puterea voinţei — stăpânirea de sine

Romani 14:10-21

„Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să nu faci ceva care poate să fie pentru fratele tău un prilej de cădere.” Rom. 14:21.

R4517b W. T. 15 noiembrie 1909 (pag. 347-348)

studiul de astăzi sf. Pavel, în stilul său viguros, marchează cărarea unei conduite creştine potrivite, în armonie cu a doua mare poruncă a Legii, „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Lecţia poate fi aplicată întro anumită măsură fiecărei fiinţe inteligente, dar în mod strict, special, se aplică fiecărui membru consacrat al Bisericii lui Cristos. Toţi oamenii au voinţă şi este important ca toţi să înveţe a o folosi. Cum este voinţa cuiva aşa este el! Cei fără voinţă, apatici, sunt obiecte, nu sunt cu adevărat bărbaţi şi femei. A fi erou în luptă înseamnă a avea voinţă, şi în măsura corectitudinii şi tăriei ei va fi şi influenţa şi valoarea personalităţii. Copiii nu trebuie învăţăţi să nu aibă voinţă, ci, dimpotrivă, să aibă voinţă dar să o supună regulilor şi îndrumărilor vieţii — la început faţă de părinţi şi de învăţătorii pământeşti, iar mai târziu faţă de voinţa divină — pe deplin, complet.

Apostolul se adresează celor care îşi supun voinţa lor Domnului — celor care au acceptat voinţa divină în locul voinţei lor proprii. Cei mai nobili şi mai buni din poporul lui Dumnezeu sunt cei care au voinţă puternică, de fier, pe care au supus-o pe deplin îndrumării şi conducerii Domnului — prin Biblie, Spiritul sfânt şi Providenţa divină. „Căci şi Tatăl caută astfel de adoratori care Îl vor adora în duh şi în Adevăr.”

Dezvoltarea puterii voinţei

Unii se nasc cu voinţă puternică; alţii mai degrabă cu una slabă. În lume, cei din urmă se scufundă sau înoată, supravieţuiesc sau pier, în vicisitudinile vieţii, adesea controlaţi de legea cererii şi ofertei şi a supravieţuirii celui mai potrivit. Inegalităţile din naştere sunt frecvent accentuate de experienţele vieţii şi adesea în mod dezastruos. Unii dintre cei cu voinţă puternică devin prinţi ai comerţului şi manageri ai marilor întreprinderi, iar unii devin hoţi şi aventurieri — rezultatul depinzând în mare măsură de mijloace întâmplătoare. Singurul curs sigur al oricărui marinar pe marea vieţii este să ia la bord pe marele Cârmaci, Domnul Isus. Acest Cârmaci probabil rar va îndruma spre un liman al bogăţiilor pământeşti sau al popularităţii pământeşti, dar, dacă I se va permite, El ne va duce în siguranţă la limanul potrivit.

Sub acest Cârmaci, voinţa umană este ca un vas tare, cu catarge şi pânze puternice, sau cu motoare puternice. Cu cât este mai mare puterea, cu atât mai mare şi cu atât mai folositoare este capacitatea. Cârmaciul potrivit ne va îndruma nu doar în siguranţă pe lângă stâncile dezastrului şi bancurile nisipurilor păcatului, ci şi spre cerul vieţii, bucuriei şi păcii veşnice şi a părtăşiei divine.

Dar nu doar cei cu voinţă puternică au nevoie de acest Cârmaci; cei care în mod natural au voinţă slabă au nevoie de El la fel de mult, pentru că, deşi nu vor eşua pe stânci cu acelaşi grad de forţă şi nu vor naufragia la fel de dezastruos, sunt la fel de expuşi a fi prinşi în bancurile nisipurilor păcatului şi, neavând un scop, nu vor realiza nimic în viaţă.

Noi Creaturi în Isus Cristos

Cei care în timpul acestui veac fac o deplină predare a voinţei lor Domnului şi primesc în schimb conceperea de Spirit sfânt, sunt numiţi scriptural „creaţii noi în Isus Cristos”. Voinţa lor este adusă în supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu în Cristos. Este promis că lecţiile din Cuvântul lui Dumnezeu şi toate experienţele vieţii sub supraveghere divină vor lucra spre binele lor; să le întărească voinţa dacă este prea slabă; să le-o facă mai flexibilă dacă este prea rigidă, şi, în general, să facă din ei cel mai mult ce este posibil în privinţa evlaviei în viaţa prezentă, şi să-i pregătească pentru viaţa viitoare.

Acestora li se adresează sf. Pavel în lecţia prezentă. Ei sunt sfătuiţi să nu judece pe fraţi în sensul de a-i condamna, ci mai curând să se judece pe ei înşişi, să se critice pe ei înşişi, şi să facă din ei înşişi exemple strălucitoare, şi astfel să-i ajute pe fraţi şi să pună înaintea lumii un exemplu nobil. Toţi trebuie să dăm socoteală Domnului, mai devreme sau mai târziu, şi nu este necesar să-i judecăm. De aceea, dacă neam judecat sau criticat unii pe alţii în trecut, trebuie să evităm acest lucru în viitor şi să ne criticăm doar pe noi înşine — cuvintele noastre, faptele noastre, gândurile noastre — pentru ca nimic din noi să nu pună o piatră de poticnire în calea altuia.

Ceremonia curăţeniei sau necurăţeniei hra­nei nu este nimic pentru un creştin, care este liber de toată legea, cu excepţia Legii Iubirii. Dar Legea Iubirii stăpâneşte, şi ne interzice să poticnim sau chiar să întristăm pe un frate mai puţin informat decât noi în subiectul respectiv. Cum am putea, stăpâniţi de iubire, fie să mâncăm sau să bem, să ne comportăm sau să vorbim într-un mod care să producă vătămare altuia? Este bine să avem libertate, dar să o folosim în aşa fel încât să nu vătămăm pe cei mai puţin avansaţi.

Chemarea din acest Veac Evanghelic este la comoştenire cu Cristos în Împărăţia Sa Milenară, şi cei astfel chemaţi nu se află sub robia Legii Evreieşti. Ei au mai mare libertate în Cristos. Dar putem să spunem că avantajul relaţiei noastre cu Domnul, ca viitori moştenitori ai Împărăţiei, constă în principal în libertatea de a mânca ce alegem şi a bea ce ne place? Desigur că nu! Acestea nu sunt decât avantaje mai mici ale relaţiei noastre binecuvântate cu Cristos şi cu Împărăţia. Binecuvântarea noastră principală constă în „dreptate, pace şi bucurie în Duhul sfânt”. Vers. 17.

Să le apreciem pe acestea, binecuvântările şi privilegiile noastre principale din timpul prezent, pentru că, făcând aşa, vom fi bine-plăcuţi în ochii lui Dumnezeu, iar oamenii de asemenea vor aproba purtarea noastră. Atunci deci, să umblăm după lucrurile care duc la pace şi lucrurile prin care ne putem edifica unii pe alţii. Nici măcar să nu riscăm vătămarea cauzei dreptăţii şi a lucrării harului lui Dumnezeu în alţii, prin folosirea libertăţilor noastre în vreun mod contrar binelui lor. Dimpotrivă, să socotim ca un privilegiu a ne lipsi de drepturile noastre, dacă astfel putem slăvi pe Dumnezeu şi binecuvânta pe semenii noştri.