Vol. 7 Noiembrie-Decembrie 1999 Nr. 1

Privelişte din turnul de strajă

Opiniile Dr. Rev. Gordon despre război

R5764 W. T. 15 septembrie 1915 (pag. 275-278)

Ziarul „Toronto Globe” publică tulburătorul articol care urmează, ieşit de sub pana Rev. Charles W. Gordon. Doctor în Teologie, foarte cunoscut sub pseudonimul Ralph Connor. Rev. Gordon, în calitate de capelan al Batalionului patruzeci şi trei Cameron Highlanders (scoţieni din regiunea muntoasă — n. t), s-a întors în Canada, aducând cu sine pe fratele său rănit, locotenentul A. R. Gordon. Articolul său în „Globe” spune:

Anglia vede spectrul înfrângerii

„Toţi au spus, animaţi de simţul datoriei, că acest război este o treabă serioasă, dar nici un om în viaţă, nici măcar Kitchener n-a ştiut până acum trei luni cât de serios este. Kitchener ştie acum. Asquith ştie. Lloyd-George ştie. Bonar Law ştie. Liderii sindicali din Anglia şi sindicatele ştiu exact cât de grav, cât de ucigător este acest război. Şi pe străzile Londrei şi în birourile din Londra, în saloane şi în Ťweek-end-uriť, oamenii îşi pun unii altora în şoaptă întrebări pe care n-ar îndrăzni să le pună cu voce tare şi primesc răspunsuri care uneori dau un simţământ ciudat inimii lor britanice.

Acest război este într-adevăr o problemă serioasă. Optimistul voios şi iresponsabil, cu ochiul la trecut când războaiele se duceau cu oameni, nu cu maşini, şi când valoarea, nu explozibilul, câştiga bătăliile, declară că rezultatul lui este asigurat — că numai un rezultat este posibil — victoria armatelor noastre. Plăcut om este acest optimist voios, până observi că ochiul lui priveşte spre trecut sau este cu capul în nori. Când îl cunoşti, îl condamni pentru că este un nebun amăgitor. Orice om din imperiu care ar trebui să fie ascultat nu vede nici o speranţă de victorie, absolut nici una, şi slabă nădejde de un final indecis, decât dacă se schimbă condiţiile, aşa încât să fie complet diferite de cele în care s-a purtat până acum războiul.

Prima impresie pe care şi-o făcea cineva când ajungea în Londra acum două luni era că tradiţionala siguranţă de sine britanică a fost zdruncinată şi a fost înlocuită cu un simţ de nesiguranţă paralizant. Se simţea pretutindeni, pe străzi, în hoteluri, la cine, la Camera Comunelor şi în presă — chiar în presă! Nu era atât de mult ce spunea poporul, ci ceea ce refuza să spună. Efortul hotărât şi evident de a fi voios este ceea ce te deprima şi te supăra. Fiecare spunea vecinului, ŤÎnveseleşte-te, lucrurile se vor ameliorať.

Condamnă Biroul de Război pentru starea lucrurilor

Dar fiecare, când era singur, refuza să se înveselească. În acele momente singuratice era ocupat cu precădere să condamne în felul său propriu ceva sau pe cineva, dar nu pe germani, ci foarte mult pe cei de la Biroul de Război.

Ce nu era în regulă? Faptul era pur şi simplu acesta: Poporul britanic stătea şi privea cu ochii de curând deschişi, spectrul înfrângerii ivindu-se de printre ceţurile canalului; un spectru deosebit de tradiţiile din visele noastre, din somn sau din stare de veghe, prin aceea că refuza să dispară şi purta un coif strălucitor. Acel spectru, dacă condiţiile nu se schimbă, n-ar putea fi îndepărtat, ci ar îmbrăca haina de hidoşenie şi de permanenţă a realităţii ca să fie contemplat de copiii lor generaţii la rând. Fără îndoială sunt oameni care citesc aceste rânduri şi se opresc să spună, ŤFleacuriť. Dar poporul englez nu mai spune, ŤFleacuriť, şi n-a spus, ŤFleacuriť când i s-au deschis ochii cu vreo două luni şi jumătate în urmă. Atunci poporul britanic s-a ridicat treaz, şi cu acel superb curaj rece cu care înfruntă oamenii faptele neplăcute şi îngrozitoare a privit situaţia în faţă şi a început să schimbe lucrurile.

