ÎNDURAREA RĂBDĂTOARE PROBA FINALĂ

„Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşită lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic.” Iacov 1:4 .

R5650 W. T. 15 martie 1915 (pag. 83-87)

Peste tot Scripturile prezintă răbdarea ca pe un important element al caracterului. Îi putem vedea necesitatea în fiecare fază a experienţei umane. Ca să fim drepţi în condiţiile prezente, trebuie să fim răbdători, nu repeziţi; deoarece ar fi nedrept să fim nerăbdători şi severi cu imperfecţiunile inevitabile şi cu slăbiciunile semenilor noştri. De aceea spiritul minţii sănătoase cere să fim răbdători când avem de-a face cu umanitatea decăzută. Dumnezeu Însuşi posedă această calitate a răbdării şi a exercitat-o de mult. În raporturile cu lumea, Biserica în Veacul viitor va trebui să aibă multă răbdare, şi în împrejurările prezente avem constant nevoie de ea ca să dezvoltăm caracterul necesar pentru un loc pe Tron cu Domnul nostru.

Răbdarea este strâns legată de iubire şi milă. Dacă Dumnezeu ar fi neiubitor, nemilos, ar fi lipsit de răbdare. În starea prezentă, imperfectă şi decăzută a omului, răbdarea lipseşte grozav de mult, chiar dacă adesea este exercitată pe dinafară din diplomaţie. Această calitate asemenea lui Dumnezeu, ca toate celelalte calităţi ale caracterului inerente lui Dumnezeu şi tuturor celorlalte fiinţe perfecte create în asemănarea Sa, a fost în mare măsură ştearsă în omenire prin căderea primei perechi.

În Noul Testament există două cuvinte greceşti traduse răbdare. Unul dintre acestea înseamnă îngăduinţă, îndelungă răbdare. Celălalt conţine ideea de îndurare voioasă sau încrezătoare. Cuvântul folosit în textul nostru este cel de-al doilea şi are o semnificaţie mult mai adâncă decât aceea care se atribuie în mod obişnuit cuvântului nostru răbdare. Această statornicie — îndurarea răului într-un mod voios, bucuros — reprezintă un element de caracter, şi nu numai o restrângere temporară a simţământului sau a acţiunii. Înseamnă o dezvoltare a inimii şi a caracterului care se manifestă în îndurarea răului sau necazului cu mulţumire, fără răzvrătirea voinţei, cu acceptare deplină a cerinţei înţelepciunii şi iubirii divine care, în timp ce permite relele prezente, a promis să le înlăture la timpul potrivit.

Ar fi desigur folositor pentru noi să cultivăm cu grijă acest element al caracterului creştin despre care Domnul nostru vorbeşte atât de elogios şi fără de care, după cum ne asigură Cuvântul Său, caracterul nostru nu poate fi desăvârşit. Creştinului i se cere îndurare răbdătoare ca să îmbrace toată armătura lui Dumnezeu, şi după ce a îmbrăcat-o, să o ţină bine fixată pe el. Avem nevoie de ea nu numai în procedurile cu alţii, dar şi cu noi înşine, cu propriile noastre neajunsuri. Ar trebui să luăm întotdeauna în considerare diferitele împrejurări şi condiţii care ne înconjoară pe noi şi pe alţii. Privind în jurul nostru, vedem că lumea este într-o stare de nenorocire, de păcat. Această cunoştinţă ar trebui să ne facă foarte compătimitori cu omenirea, fără de care n-am avea decât puţină răbdare. Toţi fraţii noştri în Cristos, ca şi noi, sunt prin natură membri ai acestei rase umane decăzute. De aceea, ar trebui să avem multă îndurare răbdătoare faţă de poporul Domnului, aşa cum am vrea să şi-o manifeste şi ei faţă de noi.

((643))

RĂBDAREA LUI DUMNEZEU

După cum însuşirea dreptăţii va exista întotdeauna, tot aşa va exista şi însuşirea răbdării, deşi nu în sensul îndurării răbdătoare a răului. Dumnezeu Îşi duce la îndeplinire cu răbdare planurile Sale glorioase, în echilibru perfect al minţii. În prezent aceasta cere exercitarea îndurării răbdătoare a condiţiilor rele, păcătoase; iar în Veacurile de glorie ce vor veni, Dumnezeu, credem noi, Îşi va realiza scopurile Sale totuşi, cu aceeaşirăbdare perfectă, probabil în lumile încă nelocuite.

