Noul Legământ în Cartea Evrei

R4510 W. T. 15 noiembrie 1909 (pag. 339-344)

Noul Legământ nu aparţine Bisericii în niciun sens al cuvântului — adică, dacă noi nu suntem sub Noul Legământ, dacă aparţine doar lui Israel şi prin Israel lumii, de ce are apostolul atât de multe de spus cu privire la el în Cartea Evrei?

Ca să apreciem necesitatea Cărţii Evrei, trebuie să mergem cu mintea în zilele apostolice şi să ne închipuim ca şi cum am trăi acolo în acele condiţii. Gândindu-ne la lucruri din acest punct de vedere, al înţelegerii lor, răspunsul la această întrebare este foarte simplu, foarte clar. Biserica timpurie, timp de şapte ani după botezul Domnului nostru, timp de trei ani şi jumătate după cruce, a fost compusă exclusiv din evrei. Numai când se sfârşeau cele „şaptezeci de săptămâni” de favoare specială promise Israelului putea mesajul Evangheliei să meargă în afara acelui popor. Ne amintim de Corneliu, un om drept care se ruga necontenit şi făcea multe pomeni, că a fost primul dintre neamuri primit. În cazul lui, ne amintim cum a fost necesar ca Dumnezeu săl pregătească în mod special pe sf. Petru pentru o asemenea schimbare remarcabilă în metoda divină de a proceda.

Ne amintim că la ani de zile după aceasta, chestiunea de a primi neamurile şi a mânca împreună cu ele, sau a recunoaşte în vreun sens al cuvântului că erau la egalitate cu evreii, a fost una care a produs tulburare continuă în Biserică şi printre cei mai proeminenţi dintre apostoli în acel timp. La ani de zile după ce Corneliu a primit Spirit sfânt, învăţătorii veniţi din Ierusalim la Antiohia au aflat că acolo neamurile au fost primite în Biserica lui Cristos pe picior de egalitate cu evreii, fără a se conforma, în vreun sens al cuvântului, lui Moise şi Legământului Legii. Ei au fost şocaţi şi s-au exprimat cu atâta hotărâre încât Biserica din Antiohia i-a trimis pe Pavel şi pe Barnaba împreună cu alţii la Ierusalim ca să aibă loc o consfătuire largă asupra acelei chestiuni. Îndrumaţi de Spiritul sfânt, apostolii au ajuns la concluzii corecte, dar chiar şi Petru a fost foarte puţin de acord cu aceste concluzii, aşa încât după ani de zile îl vedem pe sf. Pavel mustrându-l pentru făţărnicie şi pentru că a refuzat să mănânce cu fraţii dintre neamuri când erau de faţă fraţii evrei — datorită respectului faţă de Legământul Legii, pe care toţi evreii simţeau oarecum că trebuie să-l recunoască şi să se conformeze lui, sf. Pavel pare să fi fost unul dintre apostoli care a înţeles devreme esenţa acestui subiect.

Găsim că această învăţătură iudaizatoare era în creştere nu doar în Palestina, ci influenţa ei a afectat neamurile în măsură considerabilă. Epistola sf. Pavel către Galateni, de exemplu, ne arată cât de mulţi dintre ei, neamuri din naştere, au fost induşi în eroare să creadă că oricare ar fi binecuvântările de care sar bucura prin Cristos şi prin Legământul Avraamic originar, ei trebuiau să asculte şi de Legământul Legii. Remarcaţi că scrisoarea apostolului către Galateni este aproape exclusiv dedicată acestui subiect, şi aduceţi-vă aminte că galatenii nu erau evrei, sau cel puţin majoritatea dintre ei nu erau. În acea epistolă el a găsit necesar să le arate că avea aceeaşi autoritate de învăţător ca şi ceilalţi apostoli — pentru ca galatenii să ştie că şi el era calificat ca şi ceilalţi, şi cu aceeaşi autoritate de a-i instrui cu privire la obligaţiile lor; că al său cuvânt era autoritar; că neamurile nu erau sub Legământul Legii, ci sub Legământul de Har — Legământul Avraamic originar. El reaminteşte că n-a primit instruirea sau cunoştinţa Evangheliei de la apostolii din Ierusalim, dar că, în ceea ce privea Evanghelia, el era, prin Providenţa Domnului, instructorul lor, mai degrabă decât ei instructorii lui. Gal. 2:1-14.

