Iehova Dumnezeul nostru este Unul

„Totuşi, pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile”. 2 Cor. 8:6 .

R 5747 W. T. 15 august 1915 (pag.247-249)

În ciuda larg-răspânditei acceptări a doctrinei Treimii, noi ne ţinem aproape de învăţătura Bibliei că nu există decât un singur Dumnezeu. Isus L-a numit pe Dumnezeu Tatăl Său şi a vorbit despre Sine ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Un tată este un dătător de viaţă. Un fiu este o odraslă, unul care primeşte viaţa de la tată. Această distincţie implică faptul că tatăl a existat mai întâi. Şi astfel Isus spune despre Sine, „Căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu.” Ioan 8:42.

În scrierile noastre arătăm învăţăturile clare ale Bibliei, că Isus în starea lui pre-umană a fost Logosul, Cuvântul sau Mesajul de la Tatăl, şi în această calitate a fost numit un dumnezeu, dar nu Dumnezeu — Tatăl. Într-o problemă atât de importantă ca cea a egalităţii Tatălui cu Fiul, nu trebuie să ne bazăm pe nici o altă mărturie decât pe aceea a scriitorilor inspiraţi ai Scripturilor. Nu trebuie să acceptăm nici o declaraţie decât aceea a Cuvântului divin însuşi. Să-L întrebăm pe Isus. El ne răspunde: „Tatăl Meu este mai mare decât Mine”; „Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi; judec după cum aud”, „Tatăl Meu este mai mare decât toţi”; „Mă urc la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru la Dumnezeul Meu şi la Dumnezul vostru”; „Aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos pe care L-ai trimis”. Ioan 14:28; 5:30; 10:29; 17:3; 20:17.

În scrierile noastre arătăm că Isus a fost prima dintre creaturile lui Dumnezeu, singura fiinţă creată direct de Iehova şi că Iehova a făcut toată creaţia ulterioară prin Fiul. Astfel citim că Isus a fost „începutul creaţiei lui Dumnezeu”, „întâiul-născut peste toată creaţia”, „Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, cel dintâi şi cel de pe urmă” din creaţia directă a Tatălui (Apoc. 3:14; 22:13; Colos. 1:15). Apostolul Ioan spune (Ioan 1:1-3), „La început (nu începutul lui Iehova, pentru că El nu are început, ci la începutul lumii sau începutul omului) a fost Cuvântul (Logosul), şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era un dumnezeu. Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”. Oare ar putea fi mai limpede acest subiect? De ce să ne încurcăm fără rost? De ce să luptăm împotriva declaraţiilor clare ale Cuvâtului lui Dumnezeu ca să susţinem o teorie care nu are suport biblic şi care a fost formulată în veacurile întunecate?

Noi învăţăm, aşa cum învaţă Biblia, că Domnul Isus a venit din cer pe pământ, a fost născut dintr-o mamă fecioară, că El, „Logosul, a devenit trup şi a locuit printre noi”, şi ucenicii Săi au „privit slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14). Isus n-a avut două naturi, ci doar una, schimbând-o pe cea mai înaltă, natura spirituală, cu natura umană. După cum declară Scripturile, „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru noi, pentru ca prin sărăcia Lui, noi să ne îmbogăţim” (2 Cor. 8:9). Şi pe măsură ce se maturiza, creştea în favoarea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Era perfect — „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Luca 2:52; Evr. 7:26.

ISUS A DEVENIT O CREATURĂ NOUĂ

La vârsta de 30 de ani, Cel Desăvârşit atingând perfecţiunea maturităţii potrivit Legii, S-a consacrat sau Şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu ca marea Jertfă pentru păcatul uman, împlinind Scripturile, „Mi-ai pregătit un corp”, „din pricina morţii pe care a suferit-o” (Evr. 10:5; 2:9). Dumnezeu a acceptat acea jertfă consacrată a Omului Isus, indicând acceptarea Sa prin ungerea cu Spiritul sfânt la Iordan. De atunci încolo El a fost o fiinţă dublă — un corp uman perfect cu o minte nou-concepută — concepută de spirit. Apoi El, ca Nouă Creatură, urma să-şi completeze sacrificarea cărnii; iar mintea Sa nouă — Noua Creatură — urma să meargă spre perfecţiune. El S-a rugat ca Tatăl să-L restabilească la gloria pe care a avut-o la Tatăl „înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:5). În umilinţa Sa, n-a cerut glorie mai înaltă. Sacrificiul Său s-a încheiat pe Calvar, iar mintea Sa nouă, natura Sa nouă concepută de spirit a primit la înviere corpul cel nou promis de Tatăl. „Semănat în necinste”, a fost „înviat în slavă”; „semănat în slăbiciune”, a fost înviat „în putere”; „semănat trup natural”, a fost „înviat trup duhovnicesc”. 1 Cor. 15:43, 44.