Asquith priveşte lucrurile într-un fel caracteristic

Guvernul a arătat calea. Cu acea putere bună de sacrificiu care este caracteristică oamenilor de stat britanici, Asquith a făcut faţă crizei, fiindcă criză era. Era o zi amară şi grea pentru premier, cea mai amară şi cea mai grea din întreaga sa carieră, dar el a fost la înălţimea cerinţei făcute asupra patriotismului său. S-a format un guvern de coaliţie. Atunci a început curăţenia casei. Printre altele, Biroul de Război a fost reorganizat. A fost înfiinţat un nou departament cu Lloyd-George, acel minunat, mare om micuţ la conducerea sa. Până atunci chemarea fusese pentru bărbaţi şi tot mai mulţi bărbaţi. Acum la urechile naţiunii a ajuns un strigăt nou: ŤMuniţii, muniţii şi tot mai multe muniţiiť. Acel Ťfăcător de minuni, micul Welshmanť îşi făcea datoria.

O întrebare încă îşi mai aşteaptă răspunsul: ŤCare va fi finalul acestui război grav?ť Răspunsul este clar, atât de clar încât şi optimistul vesel de odinioară îl poate vedea. Şi răspunsul este acesta: Dacă schimbarea de condiţii atât de splendid iniţiată nu va fi continuată, şi cu acceleraţie mereu crescândă, rezultatul va fi ÎNFRÂNGERE.

Cerere pentru muniţii

Care este atunci datoria imediată a canadienilor? Să strângă sume mari de bani? Nu prea. Se poate avea încredere că bătrânul John Bull se va îngriji de finanţarea acestui război. Dar în privinţa Canadei, două lucruri îi stau în putere. Să auzim ce repetă insistent Lloyd-George: ŤMuniţii şi mitraliere, muniţii şi mitraliere! Orice strung canadian care poate roti un obuz să fie pus în mişcare. Fiecare muncitor canadian, bărbat sau femeie, care poate ajunge la o fabrică de muniţie sau la o fabrică de armament să meargă acolo, şi aceasta cât de repede. Obuze, cât mai multe obuze! Mitraliere, cât mai multe mitraliere!

((442))

„Acolo unde soldaţii englezi au două mitraliere, germanii au patruzeci. Obuze folosite din abundenţă — chiar cu risipă — înseamnă batalioane salvate. Am încercat să luptăm cu oameni împotriva mitralierelor şi am învăţat lecţia amară. Obuzele canadiene şi mitralierele canadiene înseamnă salvarea bărbaţilor canadieni. Să se spună serios, sobru şi solemn, că dacă imperiul nu poate furniza muniţii de război în cantităţi imense şi oameni de război în număr imens, partea noastră va fi amărăciunea şi umilinţa înfrângerii, iar partea copiilor noştri va fi ruşinea şi sclavia unui militarism infam şi tiranic.

Starea de plâns a clerului

Slujitorii bisericilor nominale se află la strâmtoare. Se aşteaptă de la ei să fie credincioşi ţării lor, la bine şi la rău. Se aşteaptă de la ei să predice războiul ca fiind voia lui Dumnezeu şi mersul la război ca un fapt meritoriu care va avea răsplata şi binecuvântarea divină. Ei trebuie să încurajeze recrutarea, în ascultare de poruncile regelui lor pământesc şi în încălcarea poruncilor Regelui ceresc, care i-a îndrumat să fie făcători de pace şi să urmărească pacea cu toţi oamenii şi să nu ucidă, nici cu aprobare legală nici altfel.

Când s-a făcut greşeala

Cu multe secole în urmă episcopii bisericii au făcut un pas greşit declarând că ei erau episcopi apostolici — cu puteri apostolice, la fel ca cei Doisprezece iniţiali. Mai târziu, aceşti autodenumiţi „episcopi apostolici” (Apoc. 2:2) au ajuns la concluzia că poporul nu trebuie să aibă Biblia şi că ei ar putea simplifica problemele pentru mase dându-le crezurile. Au făcut primul crez în 325 d. C., iar după aceea au continuat să facă „tot mai rău”, până în secolul al şaisprezecilea. Între timp Biblia a fost interzisă. La un moment dat era aproape un semn sigur de erezie să fii găsit citind Biblia, pentru că aceasta implica faptul că cititorul nu era deplin mulţumit cu crezurile pe care „episcopii apostolici” le făcuseră pentru lume. În acel timp au fost introduse doctrinele oribile ale veacurilor întunecare de către marele nostru Adversar.

