CETATEA LUI DAVID — CETATEA LUI DUMNEZEU
Ierusalimul, noua capitală — Palatul împăratului David — Prezența lui Dumnezeu este dorită — Chivotul care trebuia să fie adus — Uza ucis — Obed-Edom binecuvântat — Lecția învățată — Chivotul adus în mod potrivit — Solemnitate cu bucurie — Cortul Întâlnirii lui Dumnezeu — Lecții pentru poporul Domnului.
„M-am bucurat când mi-au zis: «Să mergem la casa Domnului!»” Psalmul 122:1.
R5679 W. T. 1 mai 1915 (pag. 136-138)
Condus de providența divină, împăratul David a căutat o nouă capitală după ce a fost uns ca împărat peste tot Israelul. Cetatea Ierusalimului fusese timp de secole o fortăreață invincibilă, deținută de iebusiți. Ei pretindeau că până și orbii și schilozii o puteau apăra împotriva oricărui dușman, atât de avantajos era situată. Dar când a venit timpul, ea a fost dată în mâinile împăratului David și a devenit capitala Israelului. Una dintre primele fapte ale noului împărat a fost să-și pregătească pentru el însuși un palat potrivit cu demnitatea națiunii și a curții. În acest scop el a obținut de la împăratul Hiram al Tirului nu numai material, ci și meșteri iscusiți.
Curând dispoziția spirituală a împăratului David, atât de marcată și de reprezentată în Psalmii săi, a început să se afirme în privința guvernării lui Israel. Nu era suficient ca idolatria să nu fie tolerată printre poporul de Legământ al lui Dumnezeu. Simbolurile prezenței lui Dumnezeu trebuiau onorate încă o dată. Cortul Întâlnirii de la Nob n-a mai fost folosit de când împăratul Saul a nimicit pe preoți din cauză că au dat sprijin lui David; și împăratul Saul mutase Cortul Întâlnirii la Gabaon, dar Chivotul nu era în Cortul Întâlnirii și nu fusese de mult timp.
Ne reamintim că fiii cei răi ai lui Eli luaseră Chivotul cu ei în lupta cu filistenii; că în înfrângere acesta a fost capturat de filisteni; că în prezența lui idolul filistean Dagon a căzut sfărâmat; și că în orice cetate rămânea Chivotul erau pedepse de la Domnul, până când filistenii l-au dus înapoi la Chiriat-Iearim. Acolo a rămas timp de șaptezeci de ani, până la evenimentele pe care le observăm acum. Împăratul David a mutat Chivotul în noul lui cort, sau Cortul Întâlnirii, o afacere foarte importantă, trimițând vorbă către diferitele părți ale națiunii, adunând vreo treizeci de mii de războinici și mulțimi de oameni cu profundă înclinație religioasă, care doreau să fie martori la marea mișcare religioasă nouă, care sperau cu toții că va însemna aducerea înapoi a binecuvântării lui Dumnezeu la națiune, ca în vechime.
O MARE LECȚIE DE REVERENȚĂ
Împăratul David, concentrat în a-L onora pe Dumnezeu, neglijase totuși să se uite în mod specific în Legea divină care reglementa Chivotul și mișcarea lui — cine să-l atingă etc. Providența divină i-a dat acum o lecție mare în privința reverenței față de Cel Atotputernic și a grijii cu privire la Legi. El prețuise Chivotul, dar nu destul de mult. De fapt, aceasta era cea mai importantă dintre diferitele articole de mobilier din Cortul Întâlnirii.
Altarul de Aramă și Ligheanul erau în Curte; Masa pentru punerea pâinii înainte, care era placată cu aur, Sfeșnicul de aur și Altarul de aur al tămâierii erau în Sfânta. Dar în Sfânta Sfintelor singurul articol de mobilier era Chivotul. Ca formă era asemenea unei cutii — cam de patru picioare (1,23 m) lungime, două picioare (61 cm) înălțime și două picioare (61 cm) lățime. Avea câte o bară de fiecare parte, de care trebuiau să-l prindă leviții ca să-l ducă pe umeri. Era placat cu aur; iar înăuntrul lăzii erau Tablele Legii, un Vas de aur cu mană, păstrat din timpul când erau în pustie, și toiagul lui Aaron, prin care se făcuseră miracole. Partea superioară a Chivotului era caracteristica lui cea mai specifică. Era o placă solidă de aur, lucrată deasupra în forma a doi heruvimi, ale căror fețe priveau spre interior și ale căror aripi erau întinse în față.