Domnul nostru n-a fost iniţial creat în felul în care au fost creaţi îngerii; El a fost creaţia directă a Tătălui, în timp ce îngerii au fost creaţii indirecte ale lui Dumnezeu, prin Fiul. Sf. Pavel spune că toate lucrurile sunt de la Tatăl şi toate lucrurile sunt prin, de către Fiul (1 Cor. 8:6). El a fost agentul onorat al Tatălui în toate celelalte lucrări ale creaţiei.

Domnul nostru Isus a devenit Cristosul, Unsul, când a primit ungerea Spiritului sfânt la botezul Său. El a fost desăvârşit ca Cristos la învierea Sa. El a fost un dumnezeu (Puternic) înainte de a veni în lume; El de asemenea a fost un dumnezeu de când a primit conceperea de Spirit sfânt la Iordan; şi El este tot un dumnezeu, şezând la drepta Tatălui. Dar El nu este unicul Dumnezeu; n-a fost niciodată şi nu va fi niciodată. Să remarcăm iarăşi cuvintele Sale după învierea Sa, când i-a vorbit Mariei Magdalena: „ Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru (Ioan 20:17). Iată ce spune Sf. Pavel: „Totuşi pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile, ... şi un singur Domn: Isus Cristos, prin care sunt toate” (1 Cor. 8:6). Iarăşi, referindu-se la Iehova, Apostolul Îl numeşte: „Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”, „Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos” şi „Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos”. 2 Cor. 1:3, Efes. 1:3, 17.

((471))

O IDEE COMUNĂ DAR NESCRIPTURALĂ

Domnul Isus nu este a doua persoană dintr-un Dumnezeu format din trei. Cuvântul „treime” este nescriptural; aşa este şi ideea. Sf. Pavel stabileşte corect chestiunea în cuvintele sale citate mai sus. El declară şi aceea că Isus „nu a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi”. Nici o traducere a acestui pasaj (Fil. 2:6), exceptând Versiunea Comună (engleză — n. t.) nu redă ideea că Isus S-a considerat egalul lui Dumnezeu Tatăl, ci toate sunt contrariul acesteia. Redarea Versiunii noastre (engleză — n. t.) Comune este în mod evident o traducere greşită. Intreaga argumentaţie a apostolului arată că Cristos S-a umilit, şi nu că a pretins egalitate cu Iehova!

Cuvântul „treime” nu se găseşte în Biblie. Singurul text din Biblie care pare să sugereze în vreun fel o treime este recunoscut de trinitarieni înşişi a fi un fals, introdus în text cam prin secolul al V-lea. Această interpolare formează o parte din 1 Ioan 5:7, 8. Cităm pasajul, cu cuvintele adăugate între paranteze: „Căci trei sunt cari mărturisesc (în cer, Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt: şi aceşti trei una sunt; şi trei sunt care mărturisesc pe pământ,) Duhul, apa şi sângele: şi aceşti trei sunt una în mărturisirea lor”. A se vedea Versiunea Revizuită, Emphatic Diaglott, traducerea American Standard Union, traducerea Young etc. Acest pasaj este atestat ca interpolare de astfel de autorităţi eminente cum sunt Sir Isaac Newton, Benson, Adam Clarke, Hornie, Griesbach, Tischendorf şi Alford.

În scrierile noastre am explicat că era un timp când Domnul nostru Isus n-a existat, când Iehova era singur. Cum altfel ar fi putut Biblia declara că Isus a fost „începutul creaţiei lui Dumnezeu”? (Apoc. 3:14) Care este valoarea limbii totuşi dacă noi nu dăm cuvintelor sensul lor evident? Isus fără îndoială a avut un început. Acest început a fost cu veacuri înainte de a veni pe pământ ca fiinţă umană să moară pentru Adam şi rasa sa. Cei care ne acuză ar trebui să citească scrierile noastre înainte de a le critica. Atunci nu le-ar mai critica deloc, dacă sunt cinstiţi; pentru că ar şti că nu este motiv de critică din partea celor care ţin la Biblie ca la Cuvântul lui Dumnezeu.