Apoi a venit o schimbare, când poporul a început să ceară Biblia şi să se îndoiască de infailibilitatea „episcopilor apostolici” şi a crezurilor lor. Ediţii timpurii ale Bibliei au fost arse în public, atât de episcopii protestanţi cât şi de cei catolici, până când Biblia a triumfat şi a devenit prea adânc înrădăcinată în minţile oamenilor ca să se facă aceasta. Perioada întunericului a durat mai bine de o mie două sute de ani, candela Cuvântului lui Dumnezeu fiind absentă. Apoi s-au făcut diferite încercări de a studia Biblia, toate mai mult sau mai puţin împiedicate de insistenţa episcopilor că Biblia trebuia interpretată după crezurile pe care ei le făcuseră. Încă nu sunt mulţi care să fi ieşit din întuneric. Cu toţii am vrea să spunem împreună cu cardinalul Newman:

„Condu-mă, blândă Lumină, prin ceaţa ce mă-nconjoară,
    Condu-mă-nainte
Noaptea-i întunecoasă iar eu sunt departe de casă,
    Condu-mă-nainte!”

Numai în ultimii patruzeci de ani studenţii Bibliei ignoră într-adevăr toate crezurile şi merg direct la Biblie pentru lumina şi Adevărul divin, şi binecuvântarea lor creşte corespunzător. Marele război actual, după cum ştie toată lumea, a fost reţinut timp de patruzeci de ani. Obiectivul Domnului în faptul că l-a reţinut în trecut a fost ca să favorizeze studiul Bibliei. Astfel citim: „După aceea am văzut patru îngeri care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ... Şi am văzut un alt înger, ... El a strigat cu glas tare celor patru îngeri cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: ŤNu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea robilor Dumnezeului nostruť”. Apoc. 7:1-3.

În timpul acelei lungi perioade de întunecime Candela Adevărului a fost ascunsă de popor, „episcopii apostolici” s-au înălţat şi s-au separat de restul Bisericii — numindu-se Biserica, ierarhia, clerul, şi numind masele laici, contrar cuvintelor Învăţătorului, „Voi toţi sunteţi fraţi”, şi cuvintelor Sf. Petru către întreaga Biserică, „Voi sunteţi o preoţie împărătească”.

Clerul, înălţându-se pe ei înşişi, au mai făcut un pas, pretinzând putere şi autoritate. S-a răspândit pretenţia că venise timpul ca Biserica să domnească. În acord cu aceasta, un episcop-şef a fost numit pontif sau papă şi s-a decretat ca el şi toţi succesorii lui să fie locţiitori ai lui Cristos — domnind peste împărăţiile lumii ca şi reprezentanţi ai lui Cristos. În acea calitate, ei au însărcinat pe diferiţii regi să domnească peste popoarele lor în numele lui Cristos, identificând astfel diferitele guvernăminte ale lumii cu Biserica şi făcând o domnie combinată, spirituală şi pământească — două părţi ale imperiului lui Dumnezeu pe pământ, pretindeau ei.

Timp de secole papii au avut o asemenea putere încât regii n-au îndrăznit să li se opună, ci au găsit că era spre avantajul lor să susţină pretenţia papalităţii, supunând totul sub îndrumare papală. Un rege nu putea divorţa de soţie ca să se căsătorească cu alta fără o dezlegare specială de la papă. Papa n-a răspuns îndeajuns de repede la dorinţele regelui Henrick al VIII-lea al Angliei în privinţa aprobării căsătoriei sale cu a doua soţie. Atunci regele a rupt relaţiile cu papalitatea şi a început o biserică a sa proprie — cu el ca şi cap — autorizând şi susţinând pe episcopii săi şi dându-le locuri în Camera Lorzilor; ei îl autorizau şi-l susţineau pe el în schimb, ca şi cap al Bisericii Angliei. Luther a făcut un lucru similar pentru regii şi prinţii germani, pentru suedezi, danezi, finlandezi etc. Greco-catolicii, deasemenea, fiind în dezacord cu papalitatea, au susţinut guvernul rus.

