SAUL RESPINS DE DOMNUL

1 Samuel 15:10-23

Neascultarea de Împăratul ceresc l-a costat pe Saul tronul — Prima probă severă — Lecţie pentru Israelul spiritual — A doua probă severă a lui Saul — De ce au fost distruşi amaleciţii — A fost dreaptă condamnarea lor? — Atitudinea greşită a inimii lui Saul — Frumuseţea şi puterea caracterului lui Samuel

„Iată, ascultarea face mai mult decât jertfele.” 1 Samuel 15:22.

R5647 W. T. 1 martie 1915 (pag. 76-78)

Cuvintele textului de bază al acestui studiu sunt mustrarea împăratului Saul de către Domnul prin profetul Samuel, în legătură cu înştiinţarea că Saul, prin neascultare de Împăratul Ceresc, îşi pierduse privilegiul de a-L reprezenta pe Dumnezeu pe tronul lui Israel. Luarea împărăţiei din mâinile lui Saul a însemnat mai mult decât propria lui înlocuire; a însemnat ca fiul său şi moştenitorii săi succesivi să nu continue ca reprezentanţi ai Domnului în împărăţie.

Un număr de ani Saul pare să fi prosperat bine pe tron, şi poporul lui Israel a prosperat cu el. La câţiva ani după încoronarea lui a venit peste el prima încercare severă notată în lecţia noastră de acum două săptămâni. La timpul acela a început un război împotriva filistenilor, care se pare că dominau Israelul. Saul a aşteptat câteva zile să vină profetul Samuel pentru a oferi sacrificii Domnului, înainte de începerea luptei. Samuel a fost împiedicat providenţial, iar Saul, după ce a aşteptat un timp, a oferit el însuşi sacrificii Domnului, contrar aranjamentului divin, şi apoi a mers la luptă, rezultatul fiind o considerabilă înfrângere pentru forţele sale.

Aparent împăratul Saul n-a fost rău intenţionat, dar i-a lipsit respectul cuvenit şi reverenţa faţă de Domnul şi faţă de aranjamentele Sale. Se poate spune că acest incident a fost începutul respingerii lui Saul de către Domnul. Cuvintele profetului Samuel către el au fost: „N-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul Dumnezeul tău . . . acum domnia ta nu va supravieţui. Domnul Şi-a ales un om după inima Lui”. 1 Samuel 13:13, 14.

APLICAREA LA ISRAELUL SPIRITUAL

Lecţia din acest incident este tot atât de aplicabilă la Israelul spiritual astăzi, cum a fost la împăratul Saul şi la Israelul natural în zilele lor — „Ascultarea face mai mult decât jertfele”. În câte feluri putem vedea expresii ale aceleiaşi stări printre mulţi care pretind numele Domnului astăzi! Mulţi sunt lucrători în Cauza Domnului în diferite denominaţii ale creştinătăţii şi multe sunt sacrificiile lor de timp şi bani; dar în măsura în care ei nu sunt ascultători de Domnul, nu primesc binecuvântarea pe care ar vrea s-o aibă şi, de fapt, într-o măsură considerabilă se taie ei înşişi de la privilegii şi ocazii mai mari. Mai mult decât atât, mulţi dintre ei, ne temem, se taie ei înşişi de la Împărăţie, de la glorie şi de la moştenire împreună cu Domnul în acea Împărăţie.

Din această lecţie, dată nouă în experienţa regelui Saul, ar trebui să învăţăm că Tatăl nostru Ceresc vrea ca noi să fim foarte atenţi la Cuvântul Său şi să nu gândim nici un moment că-l putem îmbunătăţi, sau că timpurile şi împrejurările vor schimba cuviinţa ascultării noastre de el. Dacă regele Saul ar fi fost ascultător şi rezultatele ar fi fost dezastruoase, el ar fi avut cel puţin o conştiinţă curată; ar fi putut spune că a fost ascultător de Domnul şi n-ar fi fost răspunzător de rezultate. Dar dacă el ar fi fost ascultător, Dumnezeu ar fi fost răspunzător de rezultate; şi ştim că puterea divină ar fi produs rezultatele potrivite. Să aplicăm lecţia la noi înşine în privinţa conduitei noastre zilnice în fiecare chestiune a vieţii. Să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să ne ţinem aproape de el, fără să ne temem de rezultate, ci având credinţă că Acela care ne ţine nici nu dormitează, nici nu doarme vreodată, şi este prea înţelept ca să greşească, precum şi competent să satisfacă orice necesitate care ar putea apărea ca rezultat al ascultării noastre.