Remarcaţi cu atenţie apelul apostolului din Galateni 3: „O, galateni fără minte! Cine va fermecat pe voi”, ca să nu credeţi Adevărul „înaintea ochilor [înţelegerii] cărora Isus Cristos a fost prezentat ca răstignit? Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, sau prin auzirea credinţei?” etc. Întregul său argument din acest capitol este ca să arate că Legământul Legii n-a fost niciodată peste neamuri sau obligatoriu pentru ele, ci doar peste evrei. El arată de asemenea că Legământul Legii, în loc să-l avantajeze pe evreu, la condamnat, aşa încât evreul a trebuit să fie special răscumpărat din blestemul sau condamnarea acelui Legământ al Legii, prin moartea Domnului nostru prin răstignire. În tot acest capitol sf. Pavel pune în contrast Legământul Legii, de care evreii doreau să fie eliberaţi, cu Legământul Avraamic originar, care a avut doar copii liberi. El arată că neamurile au fost primite sub acest Legământ Avraamic de har (favoare), ale cărui binecuvântări sunt date pe baza credinţei şi nu pe baza faptelor, ca sub Legământul Legii.

Sf. Pavel arată mai departe că Legământul Legii l-a avut pe Moise ca Mijlocitor, pentru că acel Legământ a pus sarcini de ascultare de Lege obligatorii asupra tuturor celor care intrau sub el. Dar, argumentează apostolul, Legământul originar făcut cu Avraam n-a fost aşa. Acesta n-a impus sarcini obligatorii şi de aceea n-a avut nevoie de un mijlocitor şi nici n-a avut mijlocitor. „Dar mijlocitorul nu este al unei singure părţi, pe când Dumnezeu este Unul singur” (Gal. 3:20). Adică, nu este nevoie de un mijlocitor pentru un legământ în care numai o singură persoană are obligaţii. Acesta este cazul cu Legământul Avraamic: Dumnezeu este persoana obligată prin acel Legământ; de aceea nu este nevoie de un mijlocitor pentru acel Legământ, care să supravegheze împlinirea credincioasă a contractului. Totuşi, fiindcă nu exista un mijlocitor care să garanteze un contract sau Legământ din partea lui Dumnezeu, El i-a dat lui Avraam, şi tuturor celor care vor avea credinţa lui, cea mai bună garanţie posibilă că Dumnezeu n-a considerat Legământul fără valoare, neînsemnat sau cu uşurinţă; pentru că, pe lângă faptul că Şi-a dat Cuvântul, Dumnezeu a făcut un jurământ — că Legământul era asigurat, sigur, că nu putea să dea greş. Lucrul acesta i-a dat lui Israel o aşa de mare speranţă în acel Legământ prin Jurământ.

Apostolul continuă şi arată că Legământul Legii a făcut un lucru bun pentru evrei, prin aceea că i-a pregătit şi i-a adus la Cristos, marele Învăţător; pentru ca, prin auzirea mesajului Său, a invitaţiei Sale, să poată exercita credinţă supusă, credinţă jertfitoare, şi, fiind botezaţi în Cristos, să se poată îmbrăca cu Cristos — să devină membri ai Corpului Său. Toţi aceştia, evrei şi neamuri, robi sau liberi, bărbaţi sau femei, vor fi membri ai acelui singur Corp, al cărui Cap este Isus Cristos. Acest capitol se încheie cu o declaraţie plină de forţă: „Dacă sunteţi ai lui Cristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei” — Legământului încheiat cu Avraam.

Toată această prezentare a fost ca să le arate galatenilor că, departe de a fi nevoie să intre sub Legământul Legii, ei nu aveau deloc nevoie de el, iar cei care erau sub el trebuiau să iasă de sub el, ca să poată prin credinţă să-L accepte pe Cristos ca Răscumpărătorul şi Îndreptăţitorul lor, şi prin credinţă să-şi consacre viaţa la moarte, ca să poată fi acceptabili pentru Dumnezeu ca membri ai Corpului lui Cristos.

