„un mijlocitor” — „omul isus cristos”

„Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Cristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru noi; această mărturie a fost dată la timpul ei.” 1 Tim. 2:5, 6.

R4515 W.T. 15 noiembrie 1909 (pag. 345-347)

nostru conţine două idei: (1) Că Omul Isus Cristos S-a dat pe Sine un preţ de răscumpărare pentru toţi, şi că mărturia acestui mare fapt va fi la timpul potrivit extinsă la toată omenirea.

(2) El, Răscumpărătorul, este Mijlocitorul în­tre Dumnezeu şi omenire. După cum Scripturile au prezis un Nou Legământ între Dumnezeu şi Israel, şi prin Israel cu lumea, Scripturile de asemenea au prezis un mare Mijlocitor pentru acel Nou Legământ. Apostolul anunţă că Isus este acel Mijlocitor. În mod profetic, Isus a fost Mijlocitorul Noului Legământ cu mult înainte de a Se naşte (Maleahi 3:1); El Sa născut Mijlocitor în acelaşi sens în care Sa născut Mântuitor. „Astăzi … vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul”. El a fost atunci viitorul Mântuitor şi viitorul Mijlocitor al Noului Legământ. Totuşi, de fapt, Domnul nostru nu este încă Mântuitor şi nici Mijlocitor pentru lume, şi nu va fi până la încheierea acestui Veac Evanghelic. El i-a mântuit deja pe credincioşi prin credinţă sau în mod socotit; dar apostolul ne spune că această mântuire ne va fi adusă la descoperirea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.

Cele două idei, şi anume, a mijlocirii şi a preţului de răscumpărare, deşi asociate şi legate, sunt idei distincte şi separate. Domnul nostru Isus a început lucrarea dării preţului de răscumpărare la consacrarea Sa, la botezul Său, la Iordan, şi a sfârşit acea lucrare răscumpărătoare pe cruce când a strigat, „Sa sfârşit”. Viaţa predată acolo este un preţ de răscumpărare suficient pentru păcatele întregii lumi; şi toţi vor şti despre acest fapt şi îl vor aprecia la timpul potrivit. Dar preţul n-a fost aplicat pentru omenire la Iordan şi nici măcar la Calvar. Era necesar sacrificiul Domnului nostru înainte de a putea mijloci Noul Legământ. El trebuia să moară ca jertfă pentru păcat pentru a deveni întâiul născut dintre cei morţi, Mijlocitorul, pe planul spiritual. Apoi, pentru a fi Mijlocitorul lumii, Cristos cel înviat trebuia să aibă în mână un merit sau preţ de răscumpărare şi, mai mult de atât, trebuia săl prezinte lui Dumnezeu pentru lume înainte de a putea prelua controlul lumii, şi prin intermediul Împărăţiei Milenare, sub termenii Noului Legământ, să ofere lui Adam şi rasei lui ridicarea — sus, sus, sus, afară din stările prezente de păcat şi moarte. Într-un cuvânt, Dreptatea trebuia mulţumită în ceea ce priveşte pedeapsa pronunţată împotriva lui Adam şi a rezultatului ei asupra rasei lui, înainte de a putea fi inaugurate marile timpuri ale învierii sau restabilirii sub Noul Legământ.

Când Cristos (în posesia preţului de răscumpărare complet, suficient pentru păcatele lumii întregi) S-a înălţat la cer, El n-a prezentat preţul de răscumpărare pentru lume. Dimpotrivă, în armonie cu aranjamentul divin pentru alegerea Bisericii întâilor-născuţi, Mijlocitorul stabilit pentru acel Nou Legământ promis a aplicat meritul jertfei Sale, nu pentru lume şi pentru anularea păcatelor ei, nici pentru pecetluirea Noului Legământ între Dumnezeu şi omenire — ci l-a aplicat „pentru noi”, pentru păcatele Bisericii, pentru păcatele credincioşilor consacraţi. „El a făcut ispăşire pentru păcatele noastre”, aşa cum, în curând, la sfârşitul acestui Veac, va folosi sângele Său, meritul jertfei Sale (trecut prin Biserică) şil va aplica Dreptăţii pentru ispăşirea păcatelor întregii lumi. 1 Ioan 2:2.

