autobiografia sf. pavel

2 Corinteni 11:21; 12:10

„Şi El mi-a zis: Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte.”

2 Cor. 12:9

R4517a W. T. 15 noiembrie 1909 (pag. 348-349)

istorie a vieţii sf. Pavel relatată în acest studiu a fost scrisă din Macedonia în anul 57 d.Cr., înainte de întâmplările observate în studiile noastre recente. El ne redă diferite întâmplări înregistrate în Cartea Faptele Apostolilor. Un adversar i-ar putea critica relatările despre experienţele sale grele şi biruinţele credinţei, şi ar putea pretinde că modestia din partea apostolului ar fi trebuit să împiedice o astfel de relatare elogioasă a propriilor sale fapte. Totuşi, Biserica din Corint şi tot poporul lui Dumnezeu de atunci încoace au motive de mulţumire că s-a dat această relatare. Aceasta a fost apărarea apostolului, nu doar a lui însuşi, ci în special o apărare a doctrinelor lui Cristos, pe care el, ca purtătorul de cuvânt al Domnului, a fost folosit să le declare. În ordinea lui Dumnezeu el era atunci lider în prezentarea doctrinelor creştine, şi aşa a fost şi de atunci încoace. Expunerile lui au fost contrazise de învăţătorii falşi şi de pseudo-apostoli, cât şi de „cei care voiau să fie învăţători”.

Apostolul a fost astfel obligat să se lupte cu vrăjmaşii din afara şi din interiorul Bisericii, şi se pare că numai puterea divină a putut să-l susţină într-o luptă atât de inegală. Petrecuse mai mult de un an în Corint, semă­nând seminţele Adevărului şi stabilindui pe credincioşi acolo, în timp ce încuraja alte grupuri mici ale poporului Domnului din diferite părţi, prin mesaje şi epistole. Lucrarea prospera şi Domnul i-a permis Adversarului să ridice împotrivire atât din exterior cât şi din interior. Din interior, fraţi falşi au adus diferite acuze împotriva sf. Pavel. Ei se împotriveau unora din învăţăturile lui. Negau că el ar fi un apostol mai mult decât ei înşişi. Stăruiau că el a greşit când învăţa că circumcizia nu era necesară pentru neamuri; ziceau că învăţăturile lui nu erau stabile şi consistente (2 Cor. 1:17); că era dedat laudei de sine (2 Cor. 3:1; 5:12; 10:8); şi că îşi asumase o autoritate neautorizată. 2 Cor. 10:14.

L-au acuzat că nu era patriot şi că a căzut de la credinţă (2 Cor. 11:22); că nu era deloc slujitorul lui Cristos (2 Cor. 10:7; 11:23); că îşi asumase în mod fals a fi unul dintre ambasadorii lui Cristos (2 Cor. 11:5; 12:11); că nu putea da nicio dovadă pentru pretenţia lui la apostolie; că, spre deosebire de cei doisprezece, el nu cunoscuse niciodată pe Cristos personal; că mărturia lui era de mâna a doua şi nu una directă ca a celorlalţi.

Nu ne surprinde să aflăm că aceşti învăţători falşi au pus în confuzie Biserica din Corint, şi că au rezultat divizări, fracţiuni, secte, partide — unii zicând, eu sunt al lui Pavel; alţii, eu sunt al lui Apolo; alţii, eu sunt pentru Petru etc. Ei l-au mustrat pe sf. Pavel pentru că a lucrat în meseria lui şi că a primit daruri din Macedonia (2 Cor. 11:2-10), pretinzând că trebuia să se adreseze corintenilor pentru nevoile lui. Au insinuat că şi colectele strânse pentru săracii din Ierusalim au fost probabil, în parte cel puţin, pentru sine însuşi (2 Cor. 12:16). Chiar au întrebat dacă era sigur că era într-adevăr evreu — de sânge pur — dacă nu cumva era cu totul, sau în parte, dintre neamuri (2 Cor. 11:22). Aceste săgeţi răutăcioase, chiar cuvinte amare, trebuie să-l fi rănit adânc, dureros, pe unul atât de simţitor ca apostolul, în special că veneau din partea unora odinioară prieteni, pentru care era gata să sufere pierderea tuturor lucrurilor. Dar această a doua epistolă către Corinteni n-a fost scrisă, putem fi siguri, doar în apărarea sa, ci în principal în apărarea Adevărului, pentru că, dacă el personal era discreditat, atunci şi adevărurile pe care el le reprezenta, şi însuşi Domnul şi gloriosul Său Plan, vor fi la fel discreditate.

