„MÂNDRIA MERGE ÎNAINTEA NIMICIRII”

2 Cron. 26:8-21

Israel o împărăţie tipică — Mesia va restabili antitipul — Succesul politic şi militar al lui Ozia s-a dovedit a fi o capcană pentru el — Păcatul îngâmfării lui — Pedeapsa pentru el — O lecţie pentru Biserică şi pentru lume — Ignorarea legii lui Dumnezeu nu este o scuză acceptabilă.

„Mândria unui om îl coboară, dar cine este smerit cu duhul capătă cinste.” Prov. 29:23 .

R 5804 W. T. 15 noiembrie 1915 (pag. 349-351)

Ozia a fost un rege mare şi prosper în Ierusalim. El a avut un început bun, a fost respectuos faţă de Dumnezeu şi a adus capitala şi restul împărăţiei în stare bună de apărare împotriva vrăjmaşilor. Când ne gândim la războaiele lui Israel, trebuie să ne gândim că o vreme această naţiune a reprezentat conducerea lui Dumnezeu pe Pământ într-un sens cum nici o altă naţiune n-a reprezentat-o, nici înainte nici după aceea.

Regii lui Israel erau unşi prin însărcinare şi autoritate divină, cum alţi regi nu erau; şi se spune despre ei că „au stat pe tronul împărăţiei Domnului”, cum despre alţii de dinainte sau de după ei nu se spune. Împărăţia lor n-a fost însă Împărăţia lui Dumnezeu pentru care ne rugăm noi, „Vie Împărăţia Ta”, ci numai un aranjament pregătitor făcut cu israeliţii tipici.

Împărăţia lui Dumnezeu va veni cu adevărat pe Pământ după ce Mesia o va stabili. El va domni o mie de ani, pentru a ridica pe cei smeriţi, pentru a binecuvânta pe toţi cei care caută dreptatea, pentru a pedepsi şi a corecta pe toţi ceilalţi, şi în final pentru a nimici în Moartea a Doua pe cei incorigibili. Era deci în armonie cu aranjamentele timpului ca regii lui Israel şi ai lui Iuda să se întărească şi să apere ţara pe care Atotputernicul o dăduse în special naţiunii lor.

ÎNGÂMFAREA REGELUI

Adevărul Scripturii, „Mândria merge înaintea nimicirii şi un duh mândru înaintea căderii”, a fost ilustrat prin regele Ozia. Când faima lui s-a răspândit şi el a început să-şi simtă importanţa, a intrat mândria. El a uitat că era numai un reprezentant al Domnului în împărăţie şi că prima lui datorie ca un supus loial al lui Dumnezeu era să asculte şi să se supună poruncilor divine.

După ce a realizat lucruri mari din punct de vedere politic şi militar, regele Ozia a încercat să ajungă la distincţie religioasă. Evident că el a simţit că Dumnezeu era mândru de el şi de succesele lui şi I-ar plăcea foarte mult ca el să intre în Templu şi să ofere tămâie pe Altarul de Aur după maniera preoţilor. El cunoştea regulile şi reglementările după care era condus Templul şi serviciile lui, dar se considera deasupra lor. El voia să meargă direct la Dumnezeu şi nu să recunoască pe preot.

Mulţi oameni plini de succes au căzut în aceeaşi eroare de a presupune că succesul lor în afaceri sau politică, strălucirea minţii lor sau educaţia lor fină este singura cerinţă în ochii lui Iehova. Ei simt că dacă ar merge la biserică şi L-ar recunoaşte pe Dumnezeu, El ar trebui să fie foarte mândru că sunt ai Lui şi, desigur, să le dea locul dintâi în toate. Aceasta este o greşeală. Marele Rege Etern, „Cel Prea Înalt, a cărui locuinţă este veşnicia” (Isa. 57:15), are reguli şi reglementări care guvernează orice încercare a cuiva de a se apropia de El. Există doar o singură cale de apropiere, nu mai multe. Ioan 14:6.

PREOTUL MELCHISEDEC

„O!” va zice cineva, „Văd. Vrei să înţelegem că laicii n-au acces la Dumnezeu; că ei trebuie să vină prin cler, întocmai cum regele Ozia ar fi trebuit să se apropie de Dumnezeu prin marele preot al lui Israel. Dar eu neg că clericii sunt ceva mai mult decât oricare alţi muritori. Eu pretind că mulţi dintre ei au o minte mai puţin strălucită decât mine; că mulţi dintre ei sunt mai puţin educaţi, iar altora le lipseşte complet simţul pentru afaceri. Admit că este bine pentru laici să se apropie de Dumnezeu prin cler; dar ori de câte ori eu mă apropiu, o fac în puterea inteligenţei mele personale şi dându-mi seama că Atotputernicul este bucuros că mă apropiu. Mă rog adesea, „O, Doamne, Îţi mulţumesc că nu sunt ca alţi oameni, nici chiar ca acest vameş!” Luca 18:11.

Nu, prietene; nu aşa gândim noi — nu aşa spune Biblia, nu aceasta este lecţia pe care trebuie s-o scoatem din Scriptura în analiză. Trebuie să admitem că nu există autoritate scripturală pentru existenţa unei clase clericale în Biserica lui Cristos — decât dacă vorbim despre cei doisprezece apostoli, Sf. Pavel luând locul lui Iuda. Scriptural cei doisprezece sunt clasaţi ca o ierarhie — purtătorii de cuvânt speciali ai lui Isus.

Noi nu sugerăm că sufletul doritor de a se apropia de Dumnezeu trebuie să vină prin clerul vreunei denominaţii. Accentuăm însă faptul că există doar o singură cale de apropiere de Dumnezeu, iar aceasta este prin Marele Avocat pe care El L-a stabilit pentru noi — „Isus Cristos Cel drept” — „Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” (1 Ioan 2:1; Evrei 5:6). „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”, a fost Mesajul Său. „Nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”, este Mesajul apostolului. Fapte 4:12.