Domnul nostru are diferite funcţii — Profet, Preot, Împărat, Mijlocitor, Avocat, Judecător. Nu ca Împărat S-a înfăţişat El înaintea lui Dumnezeu şi a făcut ispăşire pentru păcatele noastre — nici ca Judecător, nici ca Profet, nici ca Mijlocitor al Noului Legământ. El Sa înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pentru noi ca Marele Preot al mărturisirii noastre (sau ordinului nostru) — ca Răscumpărătorul şi Avocatul nostru la Tatăl.

De ce a permis Domnul ca Israel şi întreaga lume să rămână într-o stare de înstrăinare în timpul acestor o mie nouă sute de ani, după ce El a depus preţul de răscumpărare, suficient pentru păcatele întregii lumi, şi după ce a fost recunoscut ca fiind Cel care va mijloci Noul Legământ pentru împăcarea între Dumnezeu şi omenire?

Întârzierea în aplicarea preţului de răscum­părare pentru iertarea păcatelor lumii, întâr­zierea în pecetluirea Noului Legământ cu Israel şi posibilitatea ca prin acesta şi prin ei să fie binecuvântate toate familiile pământului, întârzierea în aducerea „timpurilor restabilirii tuturor lucrurilor” sub aranjamentul Noului Legământ este pentru un scop special. Este pentru a permite alegerea sau selectarea Bisericii, care este Corpul lui Cristos. „Taina aceasta este mare; dar vorbesc despre Cristos şi despre Biserică” (Efes. 5:32). Această taină, pe care puţini pot s-o înţeleagă, este că unei anumite clase, îndreptăţită prin credinţă, îi este permis să I se alăture Răscumpărătorului ca participanţi în jertfa Lui, în suferinţele Lui, în moartea Lui, pentru ca să li se poată da o parte cu El în lucrarea Lui glorioasă a Împărăţiei Milenare — în binecuvântarea Israelului natural şi a tuturor familiilor pământului sub prevederile Noului Legământ — care va fi pecetluit sau făcut obligatoriu şi operativ prin aplicarea pentru lume a jertfei Sale valoroase. „Prietenia Domnului este cu cei care se tem de El, ca să-i facă să cunoască Legământul Său” (Psa. 25:14). „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor” (Mat. 13:11), dar tuturor celor din afară li se vorbeşte în pilde şi cunvinte ascunse, pentru ca auzind să audă şi să nu înţeleagă.

Nu este pentru noi să stabilim care sunt din preoţimea subordonată, în mod cuvenit sfinţită, căreia îi este permis să aibă parte cu Marele Preot în lucrarea Lui de jertfire în timpul acestui Veac Evanghelic şi, ca membri ai Corpului Său, în curând să aibă parte de gloriile Sale, simbolizaţi prin preoţia lui Melhisedec — „preot pe tronul său” binecuvântând sub Noul Legământ pe Avraam şi sămânţa lui şi pe toate familiile pământului. Binecuvântaţi sunt ochii noştri dacă putem vedea această „Taină”! Binecuvântate sunt inimile noastre dacă apreciem privilegiul de care se bucură cei consacraţi în timpul acestui Veac Evanghelic, de a avea parte în suferinţele lui Cristos, în moartea lui Cristos — de a bea din paharul Lui şi de a fi scufundaţi în moartea Lui de jertfă! Numai acelora care suferă astfel împreună cu El jertfitor ca membri ai Săi le va fi dată o parte cu El în glorie ca moştenitori împreună cu El — ca membri ai marelui Profet, Preot, Împărat, Mijlocitor şi Judecător al lumii.