LOGOSUL TRANSFERAT DIN CER PE PĂMÂNT

Domnul Isus a avut natură cerească înainte de a veni în lume. El Şi-a schimbat acea natură, după cum am afirmat, pentru una pământească, pentru ca să-şi poată da trupul, umanitatea Sa, un Preţ de Răscumpărare pentru păcatele lumii întregi. După ce a îndeplinit această lucrare mare, Tatăl I-a acordat o înălţare încă şi mai mare decât poziţia şi natura Sa glorioasă anterioară, chiar dacă poziţia Sa anterioară fusese tocmai al doilea după Iehova Însuşi. Sf. Pavel declară cu privire la poziţia dată lui Cristos la înviere: „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ (aceia care-s acuma în mormânt, dar care totuşi vor fi înviaţi ca să înveţe Adevărul aşa cum este în Isus); şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn.” Filip. 2:9-11.

Când era pe pământ Isus n-a fost un om păcătos în nici un sens. Naşterea Lui din Fecioara Maria a fost miraculoasă. Viaţa Sa sfântă a fost transferată la condiţii umane. A fost făcut om — „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”, şi prin urmare potrivit să fie marea Jertfă pentru păcat, pentru Adam şi pentru toţi urmaşii săi. El a fost pur şi simplu Omul Isus până la botezul Său în Iordan; dar ungerea primită acolo L-a făcut Unsul lui Dumnezeu, Cristosul, Mesia.

FĂCUT „PĂRTAŞ AL NATURII DIVINE”

Isus a fost un dumnezeu, un Puternic, mai presus de îngeri, înainte de a deveni om. Când S-a născut prunc n-a fost nicidecum un dumnezeu, ci o fiinţă umană; şi ca om perfect la 30 de ani n-a fost un dumnezeu. Dar când a primit ungerea Spiritului sfânt, a puterii divine, a devenit un Puternic, datorită conceperii de spirit. Şi de la învierea Sa, El este un dumnezeu, mai mare decât oricând înainte, „părtaş al naturii divine”; căci acei din Biserica Sa sunt chemaţi la această mare înălţare, şi ei sunt chemaţi la dobândirea gloriei Domnului lor, pentru ca ei să poată fi cu El, ca Mireasa Lui, şi să fie ca El, membri ai trupului Său glorios. 2 Tes. 2:14; 1 Ioan 3:2; Apoc. 21:2, 9; 22:17; 1 Cor. 10:16, 17; 12:12, 13, 27; 2 Pet. 1:4.

Domnul nostru este marele Cap al Bisericii Sale, iar Capul şi Corpul trebuie să fie părtaşi la aceeaşi natură în glorie. El Şi-a predat natura umană în moarte pentru a cumpăra rasa umană. El a stat mort în mormânt părţi din trei zile — nefiind viu în nici un sens; pentru că moartea este absenţa vieţii. Şi-a dat viaţa umană ca să nu Şi-o mai ia niciodată înapoi. Ea a fost preţul de cumpărare pentru lume. El a fost înviat pe planul divin, o înălţare care n-a fost dată niciodată înainte vreunei creaturi a lui Dumnezeu. Mireasa Sa este chemată la aceeaşi natură glorioasă ca şi Capul ei, a Cărui moştenire ea este invitată s-o împărtăşească. Isus a fost înviat din morţi prin puterea lui Dumnezeu. Rom. 6:4; 8:11; Fapt. 2:22, 24, 32, 33.

((472))

