Noi nu trebuie să aducem mărturie falsă împotriva noastră înşine.

Atunci în ce fel trebuie să înţelegem îndemnul apostolului. În acest fel: noi trebuie să ne dăm seama că în poporul Domnului nu sunt doi la fel. Dacă privim corect chestiunea, noi ne vom gândi la propriile noastre talente cu smerenie. Vom gândi: „Eu am ceva din această calitate, sau din acest talent ori har; şi de aceea am mare responsabilitate faţă de Domnul. Mă întreb dacă folosesc cât pot de credincios acest talent care cred că este mai mare decât al aproapelui sau fratelui meu. Deşi ei au mai puţin decât mine, poate ei folosec tot ce au, cu un scop mai hotărât de a reuşi, decât folosesc eu ceea ce am. Dacă este aşa, atunci el este mai bun ca mine, în această privinţă.

O ATITUDINE CUVENITĂ FAŢĂ DE FRAŢI

Privind în familia Domnului, suntem obligaţi să vedem slăbiciunile şi neputinţele diferiţilor ei membri. Totuşi, noi nu trebuie să permitem gândurilor noastre să rămână prea mult asupra însuşirilor lor nedorite, ci trebuie să ni le amintim pe cele bune, în special loialitatea inimii lor. Pentru noi personal, aceasta este întotdeauna o recomandare a cuiva pe care Dumnezeu l-a chemat şi l-a acceptat. Ori de câte ori vedem pe cineva venind în Adevăr, ne spunem nouă înşine: „Ei bine, nu contează cum poate fi acesta după trup, Dumnezeu a văzut în inima lui ceva bun, nobil şi sincer; şi deoarece Dumnezeu lucrează cu el ca fiu, el trebuie ca atare apreciat ca frate.” Deşi poate n-am avea faţă de omul acela o apreciere înaltă în ceea ce priveşte însuşirile lui naturale, totuşi i-am face bine când am avea ocazia. S-ar putea ca el să nu fie unul pe care l-am alege ca tovarăş; totuşi e posibil ca Dumnezeu să-l aprecieze pe fratele acela mai mult decât pe noi. Dându-ne seama de aceasta, noi vom încerca să ne menţinem foarte smeriţi şi să învăţăm orice lecţii folositoare am putea lua de la fratele acela.

În toate persoanele sunt anumite calităţi care ar putea fi stimate şi apreciate; întocmai cum o bătrână doamnă a spus că ea dorea ca alţii să fi putut avea atâta perseverenţă ca Satan. Noi trebuie să apreciem trăsăturile bune ori de câte ori le vedem la alţii. Noi nu ştim dacă în ochii Domnului ei nu pot fi mai nobili, mai sacrificatori-de-sine, mai smeriţi în minte decât noi. Datoria noastră este clară. Noi nu putem citi inima şi de aceea trebuie să gândim amabil şi generos despre toţi cei pe care Dumnezeu i-a adus în familia Sa. „Dragostea suferă toate ... rabdă toate.” „Aşadar, cât avem ocazie, să facem bine la toţi, dar mai ales celor din Casa Credinţei.” 1 Cor. 13:7; Gal. 6:10.

SMERENIA ESTE CĂRAREA SPRE GLORIE

Apostolul Petru şi Iacov de asemenea accentuează necesitatea din partea poporului Domnului ca ei să se îmbrace cu smerenie. Ei ne spun că acest har este indispensabil pentru aceia care vreau să rămână în favoarea Tatălui; căci Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, în timp ce El arată continuu favoare faţă de cei cu spirit smerit. Astfel El încurajează smerenia şi descurajează mândria (1 Petru 5:5; Iacov 4:6). Putem vedea un motiv pentru această cale. Atotputernicul vede că noi n-avem nimic, câtuşi de puţin, cu ce să ne mândrim sau să ne lăudăm. Orice avem este prin providenţă sau prin împrejurări favorizante din partea Domnului.