Câţi din poporul Domnului care se află în Babilon ar fi binecuvântaţi dacă ar urma instrucţiunile din această lecţie! În repetate rânduri ei şi-au spus: „Văd că instituţiile şi aranjamentele prezente sunt contrare simplităţii Evangheliei lui Cristos şi practicii bisericii timpurii; dar ce pot face? Sunt identificat cu acest sistem şi sunt angajat în jertfire pentru întărirea lui. Dacă acum îmi retrag mâna, ar însemna mai mult sau mai puţin dazastru. Aş dori să fi fost liber de instituţiile umane şi să fiu ocupat cu munca Domnului pe linia Cuvântului Său; dar nu mă pot desprinde, pentru că pare să-mi fie necesar. Trebuie să fac un sacrificiu, şi acesta pare a fi pentru mine cel mai convenabil loc”.

((650))

Domnul nu este mulţumit cu asemenea argumente. Mesajul Lui către noi este că ascultarea este mai bună decât jertfele; că noi să lăsăm problema sacrificiului nostru în mâinile Sale; pentru că, dacă El nu-l primeşte, sacrificiul nostru nu valorează nimic, şi El primeşte sacrificii numai de la aceia care mai întâi sunt ascultători. „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei!” Apocalipsa 18:4.

Cu toate că Domnul a anunţat respingerea împăratului Saul, evident prezicerea n-a fost împlinită până la câţiva ani după aceea — poate zece ani. Decretul a rămas ca şi cum ar fi fost literă moartă; pentru că foarte probabil respingerea a avut efect bun asupra împăratului Saul şi el a devenit mai atent şi mai ascultător de voinţa divină, iar David, care a fost probabil uns cam în timpul acela, nu era încă suficient dezvoltat pentru a fi reprezentantul Domnului în locul lui Saul în împărăţie.

A DOUA PROBĂ A ÎMPĂRATULUI SAUL

Următoarea probă severă a împăratului Saul a fost în legătură cu amaleciţii — un popor nomad aprig, care în câteva ocazii făcuse pagube poporului Israel. Trimiţând mesajul la împărat, Domnul a dat instrucţiuni speciale ca amaleciţii să fie distruşi, spunând: „Distruge în întregime tot ce-i al lui; să nu cruţi şi să omori bărbaţii şi femeile, copiii şi pruncii, boii şi oile, cămilele şi măgarii”. Fără să amintească alte încălcări ale lui Amalec, El specifică aici că distrugerea a fost din cauza asupririi lui Israel de către Amalec, când israeliţii au ieşit din ţara Egiptului, cu câteva secole înainte.

Această relatare este luată de sceptici pentru a dovedi unul sau altul din două lucruri: (1) Că relatarea a fost imaginaţia lui Samuel sau a lui Saul, sau a cuiva care a scris fictiv în numele lor; sau (2) că, dacă ar fi acceptată ca fiind porunca Domnului, ar dovedi că El este un monstru — lipsindu-I dreptatea, mila, simpatia şi iubirea — ca El să poruncească masacrul general al creaturilor umane şi al animalelor necuvântătoare. Nu este decât un răspuns de dat la această chestiune, şi ar trebui să fie satisfăcător pentru toţi care o înţeleg. Acesta este:

(1) Masacrul amaleciţilor n-a însemnat, aşa cum este dedus în mod obişnuit, că fiind răi, după cum se ştie, ei au mers imediat în chinul veşnic. Moartea avea aceeaşi semnificaţie pentru amaleciţi ca şi pentru vitele lor — un sfârşit al oricărui lucru care era de dorit în viaţa prezentă; şi lucrurile de dorit ale vieţii prezente nu erau probabil mai multe pentru amaleciţi decât pentru cirezile lor. Ucişi de sabie, amaleciţii au suferit cu mult mai puţin decât dacă ar fi fost supuşi foametei şi ciumei şi ar fi murit de foame şi boală — încheierea vieţii cu puţină durere pentru ei sau cu puţine necazuri pentru alţii — încheierea unor vieţi relativ neinteresante, oricum.

Toţi au mers în marea închisoare a morţii — şeol, hades, mormânt. Dumnezeu a ştiut dinainte şi rânduise deja o mare răscumpărare, nu numai pentru ei, ci pentru toată omenirea. Şi acea răscumpărare, asigurată prin marele sacrificiu al lui Cristos cu secole după moartea lor, va asigura în curând pentru ei eliberarea din închisoare — o trezire din somnul morţii. Ei vor fi printre clasa menţionată de Domnul nostru, când a spus: „Toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele”. Ei vor ieşi afară sub condiţii mult mai favorabile, să înveţe despre harul lui Dumnezeu în Cristos şi să fie printre familiile pământului care vor fi binecuvântate de sămânţa lui Avraam — Israelul spiritual. Amaleciţii nu vor fi în Învierea principală, dar vor fi treziţi la privilegiile Restabilirii prin judecăţi — corectări în dreptate.