Al patrulea capitol către Galateni continuă raţionamentul, mustrarea erorii de a vrea să intre sub Legământul Legii, până când, cu lacrimi în cuvinte, apostolul scrie: „Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până când Cristos va lua chip în voi! O, cum aş vrea să fiu acum de faţă la voi şi să-mi schimb glasul (într-unul aspru), căci nu ştiu ce să mai cred despre voi! Spuneţi-mi voi, care voiţi să fiţi sub lege (Legământ), n-ascultaţi voi legea?” Nu vă daţi seama de robia ei, de cerinţele ei imposibile? „Iată, eu Pavel, vă spun că dacă veţi fi circumcişi, Cristos nu vă va folosi cu nimic. Şi mărturisesc iarăşi oricărui om circumcis [fiecărui evreu] că este dator să împlinească întreaga lege. Voi care căutaţi să vă (crezând că sunteţi) îndreptăţiţi pe voi înşivă prin lege (Legământ), v-aţi lipsit de Cristos, aţi căzut din har”. Gal. 4:19-21; 5:2-4.

Probabil am spus suficient pentru a dovedi că problema Legământului Legii era una arzătoare în Biserica timpurie nu doar pentru evrei, ci şi pentru neamuri. Părea imposibil, în special pentru primii, să înveţe că Legământul Legii, după ce a fost în vigoare cu toate accesoriile minunate ale Dispensaţiei Iudee, legile ei, jertfele ei etc. — că, la urma urmei, acesta nu era necesar, şi că unul dintre neamuri putea să aibă acces la Legământul Avraamic prin Cristos mai uşor decât un evreu.

Pentru a contracara această eroare puternică din acele zile a scris sf. Pavel Epistola către Evrei. În mod sigur a fost o epistolă valoroasă pentru neamuri, dar a fost scrisă în mod special pentru evrei, datorită aderenţei lor tenace la Legământul Legii, de a cărui influenţă dominantă se pare că nu puteau să se elibereze.

Epistola către Evrei a fost scrisă spre a dovedi că prin Isus a fost introdusă la Cincizecime o dispensaţie total nouă, a Harului, şi nu a Faptelor. El voia ca ei să vadă că credincioşia lui Moise ca servitor şi Cap al unei preoţimi tipice, era inferioară lui Cristos şi Preoţimii Împărăteşti, al cărei Cap este El. Voia ca ei să vadă că Moise şi casa lui au fost tipuri şi servitori sau ilustraţii ale lucrurilor bune care vor veni; dar că Cristos şi „aleşii” Săi sunt fii ai lui Dumnezeu, care vor administra adevăratele binecuvântări în viitor. El voia ca ei să vadă că exista o odihnă a Canaanului, spre care Moise i-a condus pe cei binevoitori şi ascultători dintre preoţii şi poporul lui Israel, şi că există o mai mare odihnă care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu, spre care Cristos va conduce pe poporul Său; şi că aceia care prin credinţă acceptă pe Cristos acum, pot să intre anticipat în odihna Lui, în inimile lor.

Observând că evreii erau obişnuiţi timp îndelungat să privească la preoţii pământeşti şi la serviciile anuale pentru curăţirea păcatelor, apostolul atrage atenţia asupra faptului că Domnul Isus este Marele Preot al noului ordin de preoţi şi că Biserica Lui sunt acei preoţi subordonaţi. Răspunzând la obiecţia lor că Isus nu era din seminţia lui Levi, şi de aceea fără drept la preoţie, el le arată că Dumnezeu deja prefigurase că va exista o nouă preoţime de un fel diferit; că Melhisedec a fost tipul acelei noi preoţimi. El sugerează că în timp ce Isus şi Biserica Sa în trup, în lucrarea lor de jertfire, au fost simbolizaţi de Aaron şi de fii lui, totuşi adevărata lucrare a acestei preoţimi mai înalte este una viitoare de glorie, când Isus, marele Preot, şi Biserica, Trupul Său, o preoţime subordonată, asociată cu El, va fi instalată în funcţia împărătească şi preoţească, şi în autoritate de conducere şi de învăţare. Aceste glorii ale Cristosului în Preoţimea Împărătească a Veacului Milenar n-au fost deloc reprezentate în Aaron, dar au fost foarte bine reprezentate în Melhisedec, care era împărat în acelaşi timp în care era şi preot. Măreţia lui a fost arătată prin aceea că Avraam i-a adus omagii şi i-a plătit zeciuială. Şi din moment ce Levi, tatăl seminţiei preoţeşti, era în coapsele lui Avraam pe vremea când acesta a plătit zeciuială, de aceea, el şi fiii lui au plătit indirect zeciuială lui Melhisedec, şi astfel ordinul preoţiei lui Melhisedec a fost recunoscut ca mai înalt decât a lui Aaron.

