Vol. 8 Martie-Aprilie 2001 Nr. 3

SURSA ADEVĂRATEI ÎNĂLŢĂRI

„Căci nici de la răsărit, nici de la apus, nici din deşert nu vine înălţarea. Ci Dumnezeu este Cel care judecă: El coboară pe unul şi înalţă pe altul.” Psalmul 75:6, 7 .

R5710 W. T. 15 Iunie 1915 (pag. 185-187)

O persoană care priveşte stelele noapte de noapte va observa că în timp ce fiecare îşi are propria sa mişcare, totuşi se pare că toate gravitează în jurul unui punct fix pe care îl numim Steaua Polară. Această stea fixă este aparent nemişcată şi de aceea este un punct prin care omul îşi poate stabili direcţia de mers. După cum ştim toţi, acul magnetic al busolei marinarului întotdeauna arată corect nordul.

Prin cunoştinţa astronomică mai clară din zilele noastre, s-a recunoscut că în timp ce planetele sistemului nostru solar gravitează în jurul Soarelui nostru, există încă un număr mare de alţi sori, fiecare avându-şi propria lui suită de planete, care, împreună cu sateliţii lor, gravitează în jurul acestora ca centru. Mai mult, ştiinţa declară că există un Centru mult mai puternic, în jurul căruia gravitează aceste nenumărate milioane de sori, însoţite de planetele şi sateliţii lor. Acest Centru mare pare să fie asociat cu Pleiadele, în special cu Alcionul, steaua centrală a acestui vestit grup. Din acest motiv, s-a făcut sugestia că Pleiadele ar putea reprezenta Locuinţa lui Iehova, locul de unde El guvernează universul. Acest gând dă o nouă forţă întrebării pe care Atotputernicul i-a pus-o patriarhului Iov: „Poţi tu să înnozi legăturile Pleiadelor sau să dezlegi frânghiile Orionului? Tu faci să iasă la vremea lor constelaţiile?” Iov 38:31,32.

În nord par să fie mai puţine stele decât în oricare parte a cerului. Astfel, nordului pare să i se dea o poziţie foarte proeminentă, celelalte puncte ale întinderii aducându-i cum s-ar zice omagiu. Acest fapt a fost observat de către cei din antichitate, după cum declară profetul Iov: „El întinde miazănoaptea deasupra spaţiului gol şi ţine suspendat pământul pe neant” (Iov 26:7). Peste tot în Scripturi, miazănoaptea pare a fi asociată cu guvernarea Pământului de către Iehova.

LECŢII DIN EFECTELE PĂCATULUI

Timp de şase mii de ani această planetă Pământ a fost un loc răzvrătit în universul lui Dumnezeu; şi Dumnezeu a permis omenirii să-şi făurească propriile sale scopuri, să arate ce pot face oamenii. Nu numai că El a dat poporului Său ales, Israel, anumite făgăduinţe şi binecuvântări, ci a dat apoi şi altor popoare ale lumii posibilitate să exercite putere mare, să devină cu adevărat imperii mondiale, ca reprezentante ale înţelepciunii neamurilor, să arate ce poate da oamenilor inima neregenerată, în sensul ordinii, legii, prosperităţii, binecuvântărilor, păcii. Perioada în care El a dat popoarelor această ocazie este numită în Scripturi „Timpul Neamurilor”, o perioadă de 2520 de ani, care a început cu Nebucadneţar, împăratul Babilonului, când Domnul a permis ca împărăţia Sa tipică, împărăţia lui Israel, să fie răsturnată şi să rămână aşa până în Ziua lui Mesia. Luca 21:24; Ezechiel 21:25-27.

În acest interval lumea a avut patru imperii universale. Aceste guvernăminte mondiale au încercat să aducă omenirii diferite binecuvântări, totuşi ele s-au dovedit slabe în ceea ce priveşte dreptatea şi puternice în ceea ce priveşte răul şi viciul. Evident că aceasta este marea lecţie pe care Dumnezeu a intenţionat ca omenirea s-o înveţe — că în această stare decăzută guvernarea omului nu poate fi un succes, că numai perfecţiunea fiinţei şi conformarea desăvârşită cu Legea divină pot da fericire adevărată; că omenirea în starea ei actuală păcătoasă, muribundă, poate da în cele din urmă numai peste eşec şi dezastru. Astfel, prin experienţe reale omenirea va ajunge să-şi dea seama de propria ei neputinţă şi de nevoia ei de Dumnezeu.