Dar în exercitarea răbdării sub condiţiile rele din prezent, Înţelepciunea trebuie să aibă un cuvânt de spus. Dumnezeu a declarat că, în Înţelepciunea Sa, va veni timpul când va înceta să mai exercite răbdare faţă de lume. Altfel spus, El nu va mai suporta lumea în starea ei păcătoasă şi imperfectă. Timpul aproape a sosit. Marele cataclism al strâmtorării, acum aproape venit, va mătura întreaga ordine prezentă, ca pregătire pentru stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu sub toată întinderea cerurilor. Apoi Dumnezeu va da omului cea mai deplină ocazie de a veni în armonie cu El şi cu dreptatea, înainte de a trata cu ei în mod sumar.

Vine timpul când nu va mai fi păcat. În cele din urmă Dumnezeu va avea un univers curat. Dar El va da mai întâi fiecăruia ocazia de a se ridica din păcat. Dacă nu se vor folosi de ocazie, atunci răbdarea lui Dumnezeu, îndelunga lui răbdare va înceta să mai fie operativă faţă de unii ca aceştia. Aceasta nu va însemna că răbdarea lui Dumnezeu a încetat, ci activitatea ei a încetat în acea direcţie.

Răbdarea lui Dumnezeu a stabilit mia de ani de Domnie a lui Mesia pentru binecuvântarea omului, şi Înţelepciunea Sa a hotărât că acei o mie de ani vor fi suficienţi pentru eliminarea răului. Oricine nu va învăţa să trăiască drept sub acele condiţii favorabile, nu va învăţa niciodată, şi Înţelepciunea divină nu va mai exercita răbdare cu unii ca aceştia. În mod asemănător, în procedurile noastre cu noi înşine şi cu alţii, există o limită pentru exercitarea cuvenită a răbdării — a îndelungii răbdări. Nu trebuie să fim răbdători cu noi înşine peste un anumit punct. Există împrejurări în care simţim pe drept că ar fi trebuit să ştim mai bine sau să facem mai bine decât am făcut.

SĂ NE JUDECĂM PE NOI ÎNŞINE

Dacă un copil al lui Dumnezeu îşi dă seama că a fost neglijent cu sine, el ar trebui să-şi zică, nu voi mai fi răbdător cu mine de acum înainte. Mă voi lua la mână şi voi învinge această slăbiciune pe care am îngăduit-o într-o măsură să se afirme spre slăbirea caracterului meu şi probabil spre neplăcerea şi durerea altora. Nu pot face aceasta prin puterea mea slabă, dar prin harul Domnului sunt hotărât să înving în această chestiune.

Părinţilor li se cere multă răbdare, îngăduinţă în modul lor de a-şi trata copiii. Limita răbdării poate varia în funcţie de diferiţii copii. De aceea, părintele înţelept va judeca cât de bine a făcut copilul şi cât de bine şi-a însuşit şi a folosit învăţătura. Dacă află că un copil de-al său face rău înadins, n-ar trebui să continue a fi răbdător, ci să-i administreze nuiaua. Aceasta n-ar înseamna că părintele a încetat să fie răbdător. El ar putea avea răbdare cu acelaşi copil în ziua următoare, şi prin urmare aplicarea nuielei ar putea veni din nou. Noi să fim mai degrabă prea răbdători, prea miloşi, decât să avem prea puţină răbdare, prea puţină milă. Aducându-ne aminte de propriile noastre imperfecţiuni, trebuie să exercităm răbdare faţă de alţii care caută să-şi învingă imperfecţiunile, aşa cum şi noi căutăm să ni le învingem pe ale noastre. Cu toţii avem nevoie să se exercite răbdare şi îngăduinţă faţă de noi.

