Vol. 8 - Ianuarie-Februarie 2001 - Nr. 2

AVANTAJELE PREZENTE ALE CREDINŢEI

„Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui. Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că El răsplăteşte pe cei care Îl caută.” Evrei 11:6 .

R5716 W. T. 1 iulie 1915 (pag. 197-199)

Apostolul Pavel enunţă în acest text un principiu general cu privire la plăcerea divină. Lui Dumnezeu nu-I place să trateze cu omenirea ca şi cu animalele. El nu l-a făcut pe om ca să trăiască doar o existenţă animalică, apreciind numai posesia simţurilor sale fizice. Omul a fost făcut ca să-L slăvească pe Creatorul său şi să aibă o cunoştinţă despre El, pentru a obţine cea mai deplină fericire şi binecuvântare din posesia facultăţilor lui date de Dumnezeu.

Omul, pe măsură ce va ajunge la timpul potrivit să vadă caracterul glorios al Creatorului său şi obiectivul propriei sale existenţe, şi pe măsură ce va creşte în capacitatea de a le aprecia pe acestea, va fi extrem de binecuvântat. Cunoştinţa câştigată va aduce încredere deplină în Dumnezeu tuturor celor care vor deveni drepţi în inimă şi care vor dori să se conformeze marelui scop al Creatorului lor. Omenirea este acum aplecată sub greutatea păcatului şi a neputinţelor acumulate de veacuri, în robia lui Satan şi a domniei lui rele. Omul a fost spectacolul universului. El a fost sursa de uimire şi de întristare pentru toate creaturile sfinte din domeniul infinit al lui Dumnezeu. De-a lungul tuturor secolelor, experienţele lui, slăbiciunile lui, degradarea lui, suferinţele lui sub păcat, au fost predici foarte convingătoare şi au dat lecţii obiective impresionante cu privire la efectele neascultării de Dumnezeu.

De-a lungul întregului Veac Milenar, marele Iehova va face o lucrare puternică prin Mesia. Va fi o lucrare de deschidere a tuturor ochilor orbiţi în privinţa glorioasei lumini a bunătăţii lui Dumnezeu. Va fi o lucrare de deschidere a tuturor urechilor surde în privinţa vocii Adevărului. Fiii oamenilor vor fi spălaţi de murdăria lor; rănile şi plăgile lor intrate în putrefacţie vor fi unse, legate şi treptat vindecate de către Marele Medic; hainele lor zdrenţuite vor fi schimbate cu veşmintele dreptăţii. La sfârşitul Epocii de Aur a Binecuvântării, omul se va prezenta îmbrăcat şi întreg la minte, un chip glorios al Creatorului său în trup.

Când omul va fi atins deplina asemănare cu Dumnezeu, el nu va avea nevoie de nici o dezvoltare specială a credinţei, pentru că credinţa îi va fi inerentă. El va avea comuniune cu Creatorul său; va fi iarăşi fiu al lui Dumnezeu. El Îl va cunoaşte pe Creatorul său, cum nici chiar Adam în perfecţiunea lui nu L-a cunoscut. El va fi avut astfel de descoperiri despre natura groaznică şi urmările păcatului, despre minunata iubire a lui Dumnezeu în eliberarea sa din păcat, încât el va avea un caracter stabil, fixat pentru dreptate, şi o ură faţă de păcat care va fi o pază cu totul suficientă în toată eternitatea. După toată această manifestare a contrastului între dreptate şi nelegiuire, între glorioasa lumină a iubirii lui Dumnezeu şi oribilul întuneric şi beznă a gropii din care au fost ridicaţi, cei care vor iubi şi vor prefera totuşi robia stricăciunii vor fi distruşi în Moartea a Doua.

La început, când omul a căzut din starea sa perfectă şi a fost pronunţată sentinţa de moarte, condiţiile nu L-au dovedit pe Iehova ca un Dumnezeu iubitor; şi omul s-a gândit că în înstrăinarea şi păcatul său ar fi mai fericit dacă n-ar şti deloc despre Dumnezeu. Dumnezeu a făcut într-adevăr o aluzie la un viitor timp de restabilire, când Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui; dar afirmaţia a fost vagă. Astfel, cu foarte puţine excepţii, oamenii au încercat să uite de Dumnezeu, să nu-I acorde nici un loc în gândurile sau în sentimentele lor. Treptat ei s-au depărtat tot mai mult de El.