Astfel avem faptul că sistemele religioase au spus actualelor guverne din Europa că ele sunt împărăţiile ((443)) lui Dumnezeu — aprobate de Atotputernicul prin reprezentanţii Săi pământeşti — în unele cazuri papalitatea, în altele luteranismul, în altele Biserica Angliei, în altele Biserica Greciei.

Ce harababură îngrozitoare!

„Dar”, ni se spune, „asta-i poveste veche. Nici un om educat nu mai crede acum acele lucruri!” Suntem de acord cu aceasta. Ne îndoim că regele George crede într-adevăr despre sine că este capul bisericii lui Cristos pe pământ şi apărătorul credinţei ales în mod divin. Ne îndoim că kaizerul Wilhelm crede serios că el este reprezentantul special al lui Dumnezeu pentru luterani. Ne îndoim că ţarul ia în serios pretinsa lui relaţie cu Împărăţia lui Mesia. Ne îndoim că Franz Joseph al Ungariei ia în serios ideea că el este reprezentantul Împărăţiei lui Cristos prin numire papală. Totuşi, teoria există. Ea se află în mintea oamenilor.

Predicatorii tuturor denominaţiilor, acceptând tacit aceste condiţii, nemustrându-le şi nerespingându-le, de fapt le-au apobat; şi ei n-au spus poporului că s-a făcut o mare greşeală — că Împărăţia lui Cristos n-a fost niciodată stabilită pe pământ, dar că ea este următorul lucru care trebuie aşteptat. De aceea lumea este nedumerită. Creştinii germani luptă ca parte a Împărăţiei lui Cristos împotriva creştinilor ruşi ca parte a Împărăţiei lui Cristos şi împotriva creştinilor englezi ca parte a Împărăţiei lui Cristos. Ce harababură îngrozitoare! Şi cine poartă răspunderea pentru asemenea ignoranţă, orbire, superstiţie dacă nu predicatorii?

Între timp, Împărăţia lui Dumnezeu vine, aşa cum a prezis Biblia. Marele Timp de Strâmtorare este gata să inaugureze noua Domnie — Domnia de Dreptate a lui Mesia. Dar aceasta din urmă nu vine oare ca un hoţ sau ca un laţ asupra întregii lumi? Nu este oare adevărat că apostolul a prezis, „Voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ”?

În acelaşi timp, nu se află oare predicatorii lumii, catolici şi protestanţi, într-o situaţie grozav de grea? Strămoşii lor au spus omenirii că guvernele prezente sunt împărăţiile lui Cristos. Aceşti oameni învăţaţi, cunoscând bine aberaţia acestei învăţături, n-au corectat-o. Acum ei se află într-o postură de ipocriţi. Acum aceste împărăţii pământeşti apelează la ei să strângă bani şi trupe pentru apărarea a ceea ce ei au spus poporului că este Împărăţia lui Cristos. Dar Cuvântul lui Dumnezeu apelează la ei să fie, dimpotrivă, făcători de pace şi astfel să-i înveţe pe oameni.

Oamenii înşişi sunt încurcaţi. Dar putem fi siguri că atunci când îşi vor veni în fire — şi în curând îşi vor veni, în strâmtorarea îngrozitoare ce se apropie — ei nu numai că vor fi instigaţi împotriva prinţilor pământeşti care i-au târât în război, ci fără îndoială vor fi instigaţi şi împotriva prinţilor spirituali care i-au înşelat făcându-i să creadă că luptă pentru Împărăţia lui Mesia — când de fapt ei i se opuneau.

Spiritul de război şi de neînţelegere pare să fie până şi în aerul pe care-l respirăm. Atitudinea tuturor creştinilor, şi în special a tuturor studenţilor Bibliei, ar trebui să fie aceea de făcători de pace, în casă, în piaţă, la magazin. Să ne păstrăm gândirea rece, ca să fim astfel capabili să ajutăm pe alţii să gândească şi să acţioneze la rece, cu calm şi în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu. Orice este înrudit cu furia, mânia, vorbirea de rău şi amărăciunea ar trebui, aşa cum spune apostolul, să fie îndepărtat de la noi care căutăm să fim urmaşi ai Mielului. Aceleaşi principii se aplică într-o măsură importantă şi la relaţia noastră cu fraţii din Biserica lui Cristos. Cu fraţii, în special, ar trebui să fim foarte îndelung răbdători şi dispuşi să renunţăm la preferinţele noastre în interesul păcii, în special atunci când nu sunt implicate principii vitale.