LECŢIILE DOMNULUI NOSTRU ÎN PRIVINŢA ÎNDURĂRII RĂBDĂTOARE

Revenind la cuvântul răbdare aşa cum este folosit în textul nostru, să aruncăm o privire înapoi la Pilda Semănătorului, aşa cum este menţionată în Luca 8. În versetul 15 citim: „Dar cea care a căzut pe pământ bun, sunt ca aceia care, după ce au auzit cuvântul, îl ţin într-o inimă cinstită şi bună şi aduc roadă în răbdare”, îndurare răbdătoare, statornicie. Ideea de aici este că pentru a fi din clasa roditoare, pe care o aprobă Domnul şi o acceptă în Împărăţia Sa, trebuie să facem mai mult decât să primim Cuvântul mărturiei Sale, chiar dacă-l primim cu bucurie. Înseamnă mai mult; fiindcă şi clasa pământului stâncos l-a primit aşa la început. Pentru scurt timp aceştia păreau să dea dovadă de rodnicie şi vigoare; dar când s-a ridicat soarele fierbinte al persecuţiei, s-au uscat, din cauza lipsei de adâncime a solului.

În această pildă, Domnul nostru ne arată că îndurarea răbdătoare, statornicia, este proba finală a caracterului. Ea urmează după primirea şi înmugurirea seminţei; urmează după ce iubirea, speranţa, bucuria şi credinţa au făcut sămânţa să răsară şi să înceapă să aducă roadă. Îndurarea răbdătoare deci este necesară pentru ca fructul să poată fi dezvoltat şi pe deplin copt, pentru ca grăuntele să fie gata pentru grânar. O, cât de important se vede că este acest har, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu! Dar să nu uităm că îndurarea trebuie să fie voioasă. Nu putem presupune că Cel care judecă gândurile şi intenţiile inimii ar fi mulţumit de copiii Săi, chiar dacă i-ar vedea suportând mult pentru El, dacă ei ar îndura într-o stare a minţii nerăbdătoare sau nemulţumită sau nefericită.

((644))

Cei care îndură astfel nu vor fi desigur asemănări ale iubitului Fiu al lui Dumnezeu, al cărui sentiment şi-a găsit expresie în cuvintele: „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul Meu!” Toţi din Preoţimea împărătească sunt jertfitori, la fel cum a fost marele nostru Preot Principal; şi Dumnezeu, care acceptă jertfele noastre prin meritul dragului nostru Răscumpărător, ne informează că El iubeşte pe dătătorul voios — pe acela care îşi împlineşte jertfele cu bucurie, cu o inimă voioasă. Aceasta nu înseamnă că trupurile noastre nu se vor obosi, ci că spiritul nostru se va bucura în privilegiul de a suferi oboseala cărnii într-un serviciu atât de nobil şi minunat. Dar dacă Tatăl nostru ar vedea de bine să ne lase la o parte din munca activă pentru un timp, când inima noastră ar fi doritoare să servească, şi aceasta ar fi o ocazie de a îndura cu bucurie voia Sa cu privire la noi. Ar putea fi şi o probă a supunerii depline a voinţei noastre la voinţa Lui, şi astfel să fie o importantă piatră de păşire în sus spre gloriile şi privilegiile Împărăţiei.

Cealaltă împrejurare în care Domnul nostru a folosit acest cuvânt, răbdare, sau îndurare răbdătoare, este menţionată în Luca 21:19. Tocmai le spunea urmaşilor Săi că trebuie să se aştepte la strâmtorări ca rezultat al faptului că sunt ucenicii Lui în timpul prezent, când păcatul abundă, când Satan este prinţul acestei lumi. Trebuie să se aştepte la împotrivire din diferite părţi; dar îi asigură că ei vor fi totuşi pe de-a-ntregul sub grija şi protecţia divină, chiar dacă va fi permis să-i atingă şi să-i afecteze persecuţiile. Apoi au urmat cuvintele: „Prin răbdarea voastră (îndurarea răbdătoare, statornicia voioasă) vă veţi câştiga sufletele voastre”. Luca 21:19.

