Vol. 7 Martie-Aprilie 2000 Nr. 3
Întoarcerea și victoria lui Ilie
Experiențele lui Ilie sunt tipice — Regele Ahab și regina Izabela de asemenea sunt tipuri — Cei trei ani și jumătate de secetă au prefigurat o mie două sute șaizeci de ani de secetă spirituală — Rugăciunea de credință a lui Ilie a adus ploi naturale — Rugăciunile de credință ale Bisericii au adus ploi spirituale și o mare reformă.
R 5751 W. T. 15 august 1915 (pag. 252-253)
Lecția noastră este interesantă, așa cum o găsim simplu relatată în Biblie, dar interesul studenților Bibliei crește când află că Ilie n-a fost doar un profet al Domnului, ci și un tip al experiențelor pământești ale Bisericii. Cartea Apocalipsei (2:20-25; 18:7) ne-o ilustrează pe regina Izabela ca reprezentând un mare sistem religios al acestui Veac al Evangheliei, care a încălcat grav adevărul. Ahab reprezintă guvernele lumești. Soția lui reprezintă un sistem bisericesc creștin fals, căsătorit cu guvernele pământești. După cum Ahab reprezintă guvernele lumești care au pretins a fi împărățiile lui Cristos, tot așa regina Izabela ilustrează sau simbolizează un sistem bisericesc fals care, în loc să-și păstreze curăția ca Biserica fecioară a lui Cristos, s-a căsătorit sau s-a unit cu aceste sisteme pământești. Contrar acesteia, adevărata Biserică fecioară trebuia să rămână credincioasă Domnului ei ceresc, așteptând a Doua Venire a Lui și atunci urma să se realizeze căsătoria ei cu El.
După cum profeții lui Baal se aflau sub grija reginei Izabela și sub patronajul regelui Ahab, tot așa preoții și reprezentanții religioși ai unui mare sistem bisericesc au fost servii ascultători ai marilor instituții false reprezentate prin Ahab și Izabela. În mod asemănător, profetul Ilie și purtarea lui cu Ahab, cu Izabela și cu afacerile lui Israel a fost un tip al adevăratei Biserici a lui Cristos în trup — de această parte de văl. Cu toate că Biserica adevărată este reprezentată simbolic într-adevăr printr-o femeie, ea de asemenea este reprezentată uneori printr-un bărbat, când imaginea include pe Domnul Isus Cristos, Capul Bisericii.
În Apocalipsa avem cei trei ani și jumătate ai experienței lui Ilie exprimați în limbaj simbolic — patruzeci și două de luni — 1260 de zile — trei timpuri sau trei ani și jumătate (Apoc. 11:2, 3; 12:6, 14; 13:5). În Apocalipsa timpul este simbolic, așa încât fiecare zi din cei trei ani și jumătate reprezintă un an, sau întreaga perioadă de 1260 de ani. Unii cercetători ai Bibliei au aplicat această perioadă ca începând în 539 d. Cr. și sfârșindu-se în 1798 d. Cr., atunci când Napoleon Bonaparte l-a luat pe papa de la Roma prizonier și l-a dus la Paris.
După cum în timpul cât Ilie s-a ascuns în pustie n-a plouat deloc până când a apărut el, așa cum se spune în lecția de azi, tot așa în experiențele Bisericii a fost o lipsă de ploaie, o secetă spirituală, timp de o mie două sute șaizeci de ani, care s-a sfârșit în 1798.
După cum chiar înainte ca timpul de secetă din Israel să se sfârșească a avut loc o mare întrecere (relatată în lecția de azi), cu biruința de partea Domnului, tot așa în istoria Bisericii a avut loc o mare întrecere între catolicism și protestantism în perioada numită Reformă. În imaginea din Apocalipsa, Biserica, simbolizată printr-o femeie, se vede că este dusă în pustie — pierdută din atenția generală. În tip femeia corespunde lui Ilie ascuns de privirile împăratului, reginei și profeților lui Baal — este în lume dar nu din ea. După cum Ilie a fost hrănit în pustie de corbi, tot așa relatarea din Apocalipsa spune că femeia, Biserica adevărată, retrasă din atenția ge_nerală, a fost cu toate acestea hrănită spiritual în timpul celor o mie două sute șaizeci de ani când în lume predomina o foame după hrană spirituală.