Într-un cuvânt, deci, întârzierea în pecetlu­irea Noului Legământ şi binecuvântarea lui Israel, şi binecuvântarea prin Israel a tuturor familiilor pământului, nu este accidentală, ci chiar cu intenţie divină. Aceste nouăsprezece secole sunt cu scopul găsirii unei clase speciale din omenire, care „nu sunt din lume, după cum nici Cristos n-a fost din lume” (Ioan 17:16), ci aleşi afară din lume; şi de a le da acestora ocazia de a suferi împreună cu El ca membri ai Săi, şi astfel de a fi la sfârşitul acestui veac, prin Întâia Înviere, recunoscuţi ca membri ai Lui, părtaşi în învierea Lui, părtaşi la gloriile Lui. Cu alte cuvinte, Dumnezeu Şi-a propus ca toate binecuvântările Sale să treacă prin Isus, dar mai întâi să permită alegerea Bisericii pentru a fi Mireasa Lui, Asociată, Comoştenitoare, la tot ce a moştenit El sub Legământul Avraamic. Astfel este scris: „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei (Gal. 3:29) — moştenitori ai tuturor privilegiilor făgăduinţei, asociaţi în toată lucrarea de binecuvântare a tuturor familiilor pământului. De aceea, Biserica, scriptural, este declarată a fi o Preoţime Regală care în timpul Mileniului va avea parte de tronul Răscumpărătorului. Despre ei se declară că sunt asociaţi cu Isus în lucrarea de judecare a lumii. După cum citim: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (1 Cor. 6:2). Ei vor fi membri ai marelui Proroc, marelui Învăţător — „Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica, dintre fraţii voştri, un Proroc” (Fapt. 3:22). Ridicarea membrilor acestui mare Proroc a fost în desfăşurare timp de aproape nouăsprezece secole. Capul a fost ridicat mai întâi. Membrii Corpului Său vor fi de asemenea ridicaţi în curând, părtaşi „învierii Lui”. În mod asemănător, aceştia sunt membri ai marelui Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, şi vor avea de-a face cu fiecare aspect al lucrării de mijlocire din timpul Mileniului. Domnul, Capul, va fi întotdeauna Capul Bisericii. După cum spune apostolul, Dumnezeu a dat pe Cristos să fie Cap al Bisericii, care este Corpul Său — Cap peste toţi, Dumnezeu binecuvântat în veci. Efes. 1:22, 23.

Am văzut cum Domnul nostru, când S-a înălţat la cer, S-a înfăţişat pentru Biserică, numai pentru casa credinţei, ca Marele lor Preot, ca Avocatul lor, dar nu ca Mijlocitorul lor, pentru că Biserica nu este sub Noul Legământ, aşa cum nici Domnul şi Capul lor nu a fost sub Noul Legământ. El este Sămânţa lui Avraam sub Legământul Avraamic originar. Noi, Biserica Lui, suntem de asemenea Sămânţa lui Avraam sub acel Legămâmnt. „Dacă sunteţi ai lui Cristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori potrivit Făgăduinţei”, Legământului. Gal. 3:29.

Noul Legământ a fost făcut necesar ca un supliment la Legământul Credinţei sau Legământul Avraamic, pentru că, după cum declară apostolul, „nu toţi au credinţa” (2 Tes. 3:2). Marea majoritate a rasei lui Adam sunt atât de căzuţi încât nu sunt în stare să se apropie de Dumnezeu aşa cum a făcut Avraam şi aşa cum face adevărata Biserică, prin credinţă. Prin urmare, singurul mod prin care marea masă a omenirii poate avea un beneficiu este prin stabilirea unei Împărăţii Mijlocitoare, care va reprima forţat păcatul şi tot ce este contrar dreptăţii şi va da omenirii un model de guvern drept, conduită dreaptă, şi o lecţie experimentală care va ilustra binecuvântările ce vor rezulta pentru cel drept, sub aranjamentul divin — prevederea fiind ca, sub instruirea favorabilă a Împărăţiei Mijlocitoare, oricine va învăţa să iubească dreptatea şi să urască nelegiuirea, să poată avea marele dar al lui Dumnezeu, viaţă veşnică prin Isus Cristos Domnul nostru, sub operarea Noului Legământ pecetluit cu Israel, ale cărui binecuvântări vor fi distribuite în timpul Mileniului.