Sf. Pavel n-a fost singurul în aceste pericole din partea fraţilor falşi şi a lumii. În trecut Socrate, Calvin, Wesley, Washington, Savonarola, Lincoln, Grant, toţi aceştia au avut clevetitorii, calomniatorii, denigratorii lor. Episcopul Phillips Brooks a avut în ultimii ani experienţe severe în această privinţă, ceea ce l-a făcut să scrie aceste rânduri despre sine însuşi:

„Şi deci aşa arată,

Această creatură obositoare, Phillips Brooks?

Nu-i de mirare că, dacă aşa arată,

Biserica are îndoieli în privinţa lui Phillips Brooks!

Ei bine, dacă se cunoaşte pe sine,

Va încerca să contrazică acea înfăţişare.

El nu are curaj ca să promită,

Dar chiar şi ca episcop

Va încerca să fie umilit;

Să umble pe calea care i se va arăta,

Să se încreadă într-o putere ce nu este a sa,

Să umple anii cu lucrări oneste

Să slujească fără eschivare;

De tot să uite ce unii au spus,

Inima şi mintea să-şi păzească,

Până când ducându-l să se odihnească,

Oamenii vor zice, „Cel puţin a făcut ce a putut”.

Cele trei dovezi ale sf. Pavel

Studiind în lumina celor precedente, am putea împărţi apărarea apostolului din a doua sa epistolă către Corinteni în trei părţi:

(1) Suferinţele pe care le-a îndurat în legătură cu predicarea Adevărului i-au demonstrat iubirea faţă de acesta, iubirea faţă de Domnul şi iubirea faţă de aceia din omenire care ar putea avea ureche de auzit.

(2) Dovada apostoliei prin viziunile date lui, părtăşia cu Dumnezeu şi adânca pătrundere în adevărurile spirituale, şi faptul că Domnul la însărcinat în mod special pe el să vestească numele Lui în Ierusalim şi la Neamuri. Aceasta, chiar în legătură cu faptul că a văzut pe Domnul „ca unul născut înainte de vreme”, a constituit dovada principală a apostoliei lui, coroborată cu serviciul pe care i s-a permis să-l facă pentru cauza Domnului sub acea însărcinare.

(3) În final încă o dovadă — el era totuşi un slujitor al Domnului şi al mesajului Său pentru cei care aveau ureche de auzit.

La primul punct Pavel enumeră credincioşia lui, zicând: Sunt ei israeliţi? Şi eu sunt. Sunt ei Sămânţa lui Avraam? Şi eu sunt. Sunt ei slujitori ai lui Cristos? Eu slujesc şi mai mult; pentru că am slujit sau servit mai mult decât ei, în câmpuri mai întinse; în străduinţe şi mai mult; în lovituri peste măsură — primite din partea neamurilor, măsura evreiască fiind de patruzeci de lovituri. În închisori mai mult; expus morţii adesea; biciuit pană la limită (treizeci şi nouă de lovituri) de către evrei; de cinci ori bătut cu nuiele; împroşcat cu pietre; naufragiat; o zi şi o noapte în adânc pe o epavă; în călătorii adesea; în pericole pe râuri, din partea tâlharilor; din partea păgânilor; din partea celor din neamul lui; în cetate; în pustie; pe mare şi printre fraţi falşi. Oboseala şi durerea serviciului său; vegherea, foamea şi setea, posturile, frigul şi lipsurile pe care le-a trăit mai mult decât oricare alt apostol. Mai mult, în providenţa lui Dumnezeu, grija pentru toate Bisericile a fost responsabilitatea lui plăcută şi grea. Toate acestea i-au demonstrat iubirea supremă pentru Dumnezeu, pentru aproapele şi pentru fraţii săi, într-un grad neegalat.