CONFUZIA VEDERII TRINITARIENE

Să remarcăm pentru un moment marea confuzie de care suntem scutiţi urmând mărturia Bibliei cu privire la Domnul nostru Isus şi lepădând absurdităţile ridicole ale Veacurilor Întunecate. Suntem scutiţi de a ne gândi la Dumnezeul nostru ca la trei fiinţe cu doar un singur corp sau ca la o singură fiinţă cu trei corpuri. Trinitarienii nu ştiu pe care din aceste mărturisiri de credinţă s-o adopte — unii spun una iar alţii spun alta. Dar amândouă sunt cu totul iraţionale; trei nu este unu şi unu nu este trei. Unitatea între Tatălui şi Fiul este explicată de Domnul nostru Însuşi. El S-a rugat ca ucenicii Săi să poată deveni una în acelaşi sens în care şi El cu Tatăl erau una — desigur nu ca ucenicii Săi să poată deveni o persoană, ci ca ei să poată deveni una în spirit, în gândire şi în scop, aşa cum erau Tatăl şi El Însuşi. A se vedea Ioan 17:20-23. Urmaşii lui Isus devin una în minte şi scop prin faptul că fiecare îşi predă propria sa voinţă ca să facă voia Tatălui. Iar Isus şi Tatăl sunt una fiindcă Isus Şi-a predat voinţa Sa voinţei Tatălui, spunând, „Nu voia Mea, ci a Ta să se facă”; „Am venit nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”; „Iată-Mă, vin! Îmi place să fac voia Ta, o, Dumnezeul Meu!”. Acestea sunt cuvintele Domnului Isus către Tatăl.

Abordând ascensiunea vederii trinitariene, Dicţionarul Religios al lui Abott şi Conant, pag. 944 spune: „Numai la începutul secolului al IV-lea a început doctrina trinitariană să fie elaborată şi formulată ca doctrină şi să se facă o sforţare de a o împăca cu credinţa Bisericii într-UN SINGUR Dumnezeu”. „Din încercarea de a rezolva această problemă s-a născut doctrina Trinităţii.” Trinitatea „este o trăsătură foarte marcantă în hinduism şi este vizibilă în mitologiile persană, egipteană, romană, japoneză şi în cea mai veche a Greciei”.

La fel cu alte doctrine primite de protestanţi de la papalitate, aceasta este acceptată şi întru totul sprijinită, cu toate că adepţii ei educaţi sunt conştienţi că nici un text din Scriptură nu poate fi adus în sprijinul ei. Da, încă mai mult, oricine nu va afirma această doctrină nescripturală ca credinţa sa, este declarat prin articolele Alianţei Evanghelice ca neortodox — ca eretic. Evrei 1:8 a fost folosit de trinitarieni ca un text-dovadă că Isus este Iehova, şi este citat faptul că cuvântul Dumnezeu de aici este theos, la fel ca în versetul 9 unde se referă la Tatăl. Ei par să nu fi remarcat că cuvântul dumnezeu din 2 Cor. 4:4 care se referă la Satan este de asemenea theos în greacă. Theos este folosit pentru orice puternic, la fel ca Elohim în ebraică.

Filipeni 2:8, 9 implică faptul că gloria prezentă a Domnului nostru este mai mare decât gloria pe care a avut-o înainte de a deveni om; altfel n-ar fi putut fi o înălţare. Acum având natura divină nemuritoare, El nu mai poate muri. „Hristos ... nu mai moare.” Cât de directă, simplă şi rezonabilă este prezentarea scripturală în comparaţie cu tradiţiile omeneşti! În ce noian de contradicţii şi confuzie se găsesc cei care spun că Isus şi Tatăl sunt un Dumnezeu! Aceasta ar implica ideea că Domnul nostru Isus a jucat rolul unui făţarnic atunci când a fost pe pământ şi numai a pretins că se adresează lui Dumnezeu în rugăciune, în timp ce El Însuşi era acelaşi Dumnezeu. Unii ca aceştia ar trebui să conchidă şi aceea că deoarece citim că Dumnezeu nu poate fi ispitit de nimeni, ispitirea lui Isus de către Satan a fost doar o farsă. Iarăşi, Tatăl a fost totdeauna nemuritor, prin urmare n-ar putea muri. Cum a putut atunci Isus să moară? Apostolii sunt toţi martori mincinoşi când spun că Isus a murit şi a înviat, dacă El n-a murit. Însă Scripturile declară că El a murit — „S-a dat pe Sine Însuşi (fiinţa) la moarte”, nu numai trupul, aşa cum susţin mulţi. Isa. 53:12.