Cu această temelie pentru subiectul său, apostolul (Evr. 7:18-22) arată că evident n-a fost intenţia lui Dumnezeu să lase ca Legământul Legii să rămână veşnic, şi nici să permită ca aranjamentele lui preoţeşti să continue pentru totdeauna. El continuă şi arată că în mod profetic Isus a fost făcut preot prin numire divină cu mult înainte de a veni în lume — că Dumnezeu a spus despre El: „Domnul a jurat şi nu se va căi: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec” (Evr. 7:21) — nu după rânduiala lui Aaron. Acest jurământ arată că preoţia lui Isus a fost superioară preoţiei lui Aaron, care a fost stabilită fără vreun Legământ divin de felul acesta. „Cu atât mai mult, Isus S-a făcut garantul unui Legământ mai bun.” Adică, faptul că Dumnezeu prin jurământul Său a recunoscut acest ordin mai înalt al preoţiei, sugera îndeosebi că la timpul potrivit un Nou Legământ va înlocui Legământul Legii, despre care evreii au crezut că trebuia să fie continuu.

Apostolul nu susţine că Noul Legământ fusese stabilit, nici că noua preoţime fusese instalată în funcţia ei combinată, de împăraţi şi preoţi. El doar arată faptul că un asemenea Legământ Nou este asigurat prin promisiunea lui Dumnezeu, ceea ce implică înlăturarea Legământului Legii şi a preoţimii lui şi introducerea unuia mai bun. El continuă şi arată că Israel şi lumea au nevoie de o preoţime de un ordin mai înalt decât cea Aaronică pentru a inaugura domnia dreptăţii sub Noul Legământ. El arată spre cele două jertfe din Leviticul 16, şi sugerează că Domnul nostru va împlini tipul acelei Zile a Ispăşirii prin două ofrande; întâi, pentru păcatele Lui Însuşi (nu pentru păcatele Lui individuale, pentru că El n-a avut niciunul), ci pentru păcatele celor acceptaţi în timpul acestui Veac Evanghelic ca preoţi subordonaţi, „membrii Corpului Său”; şi apoi mai târziu, o a doua jertfă pentru păcatele poporului — lumea în general.

El ne spune că lucrarea tipică a Ispăşirii de către preotul levitic era repetată în fiecare an (în Ziua Ispăşirii), dar că Marele nostru Preot o face odată pentru totdeauna în marea Zi a Ispăşirii antitipică, în care El Se oferă pe Sine — întâi individual, şi apoi pe membrii Săi, colectiv. În legătură cu aceasta trebuie să ne amintim că după cum Cristos S-a oferit pe Sine ca jertfă la Iordan, nu la Calvar, tot aşa a oferit şi Corpul Său, Biserica Sa, colectiv, ca jertfă, la Cincizecime. După cum depunerea vieţii omului Isus Cristos a continuat timp de trei ani şi jumătate şi a fost sfârşită la Calvar, tot aşa depunerea vieţii Bisericii a continuat de la Cincizecime şi nu va fi terminată până când ultimul membru al Corpului va fi suferit cu El — fiind credincios chiar până la moarte.

Aceasta a fost arătată în tip; deoarece, după ce preotul a stropit sângele viţelului, el a venit la uşa Tabernacolului şi şi-a pus mâinile (putere) pe capul ţapului Domnului (care a reprezentat Biserica Sa consacrată) şi l-a junghiat. Vedem, deci, cum toată această lucrare de jertfire se poate spune că era îndeplinită la timpul când sf. Pavel a scris Cartea către Evrei. Apostolul nu continuă să ne spună despre încheierea acestui Veac Evanghelic, ci lasă chestiunea aici, arătând împlinirea celor două jertfe. Faptul că el vrea să înţelegem că a doua jertfă a Ispăşirii a fost oferită la Cincizecime, este dovedit prin aceea că despre Biserică spune că sunt preoţi subordonaţi aflaţi în Sfânta, bucurânduse de lumina sfeşnicului de aur, de masa cu pâinile pentru punere înainte şi de privilegiile altarului de aur, aşteptând până când probele vor fi terminate şi toţi vom fi trecut dincolo de văl, chiar în cer, unde sângele acestei a doua jertfe a lui Cristos va fi oferit pe împăciuitor pentru lume.