Scripturile dau unele exemple însemnate despre rezultatele rele ale mândriei. Lucifer, una dintre cele mai înalte fiinţe spirituale, a devenit mândru şi vanitos în imaginaţia sa, şi încurajând aceste caracteristici rele el şi-a pierdut poziţia înaltă, devenind Satan, adversarul lui Dumnezeu. Dacă mama Eva ar fi avut smerenia cuvenită, când a fost ispitită de şarpe ea ar fi spus, nu voi asculta de această sugestie de a nu asculta de Creatorul meu; El ştie ce este spre binele meu cel mai înalt şi de aceea mă supun Celui care ştie toate lucrurile. „Mândria merge înaintea distrugerii şi un duh îngâmfat înaintea căderii.” Prov. 16:18.

În contrast, ni se dă o frumoasă ilustraţie a spiritului opus — smerenia — în cazul Logosului. Ni se arată cum S-a smerit pe Sine şi cum Dumnezeu L-a înălţat mult — chiar la poziţia la care a râvnit Satan. Astfel, dacă suntem complet supuşi Domnului, rezultatul în cazul nostru va fi ca şi în cazul Domnului Isus, o mare binecuvântare, o mare înălţare. După ce prezintă acest argument, apostolul spune, „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe”. 1 Petru 5:6.

Tatăl ceresc are o iubire mai adâncă pentru cei smeriţi. Acesta este motivul pentru care noi trebuie să ne smerim. Deoarece noi aflăm că „Dumnezeu Se împotriveşte celor mândri” şi că smerenia este unul dintre principiile de bază ale unui caracter bine cristalizat, noi trebuie să căutăm tot mai mult să dezvoltăm acest har şi să ajungem la atitudinea în care Dumnezeu ne poate da cea mai mare binecuvântare.

MINTEA „SĂNĂTOASĂ” ESTE SMERITĂ

A ne smeri nu înseamnă în mod necesar a gândi că n-avem nici un talent, nici o putere, nici o capacitate. O asemenea atitudine ar fi nechibzuinţă. Dar noi trebuie să gândim sobru despre noi. Trebuie să gândim că toate puterile noastre vin de la Dumnezeu. Astfel, dacă aflăm că avem mai multe binecuvântări decât vecinii noştri, sau decât fratele sau sora noastră, să fim mulţumitori; dar să nu ne gândim nici o clipă că avem ceva ce să ne facă mândri. Este un dar. Noi trebuie să apreciem darul, dar să nu ne mândrim cu posesia lui. Faptul că am primit darul arată că ne-a lipsit, că am avut nevoie de el.

Cel care în mod natural are o inimă mândră, dar se aduce pe sine la punctul supunerii, manifestă smerenie. Dacă, pe de altă parte, unul are o apreciere prea slabă despre sine, se va supune lui Dumnezeu, Tatăl îi va arată atitudinea cuvenită a minţii. Apostolul vorbeşte despre cei care primesc Spiritul sfânt, ca având „spiritul minţii sănătoase”. În măsura în care căutăm să devenim familiari cu Dumnezeu şi să ne supunem voinţei Sale, în aceeaşi măsură vom deveni echilibraţi la minte. Cu alte cuvinte, devenim tot mai sănătoşi la minte. Cel care ((313)) primeşte mintea lui Cristos, mintea lui Dumnezeu, mintea sfântă, este instruit tot mai amănunţit prin Cuvântul Său. Astfel primim echilibrul minţii sănătoase, spiritul minţii sănătoase. Facultăţile noastre de gândire se dezvoltă tot mai mult pe măsură ce creştem în har şi în cunoştinţa Adevărului.

ILUSTRAŢIA ADEVĂRATEI SUPUNERI

Nimeni nu poate veni la Tatăl decât prin deplină consacrare. Noi trebuie să admitem că avem nevoie de Învăţătorul şi că fără El nu putem face nimic. Aşa că noi luăm această poziţie: „Eu nu sunt altceva decât un păcătos; ştiu că sunt imperfect, că n-am nimic ce să nu fi primit. Dumnezeu dă totul; orice am este un dar de la El. Ştiind toate acestea, aştept cu recunoştinţă aceste lucruri şi mă smeresc sub mâna Sa cea tare”.