_________________

Rezultatele unui an de război

În „New York American” (2 august), B. C. Sorbes rezumă efectele actualului război european după cum urmează:

„Priviţi aceste două imagini — ce a făcut un an de război pentru Europa şi ce a făcut un an de pace pentru Statele Unite:

Un an de război a costat Europa 2.600.000 din efectivul ei uman cel mai bun, a mutilat peste 5.000.000 şi a atras după sine pierderea a peste 10.000.000 din oamenii de pe câmpul de luptă — Ťpierderileť din case sunt în afara calculelor.

Un an de război a adăugat 18.900.000.000 de dolari la datoriile naţionale, de fapt, deşi aceasta nu se admite, ducând la faliment pe toţi beligeranţii.

Un an de război a paralizat comerţul Europei şi a transformat douăzeci de milioane de muncitori productivi în douăzeci de milioane de muncitori distructivi, în timp ce partea cea mai mare din populaţia fiecărei ţări beligerante este angajată în aprovizionarea directă sau indirectă a dumnezeilor războiului — mai degrabă a vdemonilor.

Europa doborâtă

Un an de război a pustiit vaste teritorii din Europa, a ruinat şi a lăsat fără adăposturi poate cincizeci de milioane de fiinţe umane, fără a mai spune ceva despre distrugerea a mare parte din arhitectura cea mai sacră a lumii.

Un an de război, pe scurt, a doborât Europa şi a dus-o la faliment.

Un an de pace internă printre ororile războiului Europei a ridicat Statele Unite pe locul principal între statele lumii.

Un an de pace a câştigat pentru noi primul loc în influenţa morală.

((444))

Un an de pace a câştigat pentru noi primul loc în puterea financiară.

Un an de pace a câştigat pentru noi primul loc între naţiunile industriale ale lumii.

Un an de pace ne-a transformat dintr-o naţiune debitoare într-una creditoare.

Un an de pace ne-a dat viteză pe calea ajungerii în poziţia de centru financiar al lumii.

Un an de pace ne-a făcut capabili să hrănim şi să ajutăm milioane şi milioane de victime nevinovate şi neajutorate ale războiului — această ultimă realizare însemnată a Americii fiind în timpul celui mai negru an pe care l-a cunoscut vreodată pământul. Un an de pace, pe scurt, a adus Statelor Unite o infinitate de binecuvântări, tot aşa cum un an de război a adus Europei o infinitate de orori şi dezastre.”

Se vor implica Statele Unite?

Articolul continuă şi pune sub semnul întrebării viitorul şi posibilitatea implicării Statelor Unite. Ce ciudat ca o astfel de posibilitate să fie până şi luată în discuţie, în lumina faptului că toate naţiunile acum în război ar fi fericite să iasă din el onorabil aproape cu orice preţ! Pericolul văzut este pe linia legilor internaţionale şi a drepturilor celor neutri. Avioanele de luptă şi submarinele au adus noi factori în acest război, care n-au fost prevăzuţi la stabilirea regulilor războiului, nici legile internaţionale nu se ocupă de ele. Legea internaţională prevede ca naţiunile neutre şi comerţul lor să nu fie stânjenite, decât în cazul porturilor sub blocadă. Orice navă care intră într-un astfel de port poate fi inspectată. Dacă este proprietatea adversarului, nava şi încărcătura pot fi confiscate. Dacă aparţine unei naţiuni neutre, aceasta trebuie să fie scutită, cu excepţia muniţiei de război.

Marea Britanie a violat drepturile Statelor Unite şi ale altor naţiuni neutre în privinţa acestor lucruri. Ea n-a pus în realitate porturile sub blocadă, dar le-a declarat sub blocadă şi a capturat vase neutre peste tot în largul mării şi le-a dus în porturile britanice, indiferent de faptul că încărcătura lor nu era contrabandă de război. Marinarii americani s-au plâns mult de detenţie şi de pierderi. Ei sunt totuşi siguri că în final li se va face dreptate — probabil când războiul se va termina.