În al doilea rând, L-a văzut pe Domnul ca fiinţă spirituală într-o strălucire mai presus de cea a soarelui la amiază, şi înaintea restului Bisericii. Ceea ce ceilalţi apostoli au văzut în timpul celor patruzeci de zile ale arătărilor Domnului nostru ca om după învierea Sa, nu se compară ca importanţă cu mărturia învierii Domnului nostru văzută de sf. Pavel. Pe lângă aceasta a avut o viziune sau descoperire uimitoare, în care a fost „răpit până în al treilea cer” şi a văzut lucruri pe care n-a fost autorizat să le explice.

Al treilea cer este cerul nou din viitor — din Veacul Milenar. Primul „cer şi pământ”, sau primul aranjament, a trecut la potop. A doua organizare a „cerului şi pământului”, începută la potop, încă persistă. Al treilea „cer şi pământ”, sau noua dispensaţie, este cea care vine — cea care va fi introdusă la A Doua Venire a lui Mesia. Cu alte cuvinte, sf. Pavel în viziunea lui a fost răpit şi i s-a dat o întrezărire a condiţiilor, gloriilor, binecuvântărilor etc., Împărăţiei Milenare — lucruri nepotrivit a fi destăinuite în general atunci. Cu toate acestea, acea viziune l-a ajutat pe apostol spre o claritate a înţelegerii scopurilor divine, şi a dat formă şi culoare tuturor epistolelor lui.

Şi acum, „la timpul potrivit”, scrierile sf. Pavel constituie cheia pentru Planul Divin al Veacurilor. El a văzut mai literal lucrurile care ulterior i-au fost descoperite prin simboluri sfântului Ioan, în Patmos, şi date Bisericii în simboluri care n-au putut fi desluşite până la timpul potrivit. Având în vedere aceste lucruri a putut foarte bine scrie: „Fraţilor, vreau să ştiţi că Evanghelia vestită de mine nu este omenească, pentru că n-am primit-o, nici nam învăţat-o de la om, ci prin descoperirea lui Isus Cristos”. Gal. 1:11, 12.

Al treilea test, şi anume, sfinţenia lui, este vizibilă peste tot în scrierile sale. El na propovăduit pentru un câştig murdar, nici pentru aplauzele lumii, nici pentru onoarea oamenilor — nici chiar pentru onoare din partea Bisericii. El a declarat: „Eu voi cheltui prea bucuros şi mă voi cheltui în totul şi pe mine însumi … dacă vă iubesc mai mult sunt iubit de voi cu atât mai puţin?” Şi iarăşi spune ceea ce viaţa lui a afirmat: „Căci nu caut bunurile voastre, ci pe voi înşivă”.

„Ţepuşul din carnea” lui, probabil slăbiciunea vederii rezultată din experienţa cu puternica lumină de pe drumul spre Damasc, pare să-i fi deteriorat aspecul fizic, şi, de dragul cauzei, săl fi făcut să se roage Domnului pentru uşurare şi prin aceasta pentru o mai mare influenţă. Rugăciunea a avut răspuns, dar nu aşa cum s-a aşteptat el. Domnul a declarat că îi va da harul Său compensator, declarând: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”. Apostolul ne asigură că a acceptat această propunere din inimă, zicând: „De aceea, voi suferi bucuros pentru ca harul lui Dumnezeu să abunde faţă de mine”.

Ce lecţie minunată avem în experienţele sf. Pavel, şi cât de corect a scris el că ar trebui săl urmăm, după cum el L-a urmat pe Domnul Isus!