Lumea spune: „Nu! Nu mă voi supune; dacă am nevoie de vreo pedeapsă, voi accepta ce-mi va veni.” Acesta este spiritul unei inimi lumeşti, care n-a aflat încă nevoile ei şi neputinţa ei. Dar spiritul unei inimi consacrate este acela al supunerii la voinţa Domnului. Aceştia recunosc că singura lor sursă de ajutor este Dumnezeul Cel Atotputernic, prin Domnul Isus Cristos ca Mântuitorul. Numai pentru aceştia care devin ucenicii Săi poate Domnul nostru să devină Avocatul; şi dacă El nu este Avocatul, nici unul nu poate fi acceptat de Tatăl. Noi am putea avea o binecuvântare în Timpurile Restabilirii, dar acum nimeni nu poate veni la Dumnezeu decât prin Avocatul.

Condiţiile uceniciei sunt ca să ne depunem toate drepturile pământeşti, interesele pământeşti. Totul trebuie supus înainte ca Tatăl să ne accepte ca ucenici ai lui Cristos, înainte ca El să ne conceapă cu Spiritul sfânt, înainte ca noi să putem deveni o parte din corpul uns al lui Cristos. Dacă noi vrem să facem vreun progres adevărat, trebuie să spunem din inimă, „Voia Ta să se facă, nu a mea”. Noi ştim că voia lui Dumnezeu este cea mai bună, fie că înţelegem acea voie, fie că n-o înţelegem. O persoană cu multă apreciere de sine ar putea gândi, ca om natural, că voinţa lui este mai bună; dar când ajunge să vadă Adevărul, el va spune, „Am făcut greşeli înainte; dar acum o să fac în felul Domnului, indiferent care ar fi judecata mea”.

Un asemenea curs ar dovedi smerenie adevărată, nu are importanţă ce spirit mândru ar putea avea cineva prin natură. Pe măsură ce el va progresa pe calea cea bună şi va vedea mai clar unde a făcut greşeli, smerenia lui va creşte. Astfel noi trebuie să ne supunem, să ne smerim, să nu avem o voinţă a noastră proprie, ci să căutăm numai voia Domnului.

ILUSTRAŢIA FALSEI SMERENII

Există un astfel de lucru ca supunere falsă, care ar putea înşela chiar persoana însăşi. Unul ar putea vorbi mult despre supunerea la voinţa lui Dumnezeu şi totuşi să se supună numai cu vorba, în timp ce face de fapt propria sa voinţă. De aceea, noi trebuie să veghem ca să ne îndeplinim declaraţia de supunere şi ca în viaţa noastră zilnică să întrebăm, „Este acesta cursul pe care Domnul doreşte să-l urmez? Este aceasta voinţa lui Dumnezeu?”

Cel mai supus va primi cea mai mare binecuvântare. Dumnezeu ne va încerca supunerea şi smerenia. Nu putem presupune că Domnul nostru Isus, care era perfect, nu ştia că are puteri perfecte. Dar indiferent care erau ideile Sale, El S-a supus Tatălui şi a spus, „Nu voia Mea, ci a Ta să se facă”. Un om fără gusturi sau preferinţe ar fi o nulitate. Noi putem şti ce-am vrea pentru noi; şi totuşi, ştiind aceasta, noi trebuie să ne spunem, „Nu poţi face în felul tău propriu; trebuie să cauţi să ştii care este voia Domnului în ceea ce te priveşte în această chestiune şi să o îndeplineşti cât depinde de tine”.

SUPUNEREA, UN TEST DE LOIALITATE

Uneori mâna Domnului este foarte grea. În cazul Domnului nostru Isus a fost grea, a apăsat. Dar când Domnul a simţit mâna Tatălui apăsând, El S-a aplecat ascultător sub greutate, în acceptare smerită a voinţei Celui al cărui scop venise să-l îndeplinească. Dar Mâna nu L-a zdrobit, deşi se părea că face aceasta. În loc de a fi o mână zdrobitoare, a fost o Mână iubitoare, încercându-I complet ascultarea. Când ascultarea Lui a fost complet încercată, aceeaşi mână L-a ridicat şi „L-a pus să stea la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.” Ef. 1:20-23.