Credinţa noastră şi încrederea noastră în Domnul şi în făgăduinţele Lui îndurătoare ar trebui să fie atât de puternice şi neclintite, încât să contracareze cu mult impunerile lumii, ale fraţilor falşi şi ale servitorilor orbiţi ai lui Satan. Atât de completă ar trebui să fie credinţa noastră în iubirea şi grija Tatălui, încât să recunoaştem şi să ne bucurăm în toate aceste persecuţii, ca mijloace ale providenţei Sale în dăltuirea, modelarea şi şlefuirea noastră ca pietre vii pentru gloriosul Templu pe care El îl construieşte, şi care, cât de curând de-acum, credem noi, va fi stabilit.

Văzând încercările noastre din acest punct de vedere, ne putem într-adevăr bucura şi ne putem stăpâni sufletele, vieţile, ca Noi Creaturi, chiar în mijlocul strâmtorărilor, cu îndurare voioasă. Da, ne putem da seama că sufletul, fiinţa adevărată căreia Dumnezeu i-a dat „făgăduinţele nespus de mari şi scumpe” ale viitorului nu poate fi vătămată de persecuţiile cărnii, sau de nimic din ceea ce ne-ar putea face omul, atâta timp cât suntem credincioşi Domnului, acceptând fiecare experienţă pe care El o îngăduie să vină peste noi ca un ajutor al providenţei Sale pentru binele nostru final şi pentru gloria Sa.

NECESITATEA DE A ÎNDURA CU RĂBDARE

Să examinăm aici cu atenţie motivul pentru care este necesar ca noi să dezvoltăm acest har al îndurării răbdătoare. Se pare că dezvoltarea acestei calităţi este una din condiţiile pe care Dumnezeu le-a ataşat chemării la comoştenire cu Domnul nostru în Împărăţie, şi una din aceleaşi condiţii pe care le-a cerut de la El. Înţelepciunea acesteia este clară dacă luăm în considerare lucrarea la care suntem chemaţi — lucrarea de binecuvântare a tuturor familiilor pământului, ca Împărăţia milenară a lui Dumnezeu, în comoştenire cu Singurul Fiu Conceput al lui Dumnezeu, marele nostru Răscumpărător. Aceasta va fi o muncă uriaşă; şi este deosebit de potrivit ca Iehova să ceară acelora pe care El îi va găsi vrednici de această poziţie înaltă nu numai să aprecieze bunătatea Lui şi caracterul Lui glorios, şi să prefere slujirea Lui în locul păcatului şi fărădelegii, ci şi să-şi dovedească loialitatea lor completă faţă de principiile dreptăţii şi de voinţa Lui, până la măsura unei dispoziţii bucuroase de a suferi pentru aceste principii. O îndurare trecătoare a unei sau două sau trei încercări scurte n-ar dovedi că acea persoană are un caracter întemeiat în dreptate; ci ar fi necesară o îndurare răbdătoare, voioasă, chiar până la moarte pentru a demonstra un astfel de caracter.

Am putea ilustra aceasta cu un diamant. Să presupunem că am putea face diamante din ceva material plastic de strălucirea diamantului adevărat; şi să presupunem că ar deveni tari, dar nu atât de tari ca diamantul veritabil. Ar avea aceste diamante artificiale valoarea diamantului adevărat? Nicidecum. Dacă ar fi supuse unei mari presiuni, ar fi zdrobite. Aşa este şi cu creştinul. Dacă am presupune că are toate harurile caracterului care aparţin fiilor lui Dumnezeu, afară de acesta al fermităţii, îndurării, el n-ar fi potrivit să fie printre comoara Domnului. Aşadar, vedem necesitatea cerinţei Domnului ca îndurarea răbdătoare, bucuroasă, să fie o caracteristică a fiecăruia care va fi acceptat la un loc în Diadema Sa regală.

((645))

Importanţa acestei calităţi a caracterului creştin este subliniată din nou de apostolul Pavel. În Epistola sa către Tit (2:2), atunci când enumeră calităţile proprii unui creştin înaintat, el declară că aceştia trebuie să fie „treji, vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare”. Trebuie să trecem încercarea finală a îndurării răbdătoare înainte de a fi acceptaţi printre Cei Aleşi.