Clasa Ilie a făcut o lucrare foarte curajoasă după ce a ieșit din starea de pustie. Întărirea spirituală a venit în măsură abundentă. Pentru un timp se părea că regina Izabela a fost înfrântă și că înjunghierea profeților ei cu Sabia Adevărului a demonstrat erorile lor și a pus Adevărul lui Dumnezeu și pe servul acestuia, Ilie, Biserica adevărată, într-o poziție dominantă. Totuși, aceasta n-a fost pentru mult timp. Lecția noastră următoare (precedentă — n. t.) ne va arăta clasa Ilie fugind din nou de puterea Izabelei.
De ce n-a fost ploaie
Mulți își exprimă surprinderea că drept răspuns la studiul serios al Bibliei, Cuvântul lui Dumnezeu spune în zilele noastre un Mesaj atât de frumos de Înțelepciune, Dreptate, Iubire și Putere divină — un Mesaj foarte contrar învățăturilor trecutului. „Cum”, întreabă ei, „este posibil ca studenții Bibliei de azi să aibă atât de multă lumină asupra Cuvântului lui Dumnezeu față de studenții Bibliei la fel de zeloși din trecut”?
Răspundem că cei o mie două sute șaizeci de ani de secetă spirituală sunt explicația. Cam prin anul 300 d. Cr. episcopii creștini au început să pretindă puteri apostolice și să se autonumească episcopi apostolici. Există încă pretenția că episcopii bisericii Romei, ai bisericii Angliei etc. au autoritate egală cu cei doisprezece apostoli, în timp ce Biblia susține, dimpotrivă — că cei doisprezece apostoli aleși de Isus (Sf. Pavel luând locul lui Iuda) urmau să fie singurele temelii ale Bisericii creștine, învățăturile lor fiind în exact aceeași direcție cu cele ale Domnului Isus — ei fiind purtătorii Lui de cuvânt speciali pentru Biserică, pe cale orală și prin epistolele lor. Isus a profețit căderea care va avea drept rezultat pretenția pe nedrept a unora că sunt apostoli. Vezi Apoc. 2:2. Compară 2 Pet. 2:1; Fapt. 20:30.
((466))
Această înălțare a episcopilor a intrat treptat și i s-a dat mare forță prin acțiunea Împăratului Constantin, prin faptul că a convocat un conciliu al Bisericii în 325 d. Cr. la Niceea, în Bitinia. Conciliul, sub conducerea împăratului, a scos Crezul Niceean, ca reprezentând credința poporului lui Dumnezeu. Ca urmare acest crez a fost vârât în capul oamenilor ca fiind singura credință bună și infailibilă. Similar, la crez s-au făcut mai târziu și alte adăugiri de către episcopi. Susținerea acestor crezuri implica faptul că episcopii care le-au făcut aveau dreptul, autoritatea, revelația divină necesară pentru lucrare; și oamenii, susținând treptat crezurile, susțineau de fapt în același timp și doctrina succesiunii apostolice, care a devenit ulterior o trăsătură a crezurilor.
De când a fost promulgat și acceptat Crezul Niceean, în 325 d. Cr., practic n-a mai existat studiu biblic mai mult de douăsprezece secole. În tot acest interval studiul Bibliei a fost considerat inutil, pentru că episcopii apostolici formulaseră crezurile ca declarații potrivite ale credinței Bisericii. A studia Biblia ar fi însemnat a studia felul în care să lupți împotriva împăratului și a opiniilor și învățăturilor combinate ale episcopilor. În afară de aceasta, Bibliile, pe atunci scrise pe pergament, valorau o avere și numai puțini le aveau, iar educația necesară pentru citire era extrem de limitată.