Remarcaţi cum Domnul nostru, înainte de a respinge Israelul natural la Prima Venire, a treierat şi vânturat întreaga naţiune şi a strâns toată clasa grâu, pe toţi „israeliţii cu adevărat”, pe toţi cei care aveau credinţa lui Avraam, şi care, de aceea, erau eligibili pentru binecuvântările Legământului Avraamic. Toţi aceştia au fost binecuvântaţi cu privilegiile Chemării de Sus — privilegiile părtăşiei la suferinţele Mijlocitorului Noului Legământ, pentru ca mai târziu, ca membri ai Corpului Său, după ce au participat la botezul Său în moartea de sacrificiu, să poată avea parte şi de „învierea Lui” la glorie, onoare şi nemurire; pentru ca, având parte de paharul Lui de suferinţă — participând sau împărtăşindu-se din „sângele Noului Legământ”, să poată, după aceea, să aibă parte de paharul Lui de bucurie, în Împărăţia Milenară.

Aceştia, în total „nu mulţi”, nu trebuie să aştepte să fie împăcaţi cu Dumnezeu prin forţă, prin supunere, sub acţiunea Împărăţiei Mijlocitoare a Veacului Milenar. Aceştia, prin credinţă, sunt deja împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său; pentru că, aşa cum spune apostolul, El nu numai că ne-a împăcat, dar nea şi încredinţat slujba împăcării, privilegiul, serviciul, de a aduce pe alţii într-o stare de împăcare, în armonie cu Dumnezeu. Privilegiul lor este să folosească această slujbă acum pentru cei care au ureche de auzit — urmând astfel exemplul lui Isus şi al apostolilor. Dar slujba împăcării încredinţată acum celor credincioşi pentru urechile credincioase, va fi extinsă şi lumii în timpul Mileniului. Întreaga lucrare a Împărăţiei Mijlocitoare, sub controlul marelui Împărat Mijlocitor şi al preoţilor şi împăraţilor asociaţi Lui, va fi o lucrare de împăcare. Marele Mijlocitor va împăca — sau va mulţumi cerinţele Dreptăţii pentru păcatele întregii lumi la încheierea acestui Veac Evanghelic, prin prezentarea meritului sacrificiului Său pentru lume, după ce acel merit va fi fost folosit complet şi predat de către Biserică, Corpul Său. Apoi în timpul Mileniului El va mijloci sau va lucra cu „oamenii” — lumea.

„Casa credinţei” pe care Dumnezeu o poate accepta şi o acceptă sub Legământul Avraamic, Legământul de Har sau prin Credinţă, simbo­lizat prin Sara (Gal. 4:22-31), nu numai că este mult mai mică, ci şi foarte diferită în toate privinţele de lumea la care se referă textul nostru prin cuvântul „oameni”. Domnul nostru întotdeauna a vorbit despre primii ca fiind separaţi şi aparte de lume — „Voi nu sunteţi din lume după cum Eu nu sunt din lume”. Profeţia despre turnarea Spiritului sfânt îi marchează ca separaţi de restul lumii. La Cincizecime şi în timpul acestui Veac Evanghelic, lui Dumnezeu I-a plăcut să toarne Spiritul Său sfânt peste robii Săi şi peste roabele Sale — peste cei care pot şi care vin în relaţie cu El prin Cristos, sub termenii de credinţă ai Legământului Avraamic originar. Dar El ne arată distinct prin profeţie că la timpul potrivit, „va turna Spiritul Său peste orice făptură” — peste oameni — lume — omenire.