Acelaşi apostol, scriindu-i lui Timotei, îi aminteşte astfel: „Tu însă mi-ai urmărit de aproape învăţătura, purtarea, năzuinţa, credinţa, îndelunga răbdare, dragostea, stăruinţa”. Avem nevoie de acest har important din ce în ce mai mult, pe măsură ce alergăm în alergarea noastră şi ne apropiem de sfârşitul căii. Picioarele se obosesc; încercările şi probele se înmulţesc; de aceea avem nevoie să „ne încingem coapsele minţii noastre” şi să privim la marele nostru Model pentru inspiraţia şi puterea necesare, să ne oţelim pentru ultima sută de metri.

ÎNCERCĂRILE SUNT ABSOLUT ESENŢIALE

Capacitatea şi puterea noastră de a îndura cu răbdare ar trebui să crească pe măsură ce înaintăm pe calea îngustă. Ar trebui să „ne întărim în Domnul şi în puterea tăriei Sale”. Dar noi nu putem dezvolta această trăsătură esenţială a caracterului fără încercări — experienţe intenţionate să ceară exercitarea îndurării bucuroase. Să nu considerăm ca un lucru ciudat dacă suntem chemaţi să trecem prin încercări lungi care fac necesară întărirea noastră pentru a le suporta. Dar trebuie să repetăm că virtutea nu constă numai în a le suporta; fiindcă lumea are mult de suportat, ci îndeosebi în modul în care le suportăm. În inimă trebuie să fim blânzi şi supuşi — în armonie deplină cu procedeele de dezvoltare ale Domnului. Uneori acest lucru poate fi greu; dar harul Lui ne va fi de-ajuns, dacă îl cerem continuu. „Să rămânem în picioare după ce vom fi biruit toate.”

O, da! Putem vedea încă un motiv pentru aranjamentul Domnului ca noi să avem încercările noastre aşa cum Învăţătorul nostru le-a avut pe ale Sale — în împrejurări rele — ca nu numai să avem toate calităţile necesare unui caracter creştin, ci ele să fie înrădăcinate, întemeiate, fixate, stabilite.

În mod asemănător, apostolul Iacov ne atrage atenţia asupra importanţei acestei calităţi. El spune: „Încercarea credinţei voastre lucrează răbdare”; adică, dacă credinţa noastră rezistă încercării, va lucra în caracterul nostru această îndurare răbdătoare. Pe de altă parte, dacă nu atingem această dezvoltare, înseamnă că credinţa noastră n-a rezistat la probă în mod satisfăcător şi că nu suntem potriviţi pentru Împărăţie. Astfel vedem clar ce mare greşeală s-a făcut printre creştini în general atunci când s-a presupus că religia este un lucru care se poate obţine dintr-o dată ca răspuns la rugăciune, sau stând în banca jelitorilor, sau stând în picioare la rugăciuni, sau ca răspuns la vreun apel divin sau uman — exact aşa cum ar obţine cineva un dolar şi l-ar pune în buzunar. Dimpotrivă, pasul pocăinţei de păcat şi al îndreptăţirii este numai începutul, şi nu sfârşitul căii creştine. Următorul pas este consacrarea noastră şi a tot ce avem lui Dumnezeu. Dar şi aceasta este departe de a fi sfârşitul. Nu numai că trebuie să mergem tot mai departe, spre obţinerea credinţei, tăriei, stăpânirii de sine, blândeţii şi iubirii, dar după ce am ajuns la toate acestea, trebuie să îndurăm cu răbdare. Trebuie „să alergăm cu stăruinţă (îndurare voioasă) în lupta care ne stă înainte”. Sau, ca să folosim o altă figură de stil, acesta este doar începutul în Şcoala lui Cristos; doar ni s-au înregistrat numele ca elevi, pentru a fi învăţaţi de Domnul.