((588))
Îndrumarea divină era ca preoții să acopere Chivotul într-un mod specific, care simboliza anumite lucruri, și ca apoi numai leviții să aibă grija lui, să-l ducă pe umeri. Neglijând aceste chestiuni, împăratul a poruncit să se facă un car nou și boii să tragă carul, ca și cum aceasta ar fi fost o modalitate mai demnă decât oricare alta. Dar aceasta nu era modalitatea lui Dumnezeu; și trebuia dată o lecție de reverență față de Dumnezeu și față de Chivot, care simboliza caracterul Său și Scaunul îndurării Sale.
A sosit timpul potrivit când boii, care trăgând carul peste o suprafață de piatră netedă, înclinată, l-a făcut să se încline puțin. Atunci Uza și-a întins mâna ca să sprijine Chivotul și a fost imediat lovit mortal de un fulger. Această dovadă a nemulțumirii divine față de procedeul acela a făcut să înceteze subit toate festivitățile; și împăratul David s-a temut să-l aducă prea aproape de el, ca nu cumva să facă altă pagubă. Procesiunea s-a oprit; întorcându-se din drum, Chivotul a fost dat casei lui Obed-Edom, levitul, posibil un preot.
Întregul popor a învățat astfel lecția reverenței — o lecție, apropo, care pare tot atât de necesară acum ca întodeauna. Lumea manifestă adesea ireverență; dar aceasta nu ne uimește atât de mult ca atunci când aflăm că acei care pretind că sunt poporul consacrat al Domnului, Preoțimea lui Împărătească, manifestă ireverență. Uneori este ireverența manierelor, alteori a limbajului, alteori se fac glume cu lucruri religioase sau cu pasaje din Scriptură. Toate lucrurile de acest fel sunt desigur păgubitoare pentru individ, precum și pentru influența lui asupra celorlalți.
Nu trebuie să uităm că Uza n-a fost trimis în chin veșnic, ci el doar a adormit în moarte, și că greșeala lui, care a dat o bună lecție în timpul lui, nu va lucra în dezavantajul lui în viitor. Între timp a fost dată o altă învățătură; pentru că Chivotul în casa lui Obed-Edom a început să aducă binecuvântări, exact de ce fel nu suntem informați, dar binecuvântări de așa natură încât ele au atras atenția multora. Și împăratul David le-a observat. Din nou inima lui s-a întors spre gândul inițial că Ierusalimul trebuia să fie nu numai Cetatea lui David, ci și Cetatea lui Dumnezeu, locuința lui Dumnezeu, așa cum era reprezentat prin prezența Chivotului și a Gloriei luminii Șechină care strălucea între cei doi heruvimi, care arăta prezența lui Dumnezeu cu poporul Său, Israelul.
NAȚIUNEA SFÂNTĂ A LUI DUMNEZEU
Noi nu ne aflăm în aceeași situație în care erau David și israeliții. Nu există astăzi în lume nici o națiune care să fie Împărăția lui Dumnezeu. Când a luat coroana de la Zedechia, în 606 î. Cr., El a spus prin profet: „O voi răsturna, o voi răsturna, o voi răsturna, și nu va mai sta, până ce nu va veni acela al căruia este dreptul și acestuia o voi da” — (Ezec. 21:25-27 — Sf. Scriptură de la 1874). Credem că timpul pentru a da Împărăția lui Mesia și împlinirea rugăciunilor noastre, „Vie împărăția Ta”, este aproape. Dar, între timp, nici o împărăție pământească nu este Împărăția lui Dumnezeu, decât în sensul în care Sf. Petru spune că Biserica este o națiune sfântă, un popor special al lui Dumnezeu (1 Petru 2:9). Dar chiar și atunci, nu se face referire la un sistem sectar — nici la Biserica Baptistă, nici la cea Metodistă, nici la cea Presbiteriană, nici la cea Luterană, Anglicană sau Romană. Adevărata Biserică a lui Cristos este Biserica nelimitată, căreia îi aparține în mod potrivit numele de catolică, în sensul că ea este generală; pentru că acest cuvânt înseamnă general sau universal.