Dar în timp ce Dumnezeu permitea omului să-şi dovedească propria sa slăbiciune, El făcea şi pregătiri pentru binecuvântarea întregii lumi, după cum a prezis în Cuvântul Său. Timpul când va prelua controlul afacerilor omului, prin intermediul Împărăţiei lui Mesia, va fi timpul când se va realiza înălţarea adevărată şi durabilă. Toţi cei care vor veni atunci în armonie cu Dumnezeu vor primi această înălţare adevărată — obţinerea tuturor lucrurilor bune care au fost pregătite iniţial pentru omenire în planul lui Dumnezeu, dar care au fost pierdute prin neascultarea primului nostru tată şi a primei noastre mame, Adam şi Eva.

„Dumnezeu este Cel care judecă: El coboară pe unul şi înalţă pe altul.” Domnul va doborî încercarea marelui uzurpator Satan de a conduce lumea. Satan, la origine Lucifer, a nutrit ambiţia de a se înălţa, de a „şedea pe scaunul adunării, în adâncimile miazănoaptei”, de a „fi ca Cel Prea Înalt” (Isa. 14:12-17). Dar foarte curând, el va fi legat pentru o mie de ani şi în cele din urmă va fi distrus.

În ceea ce priveşte împărăţiile pământului, putem spune că Dumnezeu are o supraveghere generală asupra lor, în măsura în care ele să nu-I stânjenească planurile; şi uneori El coboară pe una şi favorizează înălţarea la putere a alteia. Totuşi, noi nu suntem în măsură să spunem că această coborâre sau înălţare este în sensul judecăţii divine pentru păcat; pentru că unele din cele coborâte nu au fost cele mai nevrednice, iar unele din cele ridicate la putere nu au fost cele mai bune, ci adesea foarte rele. Dumnezeu doar a condus aşa încât să determine nu numai ca toate lucrurile să conlucreze pentru realizarea finală a marelui plan pe care l-a făcut, ci şi ca să înveţe pe oameni lecţiile necesare ale păcătoşeniei excesive a păcatului.

((538))

„MUNTELE SIONULUI, ÎN PARTEA DE MIAZĂNOAPTE”

Dumnezeu va trata într-un mod deosebit cu lumea în viitor, şi în prima mie de ani aceasta va fi prin intermediul Împărăţiei Domnului nostru Isus Cristos. Toate lucrurile sunt de la Tatăl şi prin Fiul. În această măreaţă lucrare de judecare a lumii, Cristos Însuşi va fi Judecătorul, iar Biserica, Corpul Său, vor fi judecători asociaţi. Ei vor face o judecată dreaptă în toate cazurile, vor ridica numai pe aceia care vor veni în acord deplin cu Dumnezeu şi vor doborî şi în cele din urmă vor nimici pe toţi ceilalţi.

Între timp Dumnezeu tratează în mod special cu poporul Său — cei care au părăsit deja lumea, care şi-au consacrat Lui viaţa, care au fost acceptaţi prin Domnul Isus Cristos şi au fost socotiţi ca membri ai Corpului lui Cristos. Aceştia sunt pe calea spre o înălţare, o proeminenţă mai mare decât a tuturor celorlalţi. Ambiţia lui Satan a fost pentru înălţare de sine; ambiţia lui Cristos, dimpotrivă, a fost să placă Tatălui şi să facă binele. Tot aşa, clasa chemată să fie asociaţii lui Cristos în Împărăţie au scop şi spirit asemănător cu al Domnului şi Capului lor. Şi ei caută să facă numai voia Tatălui Ceresc. Ei sunt mişcaţi, nu să-şi promoveze propriile lor interese egoiste şi să-şi mulţumească înclinaţiile cărnii, ci să-şi pună viaţa pentru îndeplinirea marelui Scop şi Plan al lui Dumnezeu.

Aceasta este clasa care va primi întâietate asupra tuturor celorlalte clase, asupra tuturor celorlalte stări, de pe pământ sau din cer. Împreună cu Domnul lor vor primi glorie, onoare şi nemurire. Vor fi înălţaţi cu mult mai presus de îngeri şi li se va da natura divină, după cum I S-a dat Domnului şi Înaintemergătorului lor (Rom. 2:7; 1 Cor. 15:53, 54; 1 Ioan 3:2, 3; 1 Cor. 1:26, 27; 2 Tes. 2:14; 2 Pet. 1:4). Aceştia vor avea parte de prima Înviere, Învierea lui Cristos (Apoc. 20:5, 6; Filip. 3:10). Trupurile lor muritoare, acum doar instrumente ale Noii Creaturi, vor fi depuse pentru totdeauna în moarte — „semănaţi în slăbiciune”, vor fi „înviaţi în putere”, „semănaţi în necinste”, vor fi „înviaţi în slavă”; „semănaţi trup natural”, vor fi „înviaţi trup duhovnicesc”.