„FĂRĂ NĂDEJDE ŞI FĂRĂ DUMNEZEU”

Sf. Pavel comentând acest fapt spune că Dumnezeu a lăsat omenirea în voia unei minţi josnice. Deoarece ei nu au vrut să-L păstreze în cunoştinţa lor, El i-a lăsat în voia mersului lor rău, să-şi urmeze poftele minţii lor depravate şi să afle prin tristă experienţă roada amară a păcatului, şi mizeria, deşertăciunea şi suferinţa pe care acesta le aduce. Inima stricată a omului trebuie zdrobită, înainte ca el să poată fi adus la o înţelegere a stării sale, după cum este declarat în cuvintele apostolului Pavel: „fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume”! Omenirea a avut experienţe amare şi a mers în jos, dintr-o adâncime a degradării într-alta, până când acum omenirea a ajuns atât de înstrăinată de Dumnezeu prin cuvinte rele şi prin voinţă proprie, încât mulţi nici nu ştiu că există un Dumnezeu. Alţii invocă în mintea lor un demon, pe care îl adoră ca Dumnezeu. Astfel că biata lume este astăzi într-o stare amarnic de confuză şi de înceţoşată.

Mulţi cred că există ceva lege a naturii, ceva lege a dezvoltării şi a progresului; şi astfel ei vorbesc despre natură ca fiind Dumnezeu — un dumnezeu impersonal. Ei nu se pot închina la un astfel de dumnezeu; pentru că un dumnezeu impersonal n-ar putea compătimi cu ei şi nici n-ar putea să-i scape din necazurile lor. Biblia însă prezintă un Dumnezeu al inteligenţei, un Dumnezeu al compătimirii, un Dumnezeu care Se îngrijeşte de creaturile Sale şi care are un plan minunat pentru restabilirea lor la glorioasa Sa asemănare. Cât de bucuroşi suntem că-L cunoaştem pe acest Dumnezeu viu şi iubitor! Cât de bucuroşi suntem că El ne-a iniţiat în tainele sfaturilor Sale, că ne-a făcut cunoscut minunatul Său Plan înainte de inaugurarea marii lucrări! Cum ne înveseleşte inimile, faptul că ştim nu numai despre partea şi locul nostru glorios în acest mare Plan, ci şi despre binecuvântările care vor veni cât de curând pentru biata creaţie gemândă!

((526))

BINECUVÂNTĂRILE PROPORŢIONALE CU CREDINŢA

În măsura în care poporul lui Dumnezeu intră în strânsă comuniune a inimii cu El, în măsura în care ei aud vocea Lui vorbindu-le prin prorocii din vechime, prin Isus, prin apostolii Săi şi prin providenţele Sale zilnice, ei aud un Mesaj bun, un Mesaj glorios, unul care îi asigură de simpatia Lui iubitoare, de marea Lui putere şi de scopul Său de a-Şi exercita acea putere pentru eliberarea şi binecuvântarea întregii lumi. După cum chiar Scripturile ne asigură, acesta este un Mesaj de „mare bucurie pentru tot poporul”. Unii pot crede şi primi acest Mesaj de bine mai repede decât alţii, şi cu cât cineva îl primeşte mai deplin, cu atât va fi binecuvântat mai deplin. Atât cunoştinţa cât şi credinţa sunt necesare pentru acea binecuvântare. Acum unii nu au capacitatea de credinţă, iar alţii nu au cunoştinţa. Cei care n-au deloc credinţă vor trebui să aştepte până în veacul viitor.

Unii se pot uita în întinderile spaţiului şi cu instrumente moderne şi prin calcule matematice pot determina distanţa până la soare, centrul sistemului nostru solar. Cu ajutorul telescopului pot străbate întinderea vastă a universului şi pot vedea ceva din măreţia şi gloria lui. Pot studia mişcările planetelor pe diferitele lor orbite şi pot prevedea poziţiile lor viitoare. Ei pot de asemenea constata că există un vast sistem de sisteme în marele univers material. Cu adevărat, „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte îl face cunoscut altei nopţi, fără grai, fără cuvinte; totuşi glasul lor este auzit. Răsunetul lor străbate tot pământul şi glasul lor până la marginile lumii”.