Biserica lui Cristos este singura Biserică din întreaga lume; și membrii ei sunt cei care sunt uniți cu Cristos prin consacrare și acceptare divină prin conceperea Spiritului sfânt. Unii dintre membrii ei ar putea fi găsiți în biserica romană, alții în cea anglicană, alții în cea presbiteriană, alții în cea baptistă, alții în cea luterană, alții în cea metodistă și în altele, iar alții în afara tuturor acestora. Dar aceasta este singura națiune sfântă pe care o recunoaște Dumnezeu; și ea nu va fi întru totul organizată ca o națiune până când schimbarea învierii va glorifica pe poporul Domnului împreună cu El dincolo de Văl, după cum este scris: Vom fi ca El, Îl vom vedea așa cum este și vom fi părtași la gloria Lui.
Nu putem aștepta ca lumea să aprecieze Adevărul lui Dumnezeu și prezența lui Dumnezeu, mai mult decât israeliții ar fi putut aștepta ca filistenii pe de o parte și moabiții pe de altă parte să-L accepte pe Domnul. Numai poporul de Legământ al lui Dumnezeu Îl poate aprecia pe El și aranjamentele Lui. El este numai în mijlocul lor.
Nu putem nici măcar pretinde vreodată că aceasta este o chestiune de familie; mai degrabă, așa cum arată Scripturile, aceasta este o chestiune individuală. Unul aici, altul dincolo, Biserica lui Cristos este împrăștiată pe tot cuprinsul lumii. Numai cei consacrați îi aparțin sau au privilegiile ei și părtășia cu Tatăl și cu Fiul pe care le-ar sugera Chivotul Legământului. Poate fi observată o excepție de la această regulă, și anume, cea menționată de Sf. Pavel: copiii părinților credincioși, care sunt socotiți împreună cu părinții lor ca participanți la favorurile, binecuvântările și grija lui Dumnezeu până la timpul când ajung la o dezvoltare a minții care să le dea posibilitatea să decidă pentru ei înșiși, fie să facă o consacrare deplină Domnului și să fie acceptați individual de El prin conceperea Spiritului sfânt, fie să se abată și să fie parte din lume.
((589))
Când împăratul David a fost gata pentru aducerea Chivotului a doua oară, cam la vreo trei luni după prima încercare, care a eșuat, el a studiat chestiunea mai atent; și de această dată n-a mai fost un car nou, ci metoda îndrumată divin — leviții purtând Chivotul pe umerii lor. Nu este pentru noi să fim ingenioși și inventivi în ceea ce privește metodele și serviciile divine, ci mai degrabă să studiem voința divină, cercetând Scripturile pentru ca să putem cunoaște voința lui Dumnezeu și să o facem. Lecția pe care împăratul David a învățat-o este o lecție pe care toți din poporul lui Dumnezeu și-o pot însuși.
DANSÂND ÎNAINTEA DOMNULUI
Relatarea ne spune că, pe lângă miile de războinici care erau de pază și dădeau demnitate procesiunii, și de mulțimile de oameni care întâmpinau Chivotul în diferitele sate de pe parcursul drumului, mai erau trompetiști, toboșari și cântăreți la instrumente cu coarde, care făceau manifestări vesele de apreciere pentru marele eveniment al întoarcerii lui Dumnezeu la națiune, întoarcere reprezentată prin întoarcerea Chivotului. Un alt aranjament a fost acela de a pune pe leviți să psalmodieze, unul către altul, diferitele părți ale unui anumit psalm pe care împăratul David îl compusese special pentru această ocazie. Acesta face parte din lecție. Psalmul 24.
Împăratul David s-a alăturat celorlalți în manifestarea bucuriei sale și a dansat înaintea Domnului. S-ar părea că acest obicei al mișcării ritmice pline de demnitate a picioarelor în armonie cu muzica este o formă obișnuită chiar și astăzi în țările îndepărtate răsăritene. Dl. Clark ne spune cum la o adunare a Creștinilor Sârguincioși, a fost un astfel de dans la una din întâlnirile lor din India, și ce demn și frumos a părut acesta.