Reluarea studiului Bibliei
O mie două sute de ani după prima exprimare de către așa-zișii episcopi apostolici ne aduc la 1526, când arta tipăritului devenise generală. În anul acela, prof. Tyndale pregătindu-și manuscrisul l-a publicat în Germania, din cauza opoziției clerului englez. El a importat Noul său Testament în Londra, din magazinele căreia oamenii au început să-l cumpere. Puțini erau în stare să citească, dar mulți erau bucuroși să organizeze adunări și să angajeze un cititor, ca să poată cunoaște Cuvântul lui Dumnezeu. În același timp germanii învățau câte ceva despre Noul Testament și diferitele lui învățături, de la Luther și colaboratorii lui.
Episcopii bisericii Angliei auziseră despre acest Nou Testament. Ei au cumpărat imediat întreaga ediție din magazine și le-au ars în public în fața catedralei Sf. Pavel din Londra. Ei se temeau că oamenii ar deveni interesați de cuvintele lui Isus și ale celor doisprezece apostoli inspirați divin, iar ei, care își însușiseră titlul de „episcopi apostolici”, vor deveni niște nulități. Ei știau de asemenea că cele optsprezece concilii ecumenice, ținute de-a lungul celor o mie două sute de ani, declaraseră ca fiind adevărata credință creștină multe lucruri pe care Biblia nu le învăța, și că ei omiseseră multe lucruri pe care ea le învăța. Ei se temeau că oamenii, devenind studenți ai Bibliei, vor cunoaște aceste lucruri și astfel va fi răsturnată credința generală bazată pe crezuri — și nu pe Biblie.
Vedem totuși că temerile lor au fost aproape nejustificate. Învățăturile crezurilor, fixate timp de douăsprezece secole, s-au întărit într-atât în mințile oamenilor, încât ei pot citi contrariul în Biblie fără să observe vreodată nepotrivirea. Totuși, o mare înclinație spre studiul Bibliei a apărut în acel timp în poporul britanic. Ulterior au fost publicate alte câteva traduceri, până când în sfârșit episcopii au considerat recomandabil să dea oamenilor Biblia, vârându-le în cap gândul că episcopii tot timpul susținuseră Biblia. Apoi, de asemenea, ei au avertizat pe oameni împotriva oricărei interpretări a Bibliei care ar face-o diferită de învățăturile din crezuri ale așa-numiților „episcopi apostolici” — amenințându-i cu chinul veșnic.
Interesul pentru Biblie continuând, Regele James s-a gândit să-și facă popularitate autorizând un comitet să pregătească așa-zisa Versiune King James. În timp ce aceasta era în pregătire, romano-catolicii, ca să nu fie întrecuți, au făcut o versiune intitulată Biblia Douay — încă la modă. Aceasta a fost dată oamenilor cu sugestia că era în armonie cu crezurile și că oricine o interpreta diferit era un eretic, care nu putea fi oprit nici chiar în purgatoriu, ci va trece direct în chinul veșnic.
Așa cum a fost, Tyndale și alți câțiva interesați de Biblie au suferit martiriu, ca dușmani ai „episcopilor apostolici”, ai crezurilor și instituțiilor lor. Conflictul a continuat, după cum a fost deja sugerat, până în 1799, când Biblia a ajuns la mare proeminență, aproape toate Societățile noastre mari de Biblii de azi fiind organizate în interval de cincisprezece ani după acea dată. Perioada de secetă spirituală prezisă fiind terminată, o mare ploaie spirituală a venit în lume. Cu toate acestea, după cum va arăta lecția noastră următoare, Ahab, și în special Izabela, au rămas neschimbați. Viața lui Ilie fiind din nou în pericol, el a fugit în pustie.