Un studiu atent al citatelor scripturale de mai sus va fi de mare ajutor pentru cei care sunt relativ noi în studiul Chemării de Sus a Bisericii lui Cristos. Este un subiect doar puţin înţeles de creştini în general. Dar aceasta este marea înălţare pe care Dumnezeu intenţionează s-o dea adevăraţilor Săi sfinţi din acest Veac al Evangheliei, iar această înălţare nu poate fi primită din nici o altă parte decât de la Dumnezeu Însuşi, pe condiţiile Lui. Aceasta este moştenirea glorioasă a Sionului. Când ea va fi astfel înălţată şi glorificată cu Domnul ei, se va spune despre ea: „Frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ este Muntele Sionului; în partea de miazănoapte este cetatea Marelui Împărat” (Ps. 48:2). Astfel, marea înălţare pe care Lucifer în mândria şi îngâmfarea lui s-a gândit să pună mâna, ca el să „şadă . . . în adâncimile miazănoaptei”, va fi acordată ca răsplată Cristosului, Cap şi Corp.

COBORÂREA ŞI ÎNĂLŢAREA ÎN BISERICĂ

Aceasta este marea înălţare pe care poporul lui Dumnezeu, chemat la această înaltă poziţie, trebuie să o caute, prin credincioşie, umilinţă, iubire şi zel în serviciul Domnului. În timpul vieţii prezente, experienţele pentru dezvoltare şi încercare sunt pregătiri necesare pentru această înălţare. Toţi cei concepuţi de Spiritul sfânt, ca Noi Creaturi sunt numiţi acum Biserica lui Cristos, deşi Biserica aleasă propriu-zisă nu va fi organizată şi completă până la Întâia Înviere. Numai atunci se va manifesta personalul Bisericii în glorie. Dar Dumnezeu tratează acum cu toţi aceia care au făcut un Legământ de Sacrificiu (Ps. 50:5). Când ei se întâlnesc, chiar doi sau trei, Domnul este prezent în mijlocul lor; şi fiecare are binecuvântarea Domnului în măsura în care are Spiritul Său. Dumnezeu judecă acum în Biserică prin Fiu Său. El nu judecă lumea în prezent.

Principiul exprimat în textul nostru operează acum în Biserică — înălţarea unuia şi coborârea altuia. Că Domnul ia parte activă în problemele Bisericii, noi credem cu adevărat. Sf. Pavel spune că „Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut” (1 Cor. 12:18). În mod sigur aceasta indică o supraveghere divină în Biserică. Credem că foarte multă tulburare este cauzată de nereuşita multora de a vedea problemele din acest punct de vedere. Ei sunt prea gata să uite de conducerea şi supravegherea Domnului asupra cauzei Sale. De aceea unii au avut un mare necaz dacă n-au fost aleşi ca Diaconi sau Bătrâni în Biserică. În loc să privească lucrurile din acest unghi — că Însuşi Domnul deţine supravegherea afacerilor Bisericii Sale — ei sunt predispuşi să gândească: Fratele acesta sau acela mi s-a împotrivit etc.

Credem că aceştia privesc greşit. Poate că Domnul a permis chestiunea să se întâmple aşa pentru a le proba umilinţa. Apostolul Iacov sugerează ceva de felul acesta: „Fratele dintr-o stare de jos să se laude cu înălţarea lui şi bogatul să se laude cu smerirea lui”. Noi trebuie să privim dincolo de împrejurările stricte ale momentului; trebuie să ne gândim şi să ne amintim bine că orice înălţare, orice înaintare şi orice control al Bisericii este în mâinile Domnului. Nu numai că s-ar putea ca Domnul să vrea să dea o lecţie unui frate care poate a fost un Bătrân credincios sau un Diacon credincios, dar s-ar putea să fie o lecţie bună şi pentru adunare. Se poate ca adunarea să nu fi apreciat ce zel, ce energie, ce capacitate a avut acel frate. Dacă este aşa, neglijenţa lor de a-l realege în acea poziţie se va dovedi în timp o lecţie pentru ei. Acelaşi lucru este adevărat în cazul unui frate care are energie, zel şi capacitate în spiritualitate, care n-a fost niciodată ales de adunare ca bătrân.