Dar aceşti înţelepţi care studiază aceste lucrări minunate ale Celui Atotputernic nu înţeleg şi nici nu apreciază iubirea lui Dumnezeu aşa cum este ea manifestată în Fiul Său, Răscumpărătorul nostru. Ei au o anumită cunoştinţă despre Puterea lui Dumnezeu, dar foarte puţini dintre ei Îi apreciază caracterul. După cum pe bună dreptate a spus apostolul Pavel: „În înţelepciunea lui Dumnezeu, lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu” (1 Cor. 1:21). Iehova nu intenţionează ca vreunul să-L cunoască altfel decât pe calea pe care El a hotărât-o. Înţelepciunea omenească nu-L poate descoperi.

Dumnezeu caută acum numai pe acei care au adevărata înţelepciune, prin aceea că ei îşi dau seama de propria lor neputinţă, de nevoia lor de instruire şi îndrumare, şi care, atunci când le este adus Mesajul lui Dumnezeu, pot exercita credinţa necesară. Toţi ceilalţi vor fi capabili să aprecieze Mesajul în veacul de binecuvântare care vine. Cei care se socotesc acum singuri înţelepţi vor fi aduşi prin experienţe umilitoare la o stare a minţii pocăită şi umilită. Celor creduli li se va da adevărata cunoştinţă, care va conduce la o credinţă reală.

Multe minţi nobile sunt pline de înţelepciunea acestei lumi. Ei se gândesc la măreţul univers cu milioanele peste milioanele lui de sisteme de lumi rotindu-se prin spaţiul infinit. Se uită la pământ şi se gândesc la mărimea comparativ nesemnificativă a micii planete pe care trăim. Cu puterea microscopului examinează minunata alcătuire a plantei şi a florii. Scrutează minunăţiile structurii moleculelor şi atomilor materiei, a lucrurilor minuscule şi a microbilor. Apoi ei clatină capul şi spun: „Ce idee, că un Dumnezeu cu aşa o putere infinită S-ar îngriji de omenire! El este mult prea ocupat ca să Se deranjeze pentru noi!” Aceştia trebuie să aştepte un alt timp, mai favorabil pentru iluminarea lor. Deocamdată Domnul poate trata numai cu acei care au în mod natural o oarecare credinţă şi care au câştigat o cunoştinţă suficientă despre El şi despre caracterul Lui, ca să creadă în Iubirea Lui şi să fie doritori să intre în părtăşie şi comuniune cu El.

ACUM LUCREAZĂ CU O CLASĂ SPECIALĂ

În textul nostru, baza argumentului apostolului este că credinţa este lucrul esenţial pentru a veni la Dumnezeu. Dumnezeu nu va primi pe nici unul care nu exercită credinţă. Sf. Pavel relatează credinţa vrednicilor din vechime, care au câştigat asemenea victorii prin credinţa lor şi care au primit mărturia că erau plăcuţi lui Dumnezeu. Apoi el spune că oricine vrea să vină acum la Dumnezeu trebuie să creadă. Există unii care sunt atraşi spre Domnul, care doresc să vină la El. Sunt alţii care doresc să se îndepărteze de El cât mai mult posibil şi să stea departe. Aceştia nu au o cunoştinţă reală despre Dumnezeu, ci sunt foarte orbiţi de „dumnezeul veacului acesta”. 2 Cor. 4:3, 4.

Clasa de oameni despre care se spune în textul nostru că vin la Dumnezeu sau că sunt doritori să vină la El, au o foame a inimii după Creatorul lor — o dorinţă după El, pe care nimic altceva nu o poate mulţumi. Ei îşi spun: „Există un Dumnezeu care m-a făcut. Cu cât aflu mai mult despre vastul univers şi despre anatomia corpului meu, cu atât văd mai mult Înţelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu, şi cu atât îmi dau seama mai mult de micimea, slăbiciunea şi lipsa mea. După acest Dumnezeu strigă sufletul meu, şi mi s-a spus că El S-a descoperit, că anumitor profeţi din vechime El le-a descoperit faptul că El Se preocupă de creaturile Sale umane. Vreau să studiez ce a spus El prin aceşti servi ai Săi. Mi se spune de asemenea că mai departe El S-a descoperit pe Sine şi iubirea Sa prin Isus Cristos, Fiul Său; şi că acest Fiu al lui Dumnezeu a venit pe pământ şi a murit pentru omul păcătos, pentru ca el să poată trăi. Dacă Dumnezeu i-a dat într-adevăr omului Mesajul Său, eu vreau Mesajul acela; mă voi apropia de acest Dumnezeu, pentru ca şi eu să primesc binecuvântarea Sa.”