(2) Este întru totul adevărat despre amaleciţi, cum a fost şi despre amoriţi, că ei ar fi fost distruşi mai repede, dar că nelegiuirea lor nu ajunsese încă la culme. O lecţie de învăţat din aceasta este că, chiar dacă acele neamuri n-au fost sub o relaţie specială de legământ cu Dumnezeu, exista o anumită supraveghere divină — ca nelegiuirile lor să nu meargă prea departe; şi că, atunci când aceste nelegiuiri au ajuns la plinătatea lor, pedeapsa era de aşteptat. Noi nu cunoaştem amănuntele în privinţa amaleciţilor; dar, cunoscând caracterul lui Dumnezeu şi dreptatea şi îndurarea Sa, putem fi siguri că într-un sens special al cuvântului nelegiuirea lor ajunsese la măsura deplină şi dădea pe deasupra înainte ca această poruncă pentru executarea lor să-i fie încredinţată împăratului Saul.

NEASCULTAREA VOITĂ A ÎMPĂRATULUI SAUL

Greşeala lui Saul în această încercare a fost neducerea la împlinire a poruncii Domnului în mod clar. El a ucis pe toţi amaleciţii, bătrâni şi tineri, cu excepţia împăratului, pe care l-a lăsat în viaţă, probabil gândindu-se să-l expună ca trofeu într-o procesiune triumfală. Dar în privinţa turmelor şi cirezilor, el a convenit cu oamenii lui să cruţe tot ce era de dorit.

((651))

În această conjunctură profetul Samuel a venit la el şi a urmat conversaţia din lecţia noastră. Relatarea generală — indignarea lui Samuel şi declaraţia hotărâtă a Domnului — indică clar că împăratul Saul nu înţelesese greşit instrucţiunile lui, ci le-a încălcat cu o considerabilă deliberare. Ca atare, trebuie să înţelegem că cuvintele adresate profetului Samuel au fost în mare măsură făţarnice. El l-a salutat întâi pe profet cu binecuvântări şi cu asigurarea că îndeplinise porunca Domnului cu succes.

Profetul a răspuns imediat: „Ce înseamnă behăitul acesta de oi care a ajuns la urechile mele şi mugetul acesta de boi pe care-l aud?” Profetul a înţeles dintr-o dată că distrugerea nu fusese completă — că împăratul Saul şi israeliţii erau nerăbdători să ia o pradă. Acest lucru era cu totul contrar îndrumării divine. Ei nu trebuiau să distrugă pe inamici pentru propriul lor avantaj, ci să acţioneze numai ca agenţi ai Domnului executând astfel decretul Lui, sentinţa Dreptăţii. Ei nu trebuiau să ia pradă şi în acest fel să devină ca neamurile din jurul lor — un neam jefuitor, profitând de necazurile pe care ei le-au adus peste duşmanii Domnului. Aceasta este în acord deplin cu caracterul Domnului şi cu explicaţia mai sus menţionată despre el.

Împăratul Saul văzând că profetul nu era înclinat să fie de acord cu încălcarea poruncii de către el, a început să spună cu făţărnicie că toate oile şi toţi boii capturaţi de la vrăjmaş urmau să fie sacrificaţi Domnului şi în acelaşi timp aceasta ar fi însemnat un mare ospăţ pentru israeliţi; pentru că ei mâncau carnea animalelor astfel sacrificate. Profetul a oprit pe împărat din explicaţia lui şi i-a spus cuvintele Domnului din noaptea precedentă, care în calculul evreilor ar fi „astă-noapte”, pentru că ziua lor începea seara.

Mesajul divin atrage atenţia asupra faptului că Saul a fost umilit când a fost ales ca reprezentant al Domnului pe tron, şi că atunci el a fost foarte dispus să dea ascultare strictă de vocea cerească; dar sugestia este că el devenise mai încrezător în sine şi de aceea mai puţin dispus să se bazeze pe Domnul şi mai puţin atent la poruncile Domnului. Intrând într-o atitudine greşită a inimii, el n-a reuşit să execute cum se cuvine o îndrumare foate clară, specifică. Cu bună ştiinţă şi încălcând porunca Domnului, el a separat prada şi a cruţat ce era mai bun când Domnul poruncise invers.