„CEASUL ÎNCERCĂRII”

Domnul a făgăduit Bisericii din perioada Filadelfia că datorită credincioşiei lor, fiindcă „au ţinut cuvântul răbdării Mele”, vor fi păziţi de „ceasul încercării” care urma să vină asupra întregii lumii ceva mai târziu. Biserica din Laodiceea — Biserica zilelor noastre — nu este păzită de a intra în „ceasul încercării”; dar putem fi siguri că vom fi păziţi în timp ce suntem în acest ceas, dacă suntem credincioşi şi sinceri. Mesajul special al scumpului nostru Domn către faza laodiceeană a Bisericii a fost: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine. Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie”. Apoc. 3:20,21.

Deşi nu suntem scutiţi de acest ceas al încercării, avem o binecuvântare compensatoare ca rezultat al faptului că trăim în timpul parousiei Domnului nostru. Putem avea instrucţiunile Sale, distribuirea de către El a hranei spirituale, hrana „la timp potrivit”, într-un mod şi într-un grad de care sfinţii Săi niciodată nu s-au bucurat înainte. Şi, după cum ne-am putea aştepta, această mare favoare este compensată de încercările subtile şi severe ale acestui „ceas al încercării” deosebit. Dacă a fost vreodată un timp în care credincioşii Domnului să aibă nevoie de îndurare răbdătoare, acum este. Dacă au avut vreodată nevoie de sfatul „Prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele voastre”, acum au nevoie. Cei care pot să îndure cu răbdare vor rămânea în picioare în această zi rea. Toţi ceilalţi vor cădea. Aşa cum ne-a avertizat apostolul, încercările de foc ale acestei zile „vor încerca lucrarea fiecăruia, din ce este făcută”.

((646))

Găsim că această calitate a îndurării răbdătoare lipseşte pretutindeni în creştinătate astăzi, chiar şi printre majoritatea urmaşilor declaraţi ai lui Cristos. Devine din ce în ce mai rară. Puţini sunt dispuşi să îndure ceva — pentru dreptate, pentru Cristos sau pentru altcineva; şi dacă îndurarea a ceva neplăcut este absolut necesară, încercarea este suportată cu multă nerăbdare, plângere şi iritare. Mai mult, un spirit de sfidare şi răzvrătire împotriva a orice aduce cu tăgăduirea de sine sau resemnarea, un spirit de amărăciune intensă creşte zilnic în inimile oamenilor.

Această tendinţă generală a lumii civilizate de astăzi spre a nu îndura, a nu răbda şi a se revolta împotriva restricţiei, în mod necesar îşi are influenţa sa asupra tuturor acelora care caută să umble pe calea îngustă. Numai prin harul divin i se poate rezista cu succes şi se poate face progres spre dezvoltarea asemănării lui Cristos. Acest har deosebit, care este necesar astăzi copiilor Domnului, le va fi refuzat acelora care nu umblă aproape de Domnul, urmând în urmele lui Isus. Fiindcă urmaşii declaraţi ai lui Cristos trăiesc atât de departe de El, vedem astăzi dezvoltându-se tendinţele pe care le-am remarcat printre acei care pretind numele Lui.

Acest spirit atât de răspândit stă la baza violenţei mulţimii, care este înăbuşită în mare parte prin forţa militară, în izbucnirile împotriva legii şi ordinii despre care auzim atât de des. Ne putem aştepta ca acest spirit să continue să crească. În rândul maselor există un sentiment că în trecut oamenii au fost prea răbdători, n-au fost destul de agresivi — sentimentul că, dacă ar fi luat lucrurile în propriile mâini cu mult timp în urmă, condiţiile prezente ar fi putut fi evitate. Dar cei care au păzit Cuvântul Domnului, de îndurare răbdătoare, care au căutat la El înţelepciunea de Sus, care este „mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de milă şi de roade bune”, au învăţăt că El are un timp cuvenit în care planurile Sale se vor îndeplini şi ei sunt gata să aştepte cu răbdare timpul Său, ştiind că este cel mai bun. Au învăţat că, „Planurile lui Dumnezeu se deschid asemenea albilor crini;
Nu trebuie să le desfacem forţat bobocul închis,
Timpul le va descoperi miezul de aur ascuns”.