((527))

Domnul încurajează pe toţi aceştia prin Cuvântul Său. El spune: „Apropiaţi-vă de Mine, şi Eu mă voi apropia de voi”. Şi când aceştia vin, căutând să-I cunoască voia, El devine Răsplătitorul credinţei lor. El le indică spre Cel care este Ispăşirea pentru păcatele tuturor celor care vin la El. El le face cunoscut că acei care vin la El pe Calea hotărâtă de El, Îl pot avea pe Mântuitorul ca Avocat, în condiţiile credinţei şi a consacrării de a-şi da viaţa cu El ca jertfă. Astfel, pas cu pas ei intră în plinătatea mântuirii, şi intră în Sfânta Sfintelor prin sângele crucii. Sunt primiţi în Cel Preaiubit.

CREDULITATEA NU ESTE CREDINŢĂ

Mulţi îşi închipuie că ei au credinţă, pe când în realitate nu au decât credulitate. Aşa-zisa lor credinţă nu este fondată pe Cuvântul lui Dumnezeu şi pe făgăduinţele Sale. O asemenea credulitate cu siguranţă va eşua când va veni marele timp de încercare. Credulitatea este acceptarea unui lucru fără temei bun, fără dovadă sigură. Credinţa, dimpotrivă, este acceptarea unui lucru pentru că există dovadă incontestabilă a realităţii lui, a adevărului şi a temeiniciei lui. Pe măsură ce exercităm credinţă în Dumnezeu, venim tot mai aproape de El.

„Facă-vi-se după credinţa voastră” sunt cuvintele Învăţătorului. Orice exercitare a credinţei este bazată pe ceva real şi pipăibil pentru credinţă. Pentru credinţă există o capacitate de a pipăi mental şi de asemenea fizic, în exterior. Adevărata înţelepciune caută cele două baze pentru credinţă. „Prietenia DOMNULUI este cu cei care se tem de El, ca să-i facă să cunoască legământul Său.”

Aceştia cresc în credinţă pe măsură ce înaintează pe cărarea ascultării. Credinţa şi ascultarea sunt ca cele două picioare ale noastre. Punem unul înainte, şi apoi celălalt, şi apoi iar primul; şi astfel ne dezvoltăm în credinţă, continuând în spiritul ascultării, urmând oriunde ne indică Domnul calea. „Umblăm prin credinţă, nu prin vedere.” Dar avem dovezi bune, pipăibile pe tot parcursul drumului nostru către cer. În afara tuturor celorlalte dovezi, adevăratul creştin are în experienţele sale personale dovezi abundente ale iubirii şi grijii Tatălui. Învăţătorul a spus: „Nu se vând oare două vrăbii cu un ban? Totuşi nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. . . . voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii!” (Matei 10:29, 31). Pe măsură ce progresează pe cărarea îngustă, copilul lui Dumnezeu ajunge să înveţe plinătatea acestor cuvinte ale Domnului nostru.

CREDINŢA, SIGURANŢĂ REALĂ

Astfel creştinul care umblă aproape de Învăţătorul află adevărul cuvintelor apostolilor, „credinţa este siguranţă (substanţă — după traducerea engleză — n. t.) cu privire la cele nădăjduite, convingere (dovadă) cu privire la lucrurile care nu se văd” (Evr. 11:1). Credinţa nu este numai un fundament, sau o temelie pentru speranţele noastre (ea însăşi având o temelie în fapte dovedite), ci este o siguranţă mentală, ca să spunem aşa, care stimulează şi clarifică mintea. Credinţa nu este o siguranţă (substanţă) pe care o putem ţine în mână sau pe care să putem umbla cu picioarele. Dar ea devine o putere pentru minţile noastre pe măsură ce progresăm în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrurilor pe care Dumnezeu le are de dat celor care Îl iubesc mai presus de orice şi care caută să-I aducă serviciu devotat şi iubitor. Credinţa devine tot atât de reală şi de pipăibilă pentru noi ca şi orice siguranţă (substanţă) materială — chiar mai mult; pentru că lucrurile de care se prinde credinţa sunt veşnice.