Mijlocitorul unui testament mai bun

Evrei 8 începe prin cuvintele: „Punctul însem­nat al celor spuse este că avem un astfel de Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor (servitor) al Locului preasfânt şi al adevăratului cort”. Versetele 3-5 arată că lucrarea de jertfire la care s-a referit deja, era necesară înainte de a putea începe lucrarea şi mai importantă de distribuire lui Israel şi lumii a binecuvântărilor favorii lui Dumnezeu, asigurate prin „jertfele mai bune”. Marele Preot glorios din ceruri are un serviciu (slujire) mai înalt decât preoţii pământeşti, şi, prin urmare, El este Mijlocitorul unui Legământ sau Testament mai bun decât Legământul Legii. Apostolul arată aici că lucrarea jertfitoare a Domnului nostru nu trebuie să continue de-a lungul eternităţii; ci El a fost înălţat la planul ceresc şi are altă lucrare de îndeplinit, şi anume, ca Mijlocitor al unui Legământ mai bun decât Legământul Legii. El încearcă să le depărteze mintea de la gândul că ei se află sub Legământul Legii. Dacă poate să-i convingă că Cristos este antitipul lui Moise şi antitipul lui Aaron, îi va convinge astfel că pentru binecuvântarea lumii trebuie să existe un Legământ şi un aranjament mai înalt decât Legământul Legii în care ei se încredeau şi pe care-l considerau indispensabil. Versetele din capitol rămase şi Ieremia 31:31 arată că un astfel de Legământ mai bun se avea în vedere.

Nici sf. Pavel şi nici creştinii evrei din Ierusalim sau de altundeva, cărora el le-a scris această epistolă, nu se gândeau că ei trăiau sub prevederile Noului Legământ. După cum arată în capitolul 6:19, 20, ei toţi aveau speranţă în Legământul Avraamic; dar unii dintre ei aveau gândul eronat că în plus aveau nevoie şi de Legământul Legii, şi că acesta era continuu. Argumentul sf. Pavel este că Dumnezeu nicio­dată n-a intenţionat ca acesta să fie continuu, ci doar să predomine pentru un timp ca o şcolari­zare până când va veni Cristos ca antitip al lui Isaac — moştenitorul antitipic al Legământului Avraamic. Acum el arată că Cristosul va fi la timpul potrivit Mijlocitorul Noului Legământ cu Israel, ca o dovadă că vechiul lor Legământ al Legii n-a fost intenţionat să ţină veşnic. De ce s-ar încrede ei în vechiul Legământ al Legii, când Dumnezeu le spune clar că „după zilele acelea El va face un Legământ Nou cu casa lui Israel” şi că Mesia (cu membrii Lui care se aleg acum) va fi Mijlocitorul acelui Nou Legământ, şi aşteaptă numai completarea Bisericii pentru a termina toată lucrarea necesară pentru a pune acel Legământ în vigoare — binecuvântarea lui Israel şi a tuturor familiilor pământului?

Capitolul 9 compară aranjamentele tipice făcute pentru slujirea Legământului Legii şi punerea binecuvântărilor în aplicare pentru Israel, cu aranjamentele pentru slujirea Noului Legământ pentru a pune în aplicare binecuvântările lui pentru Israel şi pentru toţi oamenii care în cele din urmă se vor folosi de privilegiile lui. Toate accesoriile Tabernacolului şi lucrarea legată de jertfele tipice au fost foarte necesare pentru a pune în aplicare acel Legământ al Legii pentru tot poporul lui Israel. Şi în mod asemănător, pe planul spiritual există antitipuri, inclusiv jertfe mai bune, toate fiind legate de punerea în aplicare a Noului Legământ pentru Israel şi pentru ca toată lumea să se poată folosi de privilegiile lui. Preotul antitipic a venit — „Cristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare”. Acele lucruri bune viitoare reprezintă glorificarea Corpului lui Cristos, binecuvântarea lui Israel şi a tuturor familiilor pământului.