Dacă ei admit că Isus a murit cu adevărat, atunci iau cealaltă latură a dilemei; pentru că, crezând că cei trei dumnezei ai lor sunt o singură persoană, după cum mulţi cred, când Isus a murit toţi trei trebuie să fi murit. Dacă toţi au murit, cine i-a înviat la viaţă? Ce nechibzuinţă sunt toate acestea! Totuşi, dacă Isus şi Tatăl sunt aceeaşi persoană, aceeaşi fiinţă, atunci, când Isus a murit trebuie să fi murit şi Tatăl. Îi vom contrazice astfel pe apostoli, pe profeţi şi pe Isus Însuşi, şi vom ignora raţiunea şi bunul simţ pentru a susţine o dogmă ajunsă la noi din trecutul întunecat, superstiţios, printr-o biserică apostată coruptă? Nicidecum! „La Lege şi la mărturie! Căci dacă nu vorbesc după acest Cuvânt, zorile nu sunt pentru ei” (Isa. 8:20, după Biblia interlineară ebraico-engleză, J. P. Green — n. t.).

MĂRTURIA SCRIPTURILOR ÎN LEGĂTURĂ CU SPIRITUL SFÂNT

Întrebăm apoi, ce spun Scripturile cu privire la Spiritul sfânt? Bisericile nominale, protestantă şi catolică, afirmă că Spiritul sfânt este o persoană, a treia persoană din treime. Ei pretind că toată această chestiune este „o mare taină”. Da, cu adevărat este o taină, aşa cum este caracteristic pentru confuzia crezurilor făcute de om susţinute de Babilon. Dar pentru cei care se îndreaptă spre Cuvântul lui Dumnezeu şi-l lasă să vorbească, totul este clar şi limpede! Noi sugerăm că oricare definiţie a termenului „Spiritul sfânt” care va întruni toate condiţiile cunoscute şi va armoniza toate Scripturile care au legătură cu el, poate fi înţeleasă ca fiind sensul adevărat al termenului. Mai întâi vom da ceea ce concepem noi a fi o astfel de definiţie, şi-i vom cere cititorului să supună acestei definiţii fiecare Scriptură unde apare acest termen şi să se vadă dacă nu face armonie în toate.

((473))

Noi înţelegem că Biblia învaţă că Spiritul sfânt este voinţa, influenţa, puterea sau dispoziţia divină, exercitată oriunde şi în orice scop, după plăcerea divină. Dumnezeu Îşi exercită Spiritul Său sau energia Sa într-o varietate de moduri, folosind diferite mijloace şi îndeplinind diferite rezultate. Orice ar face Dumnezeu prin aceste mijloace este lucrarea Sa ca şi cum El ar fi înfăptuitorul direct, deoarece toate mijloacele Sale sunt creaţia Sa — create de propria Sa Putere, întocmai cum se spune despre un antreprenor de construcţii că construieşte o casă, deşi se poate ca el niciodată să nu fi luat în mână vreo unealtă pentru ea. El construieşte cu materialele sale şi prin agenţii săi. Astfel, când citim că Iehova Dumnezeu a creat cerurile şi pământul, nu trebuie să presupunem că El personal le-a făcut. El a folosit un agent. „El a vorbit şi s-a făcut, a poruncit şi a luat fiinţă.” Puterea Sa sfântă a fost exercitată prin Singurul Său Conceput. Spiritul lui Dumnezeu s-a exercitat în trecut prin profeţi. „Ei au vorbit mişcaţi de Spiritul sfânt” (Puterea) al lui Dumnezeu. În Versiunea Comună a Bibliei este folosit adeseori pronumele masculin atunci când se referă la Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu, care este Spirit, este reprezentat la masculin, ca indicativ al puterii. Pronumele tradus prin el, masculin, când se referă la Spiritul sfânt poate tot atât de bine să fie tradus prin el sau ea, genul neutru, şi aşa este redat adesea. Vezi ca exemplu redarea Diaglott al lui Ioan 14:17, 26. Pentru o mai bună elucidare a acestui subiect al Spiritului sfânt recomandăm cititorului interesat volumul nostru cinci al Studiilor în Scripturi, capitolele 8-11, unde am tratat subiectul pe larg.

„Unul având ai tatălui său ochilar la ochi citeşte
Şi vede întocmai cum tatăl său a văzut;
Altul citeşte prin Campbell sau prin Scott
Şi crede că înseamnă tocmai cum ei au gândit.
Unii citesc să dovedeasc-un crez mai dinainte adoptat;
Astfel înţelegând numai puţin din ce citesc;
Şi fiece pasaj din Carte ei îl înconvoaie
Pentru a potrivi acelui atotimportant scop.
Unii citesc, cum eu adesea m-am gândit,
Să dea învăţătură Cărţii, în loc să fie învăţaţi.”