Marea Britanie scuză aceste încălcări ale legii şi ale acordului internaţional declarând că s-au schimbat condiţiile şi că este în interesul ei să-şi schimbe modul de acţiune. Când în aranjamentul legii internaţionale ea a fost de acord cu prevederea ca produsele alimentare să aibă acces liber, se gândea la faptul că ea însăşi avea nevoie să importe produse alimentare. Dar mai târziu, dându-şi seama că nemţii ar putea fi înfometaţi dacă navelor nu li s-ar permite transportul liber, ea a ajuns la concluzia că războiul ei împotriva germanilor ar fi mai eficient dacă proviziile de hrană ar fi oprite şi germanii ar fi parţial înfometaţi.

În acordul internaţional, bumbacul nu este inclus ca material de război şi nu este supus confiscării. Marea Britanie şi Germania au fost amândouă de acord cu aceasta, pentru că nici una dintre ele nu produce bumbac. Ambele îl importă din America pentru producţie de îmbrăcăminte, tricotaje etc. Totuşi, condiţiile s-au schimbat în aşa măsură încât o mare parte din muniţia folosită în acest război este făcută din bumbac. De aceea Anglia refuză să permită transporturilor americane de bumbac să meargă în Germania, fie direct, fie prin ţări neutre, şi a capturat încărcăturile de bumbac — contrar legii internaţionale, pretinzând că are dreptul să facă aceasta pentru că are puterea — cea mai puternică flotă — şi pentru că ea consideră că este necesară o grabnică zdrobire a Germaniei.

Nemţii au încălcat şi ei legea internaţională, cu care au fost de acord. Au anunţat o blocadă a porturilor britanice fără ca navele lor să blocheze aceste porturi. Aceasta se numeşte „blocadă de hârtie”, în sensul că este doar anunţată în scris, întocmai cum englezii au anunţat blocada germană în scris, fără ca vasele să blocheze de fapt porturile germane. Germania declară că noile condiţii (avioane şi submarine) o justifică să încalce legile naţiunilor şi să distrugă vasele pe care submarinele nu le pot duce ca trofeu în porturile ei. I s-a atras atenţia asupra faptului că aceasta pune în primejdie viaţa necombatanţilor şi neutrilor şi a scopurilor lor potrivite. Guvernul Statelor Unite i-a cerut să se abţină de la această încălcare a legii.

Germania declară că împrejurările au modificat cazurile; că pentru succesul şi pentru autoapărarea ei este necesar să stabilească o blocadă împotriva Marii Britanii cât se poate de asemănătoare cu aceea pe care Marea Britanie a stabilit-o împotriva ei şi că singurul mijloc de a atinge acest scop este distrugerea vaselor britanice, care transportă voluntari, arme şi muniţie de război de diferite tipuri către Marea Britanie, intenţionate pentru distrugerea nemţilor şi a caselor lor. În aceste condiţii, Germania regretă incapacitatea ei de a respecta legea internaţională la care şi-a dat acordul, şi pretinde să fie justificată prin faptul că Anglia a încălcat aceeaşi lege. Germania a fost totuşi de acord să respecte vasele neutrilor, dacă are asigurarea că nu transportă muniţie de război. Ea atrage atenţia asupra faptului că a avertizat navele neutrilor (în blocada ei de hârtie) să stea deoparte de zona războiului; şi spune că dacă neutrii călătoresc pe nave ale Aliaţilor, viaţa şi proprietatea lor sunt pe propriul lor risc.

Calea potrivită pentru Statele Unite

Indiferent spre ce s-ar îndrepta simpatiile noastre naturale, fie prin înrudire, fie prin asociere în viaţă, toţi trebuie să admită că ambele părţi din această mare bătălie sunt la strâmtoare grozavă şi de aceea în mare ispită de a încălca legea internaţională, după cum au şi făcut-o. Dar cum ar trebui Statele Unite să întâmpine situaţia? Ar fi oare lucru înţelept, potrivit, să intre în altercaţie cu vreuna dintre aceste naţiuni din cauza încălcării legii? Dacă nu, cum putem protesta eficient?