Toate acele binecuvântări de pe planul mai înalt sunt din belşug asigurate în aranjamentul lui Dumnezeu. Pentru că, dacă aranjamentul tipic al Legământului Legii a avut nevoie de curăţire de păcat prin sânge, şi dacă sângele viţeilor şi al ţapilor etc., au îndeplinit aceasta în mod tipic, cu cât mai valoros trebuie să considerăm sacrificiul lui Cristos — cu cât mai mult este acesta în stare să ne cureţe conştiinţa noastră! Nu vom considera noi sângele lui Cristos suficient pentru păcatele noastre, separat de Legământul Legii? Şi, în calitate de credincioşi în meritul Său, nu vom renunţa noi conştiincios la faptele Legământului Legii şi ne vom încrede în ceva mai înalt, chiar meritul Marelui Preot antitipic? Pentru această cauză, sau în acest scop, este El Mijlocitorul Noului Legământ, aşa încât în cele din urmă toţi evreii condamnaţi la moarte sub Legământul Legii să poată fi eliberaţi din ea (aşa cum declară el în Romani 11:27 că va fi cazul imediat ce aleşii, Corpul marelui Eliberator, marelui Mijlocitor, marelui Preot, va fi fost completat).

În Evrei 9:15 sf. Pavel arată că există o lucrare specială a lui Cristos pentru evrei: ei fiind sub sentinţa morţii Legământului Legii, moartea lui Cristos pe lemn a fost necesară pentru ei, pentru că acela era „blestemul” special al Legii. Astfel este pusă o temelie prin care toate încălcările evreilor sub Legământul Legii să poată fi complet anulate, sub prevederile Noului Legământ când acesta va fi în vigoare (Rom. 11:27). Nu numai atât, dar această răscumpărare specială a evreilor a permis celor chemaţi de Dumnezeu din acea naţiune în timpul acestui Veac Evanghelic, să primească o parte în promisiunea moştenirii veşnice — ca membri ai lui Cristos sub Legământul Avraamic originar.

Apoi urmează o declaraţie a principiului general — că acolo unde se face un Testament, este implicată moartea testatorului, şi numai după moartea testatorului se poate beneficia de binecuvântările prevăzute în el. Domnul nostru, câştigându-Şi dreptul la perfecţiune umană şi la viaţă umană prin ascultare de condiţiile Legământului Legii, a depus acele drepturi pământeşti în jertfă, în armonie cu voinţa Tatălui. Şi când a fost înviat din morţi ca Nouă Creatură de natură divină, El poseda acele drepturi pământeşti pe care le-a depus ca preţ de răscumpărare pentru omenire, cu dreptul de a dispune de ele. Testamentul prin care El dispune de acele drepturi pământeşti putea fi astfel făcut încât acestea să fie date imediat Israelului trupesc, pecetluind pentru ei Noul Legământ promis. Dar în schimb Testatorul a dat acele binecuvântări pământeşti casei credinţei, celor chemaţi afară din Biserica evreiască nominală în timpul şi după serviciul Său pământesc, iar de atunci încoace „nouă”, celor dintre neamuri, cu condiţia să se unească în jertfirea Lui, „să sufere cu El”, „să fie morţi cu El”, să participe cu El la privilegiile glorioase ale Legământului Avraamic pentru binecuvântarea lumii sub prevederile Noului Legământ.

Fraţii au înţeles că ei au fost chemaţi să fie „membri ai Corpului lui Cristos”, şi că după completarea acestui „Corp” favoarea se va întoarce la Israelul natural şi El va zidi din nou cortul lui David care căzuse la pământ; că prin ei, ca membri ai marelui Binefăcător sau Mijlocitor al Noului Legământ, să poată merge şi pentru lume o binecuvântare, „pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate neamurile peste care este chemat Numele Meu”, al lui Dumnezeu (Fapt. 15:16, 17). Fraţilor cărora li se adresa li s-a amintit că moartea Testatorului este necesară pentru toate acestea: nu numai moartea lui Isus ca testator iniţial pentru a da o binecuvântare Bisericii, Corpul Său, dar şi moartea Bisericii, membrii Săi, sub Conducerea Sa, ca şi ei să servească în calitate de Testator, şi să moară, pentru a lăsa acele drepturi ale restabilirii în folosul lui Israel şi al lumii sub Noul Legământ.