TĂMÂIE PE ALTARUL DE AUR

Cei care n-au încă ochii înţelegerii deschişi să-şi dea seama că Isus este Cel numit divin pentru reconcilierea lumii cu Dumnezeu pot fi scuzaţi dacă se apropie de Dumnezeu în rugăciune fără El. Rugăciunea lor poate fi ascultată în măsură limitată, dacă este oferită în sinceritate, din inimă, şi fiindcă, după cum sugerează Sf. Pavel, „Dumnezeu trece cu vederea” necunoşterea aranjamentelor Sale. Fapte 17:30.

((367))

Dar, după cum regele Ozia cunoştea aranjamentul divin, că numai preotul Îi putea oferi Atotputernicului tămâie pe Altarul de Aur, tot aşa cei care ajung să-şi dea seama că Isus este Marele Preot antitipic, prin care a fost deschisă comunicarea cu Tatăl, ar veni sub condamnare dacă ar merge în Prezenţa Divină în rugăciune altfel decât cum prevede aranjamentul lui Dumnezeu, întocmai cum regele Ozia a fost lovit de lepră pentru îngâmfarea şi mândria lui.

Lepra, privită din punct de vedere scriptural, este un tip al păcatului. Prin urmare, experienţele regelui Ozia, din punct de vedere tipic înseamnă că acei care vreau să se apropie de Dumnezeu altfel decât prin Preotul rânduit de El, ştiind că aşa nu este potrivit, ar veni sub condamnarea divină ca păcătoşi cu voia. Pedeapsa ar fi în măsura gradului iluminării de care s-au bucurat înainte.

OPTZECI DE PREOŢI VITEJI

Când regele a intrat în Sfânta Templului să aducă tămâie pe Altarul de Aur, marele preot şi optzeci de preoţi subordonaţi l-au urmat, protestând împotriva sacrilegiului său. Deşi aceasta nu era decât datoria lor, totuşi i-a marcat ca bărbaţi viteji, curajoşi; căci în timpurile vechi un rege avea mare putere. Regele Ozia îşi simţea mărimea şi era mândru de ea; ca atare el ar fi fost ofensat de orice amestec în prerogativele sale regale.

Cuvintele lor de protest au exprimat ceea ce regele ştia deja în privinţa restricţiilor legate de serviciile Templului. Dar ei au adăugat, „Ieşi, căci ai păcătuit. Şi lucrul acesta nu-ţi va face cinste înaintea Domnului Dumnezeu.” Adevărata cinste, adevărata binecuvântare, adevărata prosperitate nu poate fi găsită în opoziţie cu aranjamentele divine. Cursul regelui trebuia prin urmare să-i aducă dezonoare. Dacă s-ar fi grăbit să-l slăvească pe Dumnezeu, el fără îndoială ar fi primit o binecuvântare. Dar în locul acesteia încălcarea Legii divine i-a adus blestem.

Lecţia este clară, exemplificată prin textul nostru şi prin cuvintele Domnului nostru, „Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat” (Luca 14:11). Chiar dacă acţiunile regelui erau bazate pe intenţii bune, nu pe mândrie, nu era destul. Trebuia ca intenţiile bune să-l fi îndrumat spre o cercetare a aranjamentelor şi făgăduinţelor divine. Necunoşterea Legii nu este o scuză. De aceea avem îndemnul apostolului, „Străduieşte-te (în limba engleză, studiază — n. t.) să te prezinţi aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept cuvântul adevărului”. 2 Tim. 2:15.

Lecţia pare să fie o lecţie de umilinţă, atât pentru Biserică cât şi pentru lume. Unii s-au născut umiliţi, iar alţii încrezuţi. Aceştia din urmă sunt prin urmare dezavantajaţi în privinţa acestui dar, chiar dacă din punct de vedere scriptural sunt avantajaţi în privinţa curajului în luptă împotriva adversităţilor prezente. În general dezavantajele noastre prin imperfecţiunile cărnii nu sunt atât de inegale încât pentru unul să fie mai uşor decât pentru altul să intre în Împărăţie sub această chemare a Vârstei Evanghelice. Căci unde se dă mult, se cere mult; iar judecata Domnului va fi conform inimii, voinţei, intenţiei, străduinţei, şi nu conform cărnii, slăbiciunilor şi eşecurilor ei.

Umilinţa este importantă, nu numai prin ea însăşi, dar şi fiindcă celelalte daruri ale Spiritului sfânt nu pot fi dezvoltate fără ea. În fruntea listei acestor daruri spirituale este blândeţea. Cum ar putea fi cineva delicat sau cum ar putea face progres în cultivarea acestor daruri dacă n-ar fi blând. Cum ar putea fi cineva răbdător şi supus în încercările şi dificultăţile vieţii dacă n-ar fi blând? Cum ar putea fi cineva amabil faţă de împotrivitori şi în toate lucrurile dacă n-ar fi blând? Cum ar putea fi cineva răbdător faţă de toţi dacă n-ar fi blând? Cum ar putea cineva să aibă amabilitate frăţească decât prin blândeţe? Cum ar putea fi cineva asemenea lui Dumnezeu dacă n-ar poseda blândeţe? Cum ar putea fi cineva iubitor în sensul scriptural, fără a fi blând? În aceste privinţe vor fi încercaţi toţi cei care vor fi din Biserică. Iar blândeţea şi umilinţa trebuie să fie cultivate şi trebuie să prisosească în inimă pentru a permite cultivarea şi a celorlalte roade ale Spiritului sfânt.