((445))

Răspundem că o cale demnă şi potrivită ar fi să refuze orice legături comerciale cu naţiunile în război atâta timp cât acestea încalcă legea internaţională la care au consimţit. Credem că aceasta le-ar face pe ambele puteri mari să se oprească şi ar pune capăt amestecului lor cu neutrii şi cu afacerile lor. De ce oare partea de lume care are pace să fie deranjată şi incomodată de către cei în război? Ar fi permis doar pentru că naţiunile în război sunt puternice. Dacă s-ar rupe legăturile comerciale cu întreaga zonă de război, iar americanii şi bunurile lor ar fi ţinuţi în afara acestor zone, s-ar evita necazul, chiar dacă naţiunile în război n-ar consimţi şi n-ar oferi garanţii de respectare a legilor internaţionale.

Interesele de afaceri strigă împotriva unei astfel de căi demne, împotriva unei politici atât de corecte. Ele exclamă: „Asta ar strica toată afacerea! Avem comenzi în valoare de sute de milioane de dolari pentru materiale de război la preţuri excelente şi am pierde toate acestea. De aceea politica sugerată n-ar fi bună”.

Admitem că potrivit legii internaţionale poporul unei ţări neutre poate produce în particular mărfuri pentru naţiunile în război. Recunoaştem că un asemenea comerţ este profitabil. Totuşi, este o permisiune, nu o obligaţie, ca persoane dintr-o naţiune neutră să poată, potrivit legii internaţionale, avea legături cu naţiuni beligerante. Dar că nu există nici o constrângere în această chestiune este evident din faptul că guvernul nostru şi-a exercitat deja discreţia de a opri vânzarea de materiale de război Mexicului, de exemplu. Are acelaşi drept, şi fără a încălca neutralitatea, să oprească vânzarea de materiale de război oricărei naţiuni beligerante. O astfel de pedeapsă pentru încălcarea legii internaţionale ar fi, se pare, singura cale de a-i face pe beligeranţi să se oprească.

De altfel, deschiderea noastră faţă de naţiunile în război, rugăciunile multora pentru ei şi trimiterea de provizii, medici şi asistente etc., să ajute la îngrijirea răniţilor, toate au aparenţa unei batjocuri jalnice în lumina ajutorului pe care-l dăm pentru continuarea războiului, prin permiterea manufacturierilor americani să vândă muniţii naţiunilor beligerante, ceea ce contravine drepturilor tuturor neutrilor şi încalcă legea internaţională.

În orice caz, cât de nebunesc ar fi ca aceste State Unite să intre într-o controversă cu vreuna dintre puterile în război, când întreaga lume este martoră la nebunia lor şi când ele însele doresc cât se poate de serios să nu fi intrat în război.

Nu putem face apel la naţiunea noastră ca la o naţiune de creştini, pe linia poruncilor lui Isus; dar toţi copiii consacraţi ai lui Dumnezeu să reţină că nu e-xistă decât două părţi, două drapele, doi căpitani. Creştinii s-au înrolat sub drapelul Prinţului Păcii, care se împotriveşte Prinţului Întunericului, a cărui cădere se va îndeplini în marele timp de revoluţie şi anarhie, despre care Biblia prezice că va urma acestui război, şi care, mulţumim lui Dumnezeu! va fi uşa spre Împărăţia Milenară şi spre marea binecuvântare care va veni atunci pentru lume prin ea. „Pentru cei Aleşi, acele zile (de conflict şi anarhie) vor fi scurtate” — întrerupte (Matei 24:22); pentru că atunci când oamenii vor fi învăţat marea lecţie a ceea ce ar rezulta din egoism dacă n-ar fi intervenţia divină, Puterea lui Dumnezeu prin Împărăţia lui Mesia va prelua prompt controlul şi binecuvântarea Domnului va face ca vânturile conflictului să înceteze, aşa cum pe Marea Galileii cuvintele Învăţătorului au făcut o mare linişte când furtuna era la culme.

Între timp, indiferent de cursul lumii, este de datoria poporului consacrat al Domnului să-şi menţină mintea nepărtinitoare, neutră — să privească lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu, pe cât este posibil — să simpatizeze cu toţi şi să nu se alăture nici unuia — să apere pacea în acţiune, cuvânt şi gând. „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu.”