Această separare distinctă a clasei Bisericii, chemată în timpul acestui Veac Evanghelic sub binecuvântările speciale ale Legământului Avraamic, în asociere cu Domnul Isus, este clar şi cu forţă arătată în tip, prin Isaac şi mireasa şi comoştenitoarea lui, Rebeca. Avraam (ca tip al lui Dumnezeu) a trimis pe servitorul său Eleazar (tip al Spiritului sfânt) ca să cheme o mireasă pentru fiul său Isaac. Servitorul a prezentat anumite dovezi ale misiunii şi autorităţii lui, şi, când Rebeca a crezut şi a acceptat propunerea lui Avraam ca să devină mireasa lui Isaac, ea a primit anumite daruri, tipice pentru darurile şi roadele Spiritului sfânt. Apoi, prin credinţă, ea a pornit să-l întâlnească pe soţul pe care l-a acceptat. Aceasta este o ilustraţie dată de Dumnezeu şi în deplină armonie cu fiecare text din Scriptură. Nu citim că Isaac şi-a chemat mireasa şi apoi a acţionat ca un mijlocitor între ea şi tatăl lui, nici că Isaac a avut ceva de-a face cu atragerea. În armonie cu aceasta, citim propriile cuvinte ale Domnului nostru: „Nimeni nu poate să vină la Mine (ca ucenic, urmaş, comoştenitor în Împărăţia Mea — ca un membru al Miresei Mele), dacă nu-l atrage Tatăl” (Ioan 6:44). Şi iarăşi, „Nimeni nu îşi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, aşa cum a fost Aaron”. Evr. 5:4.

Priviţi din nou textul nostru; remarcaţi aran­jarea lui! De ce a scris apostolul aceste cuvinte?

Contextul arată că el sfătuia ca rugăciunea să fie făcută pentru toţi oamenii, şi nu numai pentru Biserică; apoi că rugăciunea trebuie să includă pe împăraţi şi pe cei în autoritate. Rugăciunea noastră pentru ei nu trebuie să fie ca ei să devină membri ai Corpului Marelui Preot şi Mijlocitor pentru lume, ci rugăciunea noastră pentru ei să fie cu privire la ceea ce ar fi cel mai folositor pentru interesele Bisericii, clasa aleasă care este adunată acum — „ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea” (1 Tim. 2:2). Apostolul continuă şi explică de ce săi amintim în rugăciune pe magistraţii din lume. El zice: „Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru”. Lui îi place să ne gândim la omenire generos, compătimitor, cu bunătate, pentru că El însuşi gândeşte aşa despre ea şi intenţionează, „doreşte, ca toţi oamenii să fie mântuiţi [recuperaţi din dezavantajele căderii] şi să vină la cunoştinţă de adevăr”. El nu doreşte ca toţi oamenii să vină la această cunoştinţă acum, deoarece ştie că Satan, dumnezeul lumii acesteia, orbeşte minţile celor mulţi ca să nu poată obţine această cunoştinţă, iar timpul Său pentru legarea lui Satan n-a venit încă; dar, fiindcă voia Lui este ca în cele din urmă toţi să vină la o cunoştinţă de Adevăr, de aceea trebuie să fie bine şi plăcut în ochii Lui să ne rugăm pentru aceştia, şi compătimitor să avem în vedere interesele şi bunăstarea lor, fiind asociate cu ale noastre.

În sprijinul acestei poziţii, că toată omenirea trebuie să fie recuperată din sentinţa morţii şi adusă la o cunoştinţă a Adevărului, apostolul arată că Dumnnezeu a făcut această prevedere, şi anume că, după cum este un singur Dumnezeu, tot aşa este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni — între Dumnezeu şi lume. Faptul că acest Mijlocitor a murit deja, un preţ de răscumpărare pentru păcatele întregii lumi, şi mai departe faptul că a fost recunoscut de Dumnezeu şi mult înălţat, ne dă asigurarea împlinirii în cele din urmă a intenţiilor pline de har ale lui Dumnezeu faţă de omenire. Noi Îl vedem pe Dumnezeu şi vedem lumea condamnată, iar acum vedem pe Mijlocitorul prevăzut pentru împăcarea celor două părţi. După mai bine de o mie opt sute de ani vedem tot acelaşi lucru; dar vedem în plus că Domnul a chemat şi a sfinţit o „mică turmă” ca membri ai Corpului Mijlocitorului sub acest mare Cap Mijlocitor. Apoi sub aranjamentele Noului Legământ omenirea în general îşi va primi partea din binecuvântările jertfei de răscumpărare dată de Isus.