UNA DIN ÎNŞELĂCIUNILE DEOSEBITE ALE LUI SATAN

Apostolul ne sfătuieşte în privinţa „ceasului încercării” care este acum peste noi. Multe vor fi asalturile şi încercările, iar unele dintre ele vor fi atât de subtile şi înşelătoare încât toţi cei care nu sunt bine înrădăcinaţi şi întemeiaţi în Adevăr vor fi îndepărtaţi prin dovezile false ale acelora pe care lui Satan îi este îngăduit acum să-i utilizeze ca agenţi ai săi pentru încercarea tuturor acelora care locuiesc pe faţa întregului pământ.

Printre aceste teorii subtile ale adversarului, niciuna nu pare mai înşelătoare decât Ştiinţa Creştină, pe nedrept numită astfel; pentru că nu-i nici creştină, nici ştiinţifică. Susţinută de puterea celui rău, ea poate să promită celor înşelaţi de ea că, dacă vor afirma un neadevăr şi vor stărui în el, vor avea alinare şi vindecare de anumite boli şi suferinţe trupeşti. Cei care n-au învăţat să îndure cu răbdare tot ceea ce Domnul le permite să aibă în privinţa durerii şi bolii — tot ceea ce nu poate fi alinat prin metode raţionale şi rezonabile — vor fi gata să accepte aproape orice ajutor pe care adversarul l-ar putea aduce în atenţia lor. Şi pe măsură ce învaţă să se înşele pe ei înşişi în privinţa durerii şi bolii, şi treptat să strice înţelesul adevărat al cuvintelor şi să ignore şi să tăgăduiască faptele, aceştia devin cu timpul atât de confuzi în mintea lor, încât Adevărul le apare eroare, iar eroarea le apare ca adevăr strălucitor.

UNII SUNT ELIBERAŢI PRIN ADEVĂR

Aceştia înşelaţi sunt conduşi în această înşelare parţial din curiozitate. Li se pare aşa de ciudat să audă pe cineva spunând: „Nu există moarte; totul este viaţă! Nu există durere; totul este sănătate! Nu există rău; totul este bine!” Ei îşi spun: „Aceste declaraţii sunt cu siguranţă foarte lipsite de logică, totuşi sunt curios să ştiu cum le explică oamenii. Care este filosofia lor?” Aceasta este exact ceea ce doreşte adversarul. El doreşte astfel să le atragă atenţia, pentru ca pas cu pas să-i poată conduce de la o falsitate la alta, până când tot creierul şi conştiinţa le sunt subminate. Ei au acceptat întunericul drept lumină, minciunile drept adevăr. Pentru aceasta sunt răsplăţiţi cu însănătoşire fizică — o recompensă măruntă!

((647))

Aceasta este răsplata egoismului, a refuzului de a suferi ceva de care ar putea scăpa prin vreun mijloc. Au preferat propria lor cale, calea cea mai atractivă pentru carnea decăzută. Au ales aceasta în locul Adevărului, care n-a prezentat interes pentru carnea lor. Ei au fost gata să schimbe mărturia Domnului de dragul tihnei şi confortului fizic, sau ca să-şi satisfacă o curiozitate morbidă. Astfel ei au scăpat de necazuri şi dureri care, dacă ar fi fost suportate cu răbdare şi bucurie, ar fi produs pentru ei binecuvântare şi întărirea caracterului. Unii care au fost astfel înrobiţi de marele Adversar, foarte puţini, sunt acum eliberaţi prin puterea Adevărului. Dar a fi eliberaţi deplin este o sarcină foarte dificilă. În unele cazuri experienţele avute în efortul de a rupe legăturile care îi legau atât de strâns au fost foarte dureroase şi au fost însoţite de lovituri din partea celui rău şi a oştirilor sale, care i-au ţinut în robie atâta timp. Dar merită lupta şi durerea pentru a fi eliberaţi dintr-o astfel de sclavie.