În orice caz, fiecare din copiii Domnului trebuie să manifeste credinţă şi să-şi amintească faptul că adevărata înălţare, adevărata promovare este de la Domnul. După cum arată apostolul Pavel: Cel care „doreşte să facă lucrarea de supraveghere (cu o dorinţă reală de a servi), bun lucru doreşte”. Aşa că nu este greşit să se aprecieze astfel de slujire în Ecclesie şi noi trebuie să o apreciem când suntem aleşi Bătrâni, pentru că astfel vom avea ocazii speciale de serviciu şi de jertfire a vieţii noastre pentru fraţi. Dar nu trebuie să căutăm propriile noastre interese în această privinţă.

((539))

Când fraţii care au servit ca Bătrâni sau Diaconi nu sunt realeşi, şi totuşi se comportă potrivit şi nu manifestă nici un resentiment, ci spun: „Sunt la fel de bucuros să servesc într-un loc ca şi într-atul”, şi intră cu dragă inimă în orice serviciu li se deschide, se va dovedi fără îndoială o binecuvântare pentru propriile lor inimi şi de asemenea o binecuvântare pentru adunare, care va remarca spiritul asemenea lui Cristos care este în ei. Aşa că astfel de fraţi ar trebui să-şi spună: „Voi face tot ce pot ca să sprijin cauza Domnului. Votul adunării nu mi-a dat responsabilitatea iniţiativei şi conducerii, dar voi face tot ce pot ca să ajut mai departe în alte moduri în lucrarea Domnului”. Astfel ei vor arăta spiritul potrivit al umilinţei şi supunerii la providenţa Domnului în decizia adunării.

„EL ÎŞI CHEAMĂ OILE PE NUME”

Credem că principiul textului nostru ar trebui avut în vedere în viaţa zilnică de către întregul popor al Domnului. Unii poate nu reuşesc să vadă interesul deosebit pe care Domnul îl are faţă de fiecare din cei care sunt ai Lui. Fiecare copil adevărat al lui Dumnezeu este al Domnului în sensul deosebit că a intrat într-un Legământ de Jertfă. Totdeauna ar trebui să ne amintim aceasta. Astfel, pe măsură ce creştem în har, vom ajunge, neîndoielnic, să vedem că „Domnul întăreşte paşii omului şi astfel El îşi găseşte plăcere în calea lui”. „Toate oasele i le păzeşte, nici unul din ele nu este zdrobit” (Ps. 37:23; 34:20). Cu siguranţă Domnul va conduce calea acestora. Învăţătorul a subliniat interesul Său personal şi deosebit pentru fiecare din urmaşii Săi. El Se numeşte pe Sine Păstorul lor şi spune: „El îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară” (Ioan 10:3). Aceasta înseamnă o supraveghere foarte specială a problemelor şi intereselor fiecărui ucenic adevărat al Său. Orice ar veni peste aceştia nu este o problemă de întâmplare sau de noroc.

Paşii lumii nu sunt rânduiţi de Domnul. Dar poporul lui Dumnezeu, pe măsura umblării lor prin credinţă şi a înţelegerii că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său”, în aceeaşi măsură vor putea să aibă bucurie, binecuvântare şi pace în fiecare experienţă care o au. Noi continuăm să vedem că unii din poporul lui Dumnezeu, nereuşind să facă acest lucru, se agită şi se supără, crezând că le merge rău, temându-se că Domnul i-a uitat, sau că fraţii i-au uitat şi că totul este greşit în cazul lor. Ei nu reuşesc să recunoască faptul că Dumnezeu are de-a face cu toată punerea lor la o parte. Dacă El vede că este mai bine să nu-i promoveze, să nu le folosească talentele pentru un timp, aşa cum le-ar plăcea lor, atunci ei să înveţe lecţia umilinţei şi supunerii, a răbdării şi încrederii. Să fie dispuşi să aştepte cu bucurie timpul potrivit al lui Dumnezeu pentru înălţarea lor.

Pentru noi deci, marea învăţătură din textul nostru este că promovarea, înălţarea nu vine nici de la răsărit, nici de la apus, nici de la miazăzi, ci de la Iehova, singurul care este Judecător, care înalţă pe unul şi coboară pe altul — şi toate din iubire. Dacă coborârea pare a fi uneori rezultatul greşelilor sau al lipsei de apreciere din partea fraţilor, să ne amintim că a venit sub providenţa Domnului şi este intenţionată de El spre binele nostru, şi poate spre binele altora într-un fel sau altul. Experienţa se va dovedi o binecuvântare dacă este primită într-un spirit corect. „Nu lipseşte de nici un bine pe cei care umblă în neprihănire.” Nimic, în nici un caz, nu ne poate face rău, dacă ne ţinem aproape de Domnul. Apoi, la timpul potrivit, vom fi înălţaţi ca să şedem cu Cristos pe Tronul Său.