Toţi membrii omenirii sunt „din fire copii ai mâniei” — inclusiv casa credinţei (cu excepţia Capului). Toţi din omenire au fost „vrăjmaşii lui Dumnezeu prin fapte rele” în sensul că din cauza ignoranţei şi a căderii au fost călcători ai Legii divine şi de aceea supuşi din nou condamnării divine, după ce au fost eliberaţi de sentinţa morţii pe seama păcatului originar. Biserica şi lumea, „oamenii”, au fost cu toţii la fel până aici. Dar aici se vede o diferenţă. Toţi au fost păcătoşi dar nu toţi au iubit păcatul. Toţi au fost imperfecţi în trup, dar unii în mintea lor au dorit şi au căutat pe Dumnezeu. Pe cei care au fost din această clasă din urmă şi care aveau ochiul credinţei şi urechea credinţei, Dumnezeu a binevoit să-i îndreptăţească prin credinţă în timpul acestui Veac. Cu restul, orbi şi surzi, se va lucra pe linia forţei în timpul Mileniului, sub Împărăţia Mijlocitoare a lui Cristos. Fiindu-le deschişi ochii şi fiindu-le destupate urechile, fiecare genunchi va trebui să se plece şi fiecare limbă să mărturisească.

Aici vedem clase distincte şi motivul pentru deosebirea între metodele de procedură ale lui Dumnezeu. Atrăgând pe unii la Cristos, El le permite acestora ca sub haina dreptăţii lui Cristos să-şi prezinte trupurile ca jertfe vii şi astfel să fie morţi ca oameni din punct de vedere legal. În acelaşi timp, pe aceştia El îi concepe cu Spiritul Său sfânt la o nouă natură, ca membri şi asociaţi ai Fiului Său, marea Căpetenie a mântuirii lor. Ca Noi Creaturi aceştia nu au nevoie de niciun mijlocitor între ei şi Tatăl, pentru că, după cum declară Răscumpărătorul, „Tatăl Însuşi vă iubeşte” (Ioan 16:27). Şi sf. Pavel declară din nou: „Cine-i va condamna? Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte” (Rom. 8:33, 34). Dacă Însuşi Dumnezeu i-a îndreptăţit pe aceştia şi a primit jertfa lor, socotind-o „sfântă şi plăcută”, desigur că nu au nevoie de niciun mijlocitor care să intervină între Tatăl şi ei, ci ei înşişi sunt în pregătire pentru a fi membri ai Preoţimii Împărăteşti, membri ai Corpului marelui Mijlocitor.

Dar aceştia au nevoie de ceea ce Scripturile declară că au, şi anume, un Avocat. Lumea, care are nevoie de un mijlocitor şi de Împărăţia Lui mijlocitoare, va afla de prevederea lui Dumnezeu pentru ei. Biserica însă, care are nevoie de un Avocat, află că prevederea lui Dumnezeu a asigurat deja această nevoie. „Avem la Tatăl un Avocat: pe Isus Cristos Cel drept” (1 Ioan 2:1, subsol, Trad. Revizuită). Dar noi (Biserica) nu avem mijlocitor la Dumnezeu — un mijlocitor nu şi-ar avea locul, ar fi o intervenţie în relaţia preţioasă a Bisericii recunoscută atât de Tatăl cât şi de Fiul.

Dar de ce avem noi nevoie de un Avocat? Deoarece, deşi în calitate de Creaturi Noi suntem liberi de orice condamnare şi avem o relaţie deplină cu Tatăl şi putem merge la El la tronul harului „ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit”, totuşi ca Noi Creaturi nu avem corpuri noi şi nu le vom avea până când le vom primi la Întâia Înviere. Între timp, conform aranjamentului divin, trebuie să ne folosim de trupurile noastre pământeşti, care, atât Dumnezeu cât şi noi recunoaştem că sunt imperfecte. Din moment ce putem acţiona doar prin trupurile noastre, urmează că „nu putem face ceea ce am voi” pentru că „nimic bun nu locuieşte în noi”. Dar dacă, prin slăbiciunea sau ignoranţa cărnii greşim, prevederea divină este ca Avocatul nostru, al cărui merit răscumpărător a fost aplicat pentru noi, să apară pentru noi (aplicând figurativ meritul Său) pentru anularea greşelilor neintenţionate, şi astfel să ne menţină în ochii Tatălui fără pată sau încreţitură.