CUM ÎNFĂŢIŞEAZĂ SF. PAVEL CONDIŢIILE PREZENTE

Ceasul încercării nu vine la fel peste toţi, pentru că nu toţi din creştinătate sunt pe acelaşi plan — mental, moral şi fizic. Totuşi, încercarea aşa cum vine peste creştinătate în general, este ilustrată de apostolul Pavel în 2 Tim. 3:1-5. El enumeră aici anumite caracteristici ale „ceasului încercării”. Spune: „Dar să ştii că în zilele din urmă vor fi timpuri grele, căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, aroganţi, insultători, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără afecţiune naturală, neînduplecaţi, defăimători (ademenitori la vrajbă), neînfrânaţi (fără restricţii, impetuoşi), neîmblânziţi, neiubitori de bine, trădători (în care nu poţi avea încredere, şi-ar vinde pe cei mai buni prieteni din considerente egoiste), obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea”.

Aceasta este o imagine grăitoare a condiţiilor prezente din aşa-zisa lume creştină. Fiindcă n-au primit Adevărul în dragoste de el, de aceea Dumnezeu le-a trimis o „lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună” şi prin aceasta să fie condamnaţi. Acest ceas al încercării n-a atins încă cea mai mare intensitate a lui, dar credem că acest stadiu va fi atins în foarte scurt timp. Binecuvântaţi sunt toţi aceia care au făcut din Domnul, „din Cel Prea Înalt locuinţa lor”. Aceştia nu vor fi clătinaţi; totuşi mulţi dintre ei vor trece prin încercări şi ispite foarte grele. Din scrisori aflăm despre luptele şi rugăciunile multora din copiii lui Dumnezeu — unii din cauza propriilor lor imperfecţiuni şi slăbiciuni, iar alţii din cauza imperfecţiunilor altora; iar alţii sunt încercaţi din cauza grijilor şi sarcinilor pământeşti pe care li se pare că nu sunt în stare să le învingă pe deplin sau să le arunce asupra Domnului.

SĂ AVEM FRICA CUVENITĂ

Simpatizăm cu aceşti fraţi dragi şi îi sfătuim cum putem mai bine, amintindu-le cuvintele Învăţătorului: „Ferice de voi care plângeţi acum, pentru că voi veţi râde” (Luca 6:21). Inima noastră este îndeosebi plină de grijă pentru cei ale căror scrisori dau dovadă că sunt în ispită, dar nu-şi dau seama de aceasta — care sunt absorbiţi de ambiţie sau de afaceri sau de alte „griji ale acestei vieţi şi de înşelăciunea bogăţiilor” — a căror iubire pentru Adevăr pare să devină mai rece în loc să fie mai caldă, şi care par să simtă mai puţin şi să vadă mai puţin decât cu ani în urmă. Aceştia par să doarmă când ar trebui să vegheze şi să se roage; şi ne temem că acest ceas al încercării îi găseşte nepregătiţi; în vreme ce unii care plâng, se roagă şi se luptă sunt mai mult asemenea scumpului nostru Învăţător în Ghetsimani; şi asemenea Lui vor fi întăriţi pentru încercarea finală.

Dragi fraţi, să avem cu toţii foarte multă grijă de noi înşine şi unul faţă de altul, şi socotind premiul pus înaintea noastră cu mult mai scump şi mai preţios decât orice altceva, „să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută făgăduinţa pentru intrare în odihna Lui, nici unul dintre noi să nu pară că a rămas în urmă”. Aşa să iubim pe copiii dragi ai Domnului, încât binele lor să fie principala noastră preocupare; şi aceasta va însemna propria noastră sănătate spirituală. Totuşi, nu trebuie să permitem iubirii noastre nici chiar faţă de fraţi să ne împiedice încrederea cea mai deplină în iubirea şi înţelepciunea Domnului în alegerea Miresei Sale, chiar dacă cernerile vor lua dintre noi pe unii a căror părtăşie am preţuit-o.

Să continuăm cu răbdare pe calea noastră — această cale binecuvântată! Să facem cu puterea noastră ceea ce mâinile noastre găsesc de făcut. Curând vom intra în Casa Secerişului! Curând, dacă suntem credincioşi, ne vom aduna, ca o ceată glorioasă, ca să nu mai ieşim niciodată. Vom merge cu bucurie, ducând snopii cu noi! Dar să ne amintim că „avem nevoie de răbdare ca, împlinind voia lui Dumnezeu, să putem primi făgăduinţa”! Evrei 10:36.

((648))