Dacă, aplicând principiile acestei lecţii la poporul Domnului de azi, ne gândim că amaleciţii reprezintă păcatele şi ne amintim că porunca Domnului pentru noi este să îndepărtăm păcatul în întregime, noi putem scoate o învăţătură bună. Ca şi Saul, mulţi sunt dispuşi să distrugă cele mai josnice lucruri asociate cu păcatul, dar să-l păstreze pe regele păcat, făcându-l numai prizonier. Mulţi sunt dispuşi, de asemenea, să caute lucrurile de care îşi dau seama că au fost condamnate de către Domnul la nimicire — acele lucruri care ar fi alese şi dorite de gustul lor; şi adesea, ca şi Saul, ei pretind că până şi aceste păcate de felul mai puţin dăunător sunt ţinute cu scopul de a le sacrifica pentru a onora astfel pe Dumnezeu. Ce nespus de înşelătoare este inima! Cât de necesar este ca toţi cei care vreau să fie în acord cu Domnul să aibă inima cu totul cinstită, cu totul sinceră; şi ca, sub îndrumarea Domnului, să căutăm să omorâm fiecare principiu păcătos, învăţătură rea, doctrină rea şi toate cuvintele, faptele şi gândurile nesfinte!

ASCULTAREA COMPARATĂ CU SACRIFICIUL

Împăratul Saul a căutat să-şi apere cursul, să dea chestiunii o înfăţişare cât se putea de bună şi să pună responsabilitatea păstrării prăzii pe oştile lui Israel, care erau foarte doritoare ca şi el să ofere Domnului sacrificiile. Răspunsul profetului este esenţa acestui studiu şi constituie textul lui de bază. El i-a arătat clar împăratului ceea ce el ar fi trebuit să ştie şi ceea ce ar trebui să recunoască toţi; şi anume, că oferirea de sacrificii este mult mai puţin plăcută Domnului decât ascultarea de Cuvântul Lui. Nimeni n-ar putea oferi un sacrificiu acceptabil lui Dumnezeu decât dacă ar fi ascultător în inima sa şi decât dacă sacrificiul ar reprezenta acea ascultare.

Aşa este şi cu poporul Domnului astăzi. Nu bogăţia obţinută pe căi rele o putem sacrifica Domnului; nu câştigurile obţinute direct sau indirect prin facerea răului le putem sacrifica în mod acceptabil. Sacrificiul nostru trebuie să fie din inimă. Înainte de toate trebuie să fie voinţa. Cel care-şi dă Domnului voinţa, inima, îşi dă totul; cel care nu-şi dă voinţa, cel care nu vine în ascultare de inimă la Domnul, nu poate oferi nici un sacrificiu care să poată fi acceptabil Domnului. „Iată, ascultarea face mai mult decât jertfele” este o lecţie care ar trebui adânc gravată în inimile tuturor celor sfinţiţi în Cristos Isus.

((652))

Este de asemenea necesar să avem spiritul ascultării. Oricine are acel spirit nu numai va asculta de voinţa divină, ci şi va căuta să cunoască voinţa divină tot mai mult, pentru ca să i se poată supune. Aceasta este clasa despre care Scripturile declară: „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit”; şi din nou, în cuvintele Răscumpărătorului nostru: „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu. Şi legea Ta este înăuntrul inimii mele”.

Împăratul Saul fusese foarte sârguincios în opoziţia la vrăjitorie şi idolatrie în toată ţara lui Israel, şi făcând astfel el îndeplinea o lucrare bună în acord cu planul divin, cu voinţa divină; dar profetul atrage atenţia asupra faptului că energia lui în asemenea chestiuni nu s-a dovedit o compensare pentru neglijarea lui deliberată, voită a poruncii divine. Poruncile Domnului împotriva păcatului şi a oricărui lucru rău trebuie executate la literă, nu contează cât de înălţat poate fi păcatul în demnitate şi loc şi nu contează cât de preţios sau valoros sau de dorit sau plăcut la gust ar putea fi păcatul pentru natura noastră decăzută. Chiar dacă ne-ar fi drag ca mâna dreaptă sau ca ochiul drept, nu este o altă cale deschisă pentru urmaşii Domnului decât să fie ascultători — ascultători chiar până la moarte.

Deşi respins complet, Împăratul Saul n-a fost îndepărtat până la timpul potrivit. Profetul Samuel s-a asociat cu împăratul într-un sacrificiu public, comemorând victoria asupra amaleciţilor; şi cu această ocazie el a omorât pe Agag cu propia sa mână şi apoi a plecat spre casă. După aceea nu l-a mai văzut niciodată pe împăratul Saul; totuşi scripturile declară: „Dar Samuel plângea pe Saul” — astfel arătându-ne din nou frumuseţea şi tăria caracterului profetului. El a fost întotdeauna gata să îndeplinească porunca Domnului în toate amănuntele, şi totuşi nu i-a lipsit sentimentul compasiunii pentru aceia care erau în afara căii — nu o compasiune care să-i facă prieteni cu el şi să-l facă să coopereze la calea lor greşită, ci una care ar fi fost bucuroasă să coopereze cu ei oricând într-un curs drept.