Pe măsură ce marea procesiune se apropia de cetatea Ierusalimului, ea a fost întâmpinată cu bucurie de femeile din cetate. În fruntea acestora trebuia să fi fost Mical, soția împăratului David, fiica împăratului Saul. Dar n-a fost așa. Ea era într-o dispoziție cinică, mândră. Nu era ea fiica împăratului Saul? Nu fusese soțul ei David un biet păstor și apoi pentru un timp un proscris? La venirea lui acasă ea l-a criticat pentru manifestările lui de bucurie în legătură cu aducerea Chivotului. Ea a spus că era nedemn și l-a mustrat. Împăratul David i-a amintit că Domnul luase împărăția de la tatăl ei și i-o dăduse lui, și că el avea astfel favoarea Domnului și se baza astfel pe El. Iar femeia mândră se pare că a fost lăsată singură după aceea, cu menționarea doar că de atunci încolo ea n-a mai avut copii.
PSALMUL A FOST PROFETIC
Așa cum Chivotul reprezenta pe Cristos, în care sunt ascunse toată Înțelepciunea și Puterea lui Dumnezeu și în care se concentrează toate binecuvântările lui Dumnezeu pentru oameni, tot așa aducerea Chivotului în cetate corespunde într-o măsură cu primirea lui Cristos de către noi. Toți aceștia își dau seama că „al Domnului este pământul cu tot ce este pe el” — că fiecare dar bun și desăvârșit se coboară de la Tatăl și prin Fiul. Lumea și toți care locuiesc în ea sunt obiectul acestor binecuvântări.
Dumnezeu își întemeiază noua Lui Ordine de lucruri în mijlocul mărilor de nemulțumire — printre cei care nu sunt stabiliți și în armonie cu Dumnezeu — masele neliniștite. El ne invită să urcăm pe Muntele Lui cel sfânt, Împărăția Lui sfântă, și să ne așezăm în Locul Său Sfânt, în natura spirituală divină. El pune condiția că nimeni nu poate fi din această clasă decât pe baza anumitor condiții; și anume, o inimă curată, o inimă cinstită și mâini curate, viață dreaptă pe măsura posibilităților lui. De la toți aceștia se așteaptă să jure supunere lui Dumnezeu. Acesta este numit Legământul lor cu El.
Isus a fost primul dintre aceștia care au făcut legământ; și toți din Biserică trebuie să umble pe urmele Lui, dacă doresc să fie cu El în Împărăția Lui sfântă. Aceștia nu trebuie să-și ridice sufletul la neadevăr, nici să jure în mod necinstit. Dumnezeu va cere de la ei tot ceea ce ei s-au angajat prin legământ. Numai aceștia vor primi binecuvântarea Domnului și numai acestora le va fi atribuită dreptatea Lui prin Cristos.
Niciodată n-a părut așa mare nevoie ca această lecție să fie imprimată, cum pare în ziua de astăzi. Cât de mulți mărturisesc astăzi că deși au făcut un legământ de jertfă și au făcut un angajament Domnului, ei nu iau aceasta în considerare și nu-și țin angajamentele! Cât de mulți mărturisesc într-adevăr că ei vorbesc în mod fals cu privire la crezurile lor, tăgăduind în particular ceea ce în public au declarat a fi credința lor! Desigur că un asemenea curs trebuie să fie condamnabil în ochii lui Dumnezeu și aceștia nu pot spera să fie din Împărăție.
În psalm urmează apoi o declarație că copiii lui Israel sunt cei care caută pe Domnul și care cer să intre Împăratul Slavei, chiar Domnul, puternic, plin de forță, capabil să elibereze de păcat și de puterea păcatului — moartea. Așteptăm încă intrarea acestui Împărat al Slavei în sensul deplin al cuvântului. El declară că va fi descoperit într-o flacără de foc, în ceea ce privește lumea — un mare „timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Daniel 12:1). Mulți din cei care studiază Biblia văd că acest necaz începe deja în războiul îngrozitor care acum se întinde, și așteaptă să rezulte anarhia înfocată a acestuia în viitorul apropiat. Apoi repede va veni susurul blând și subțire, influența divină, puterea tare a Mântuitorului, care va elibera de păcat, de moarte și de Satan, care va fi legat timp de o mie de ani.