Aşa va fi şi cu noi, dacă suntem găsiţi credincioşi. Dumnezeu ne va înălţa la timpul cuvenit. Dar El nu poate înălţa pe nimeni care nu este smerit. Supunerea indică credinţă. Noi nu ne-am supune dacă n-am avea absolută încredere în Dumnezeu. Şi nu numai credinţă este necesară, ci şi loialitate. Prin urmare Tatăl ne încearcă în aceste două însuşiri. Fără de acestea am fi cu totul nepotriviţi pentru Împărăţie; şi astfel diferitele probe din prezent sunt probe ale credinţei şi loialităţii faţă de Dumnezeu şi ale completei supuneri faţă de voinţa Sa. Celor care „prin stăruinţa în bine caută slava, cinstea şi neputrezirea” Dumnezeu le-a promis „viaţa veşnică”. Rom. 2:7.

Noi trebuie să recunoaştem providenţele divine şi să le căutăm. Trebuie să aşteptăm conducerea providenţială în toate afacerile vieţii. Să nu trecem prin viaţă cu gândul că noi conducem una sau reglementăm alta. Aşa cum un copil priveşte spre tatăl său, sau un elev spre învăţătorul său, sau un ucenic spre stăpânul său, sau o servitoare spre stăpâna sa, tot aşa trebuie să privească şi ochii noştri spre Domnul, cerându-I îndrumarea. Ps. 123:1, 2.

ATITUDINEA NOASTRĂ ÎN ÎNCERCARE

Această îndrumare divină trebuie s-o căutăm în toate lucrurile. Să presupunem că apar unele complicaţii în afaceri. Poate cineva îşi pierde serviciul. Un copil al lui Dumnezeu care n-a învăţat supunere deplină la voinţa ((314)) Domnului ar putea învinui imediat pe altcineva sau s-ar putea plânge de patroni. Dar pentru poporul Domnului atitudinea corectă ar fi să spună, „Tatăl ştie totul despre această problemă; El ar fi putut-o împiedica şi ar fi făcut-o dacă era pentru cele mai bune interese ale mele. Există aici ceva de învăţat pentru mine, şi voi căuta”. Dacă ar descoperi că a fost ceva neglijenţă din partea sa, atunci el trebuie să-şi dea seama că urmarea logică ar fi să-şi piardă serviciul.

Dar dacă după investigarea atentă a lucrurilor simte că nu putea fi mai credincios sau mai loial faţă de datoria sa, atunci el trebuie să privească mai departe şi să spună, „Doamne, nu văd unde am meritat să-mi pierd serviciul, dar eu privesc spre Tine, să văd care este providenţa Ta în această chestiune; căci Tu ştii că trebuie să am vreun fel de serviciu; şi de aceea eu mă rog numai, dă-mi astăzi pâinea cea de toate zilele. Nu pot presupune că aceasta este din întâmplare. Desigur că Tu ai o lecţie pentru mine în această experienţă. Eu nu ştiu care poate fi providenţa Ta. Dă-mi, Te rog, harul şi înţelepciunea necesară pentru a-Ţi înţelege voia”.

Rugându-se astfel, el trebuie în acelaşi timp să fie atent la providenţele şi la îndrumarea Domnului. Copilul lui Dumnezeu care astfel recunoaşte pe Domnul şi este credincios faţă de El în toate detaliile afacerilor vieţii, este cel care va ieşi victorios şi va fi participant cu Învăţătorul în Împărăţia Sa. Această mare înălţare le va fi dată tuturor celor care sunt cu totul supuşi voinţei lui Dumnezeu, fie că talentele lor sunt multe sau puţine.

CEL MAI ÎNALT STANDARD AL ASCULTĂRII

În acest context apostolul Pavel îndeamnă Biserica să cultive mintea lui Cristos. El spune, „Să fie în voi gândul care era şi în Hristos Isus”. El enumerase calităţile necesare Bisericii pentru a fi plăcuţi Tatălui. Printre acestea era o dorinţă înfocată de a plăcea lui Dumnezeu. Apostolul îi îndeamnă pe toţi aceştia să urmeze calea smereniei şi supunerii urmată de Domnul nostru, ca singura cale potrivită pentru urmaşii în urmele Învăţătorului. Sf. Pavel se străduia să imprime faptul că mintea lui Cristos este eminamente vrednică de imitaţie şi de cultivare minuţioasă.

Ca o dovadă în plus a marii smerenii a Învăţătorului, apostolul le aduce în mod convingător în atenţie ce a fost Isus în existenţa Sa preumană. Ca Logos, El a fost în forma lui Dumnezeu — condiţie spirituală. Totuşi El n-a fost ambiţios, egoist. Dimpotrivă, S-a lipsit de un nume bun — S-a dezbrăcat de gloria şi onoarea avută, ca să poată face voia Tatălui. Spiritul Său a fost chiar opus celui al lui Satan. Logosul nu S-a gândit să uzurpe locul Tatălui, sau să pretindă egalitate cu El, ci a manifestat o dispoziţie foarte diferită — o atitudine de smerenie. Atunci, „să fie acelaşi gând şi în voi”, îndeamnă apostolul. „Smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe.” Gândiţi-vă că Dumnezeu v-a chemat cu aceeaşi Chemare Înaltă, ca să puteţi ajunge într-un loc la dreapta lui Cristos, după cum El a ajuns într-un loc la dreapta Tatălui. Dându-vă seama de aceasta, permiteţi gândului lui Cristos să fie în voi.

Dumnezeu n-a căutat să forţeze acest gând asupra lui Cristos, şi nu caută să-l forţeze nici asupra noastră. Domnul nostru, după ce a luat această poziţie de smerenie, ca să fie Răscumpărătorul omului a fost de trebuinţă să-Şi menţină acel gând pentru a realiza roadele binecuvântate ale răbdării. Trei ani şi jumătate s-au cerut pentru ca Isus să-Şi completeze lucrarea; şi numai după ce a ajuns la cruce şi a putut spune, „s-a sfârşit”, El a fost „aşezat cu Tatăl pe tronul Său”. Dacă noi am devenit ucenicii lui Isus, dacă am acceptat condiţiile Înaltei Chemări, dacă am primit acest gând, atunci trebuie să lăsăm sau să permitem acestui gând să producă în noi asemănarea de caracter a Capului nostru.

STANDARDUL UNIVERSAL AL ASCULTĂRII

Am văzut că Logosul nu S-a gândit ca prin uzurpare să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a smerit. Lucifer a apucat pe calea opusă. În loc de a se smeri, el a zis, „voi fi ca Cel Preaînalt” (Is. 14:14). Aici avem o ilustraţie a ceea ce nu trebuie să facem. Este un principiu al guvernării divine că, „cel care se înalţă va fi smerit, dar cel care se smereşte va fi înălţat”. „Smeriţi-vă dar sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe.” Luca 14:11; 1 Petru 5:6.

Fiecare creatură a lui Dumnezeu, înger sau om, trebuie să aibă această minte smerită. Aceasta este singura atitudine cuvenită. Această probă vine în timpul Vârstei Evanghelice numai la Domnul şi la Biserică. În ce măsură ar putea veni la alţii, este o întrebare. Ar părea că este imposibil ca această probă să vină la toţi. Cei care au dispoziţie bună vor dori să facă voia Tatălui cu orice preţ. Fără îndoială, dacă unuia dintre sfinţii îngeri i-ar fi fost permis privilegiul de a deveni Răscumpărătorul rasei, el ar fi fost bucuros s-o facă. Totuşi, noi nu ştim cum ar fi fost dacă îngerii n-ar fi văzut rezultatul ascultării Logosului de voinţa Tatălui.

Lumea va fi supusă unei încercări în timpul Vârstei Milenare. Atitudinea cuvenită pentru fiecare creatură ar fi să rişte orice în serviciul Domnului; aceasta va fi în cele din urmă starea omenirii — a fiecăruia care va ajunge la viaţă veşnică. Trebuie totuşi să reţinem că justiţia divină nu cere niciodată sacrificiu de sine. Ea cere ascultare, şi ascultarea Bisericii este ascultare deplină — chiar „până la moarte”. Dar Tatăl a oferit o răsplată atât de înaltă, încât asemenea ascultare a devenit standardul prin excelenţă în tot universul. Apoc. 2:10.