Să nu pierdem niciodată din vedere scopul central pentru care a fost scrisă această Carte — că a fost pentru a dovedi că Legământul Legii trebuie să se retragă, să dea loc Noului Legământ. Prin urmare, toate lucrurile legate de Legământul Legii tipic, trebuie să ne aşteptăm să aibă antitipuri în legătură cu Legământul Nou antitipic. Astfel, jertfele Legii care aveau loc la începutul anului lor în Ziua Ispăşirii, înainte ca păcatele poporului să poată fi iertate, trebuie să-şi găsească paralela aici în „jertfele mai bune” decât viţelul şi ţapul. Noul Legământ nu poate intra în vigoare până când se împlinesc aceste jertfe antitipice. Astfel el a dovedit inferioritatea a tot ce era evreiesc şi legat de Legământul Legii; pentru ca toţi creştinii să poată vedea că în loc să se întoarcă la el sau să se ţină de el, ei mai curând să înţeleagă, să aştepte antitipurile şi săşi înţeleagă partea în „jertfele mai bune”.

În versetul 24 al capitolului 9 din Evrei, apostolul arată cât de mult din jertfire se făcuse deja; şi anume, că Marele Preot intrase în „Sfânta Sfintelor”, „să Se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu” — pentru Israelul Spiritual. Dar el adaugă că noi nu trebuie ne aşteptăm să facă aceasta în fiecare an, aşa cum se făcea în tip. Nu trebuie să gândim că sacrificiul lui Cristos ne este de folos doar în legătură cu instituirile evreieşti şi ca adăugat la ele. A presupune aceasta ar sugera că astfel de sacrificii anuale ar fi fost necesare de la întemeierea lumii. Dar nu acesta a fost cazul; Avraam şi alţii au fost îndreptăţiţi prin credinţă înainte de a fi instiuit Legământul Legii. La sfârşitul veacului, Cristos S-a arătat ca să înlăture păcatul prin jertfirea Lui Însuşi. Şi după cum oamenii-preoţi sunt rânduiţi să moară, aşa cum este simbolic reprezentat prin animalele pe care ei le sacrificau, şi după aceea treceau în Sfânta şi acolo erau puşi la judecată, sau probaţi înainte de a intra în „Sfânta Sfintelor”, tot aşa Cristos S-a jertfit odată ca să poarte păcatele multora, şi acelora care-L caută Se va arăta a doua oară, nu ca jertfă pentru păcat, ci să le dea mântuirea asigurată prin meritul jertfei Sale — ca să inaugureze Noul Legământ, şi ca Mijlocitor al lui să-Şi stabilească Împărăţia pentru înlăturarea păcatului şi a morţii şi pentru stabilirea dreptăţii şi vieţii.

Cristos S-a jertfit o singură dată ca să poarte păcatele multora, zice apostolul. Tipul ne arată două jertfe, şi totuşi cele două erau părţi dintr-una singură. Prima a reprezentat Capul, iar a doua Corpul. Cele două jertfe din Ziua Ispăşirii erau de fapt una singură, pentru că a doua era bazată pe prima. Jertfa ca întreg a fost în mod evident pentru păcatele întregii lumi. Evident, aşa cum spune apostolul, următorul lucru de aşteptat este terminarea lucrării Lui de jertfire, terminarea stropirii sângelui a doua oară şi apoi ieşirea afară, cum este simbolizat prin marele preot îmbrăcat cu „hainele de cinste şi podoabă”, reprezentative pentru elementele sale de glorie şi putere. El va sta ca Mijlocitor al Noului Legământ, marele Mesia, Profet, Preot, Împărat şi Judecător.

Numai cei care recunosc faptul că preoţii subordonaţi sunt membri ai Marelui Preot pot aprecia această ilustraţie. Domnul ne-a îndreptăţit cu propriul Său sânge pe noi, Biserica Sa, membrii Săi în devenire, atunci când „S-a înălţat ca să Se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu” — ca Avocatul şi Marele nostru Preot — ca să stropească Capacul Ispăşirii — să satisfacă dreptatea divină pentru noi. El a început a doua jertfire a Sa, a „membrilor” Săi imediat ce Tatăl a acceptat jertfa Lui pentru noi — la Cincizecime.

Acolo „ţapul Domnului” a fost ucis, jertfit, şi a început arderea umilitoare afară din tabără. Ce s-a făcut cu cei pregătiţi la Cincizecime s-a continuat să se facă şi cu urmaşii lor de atunci încoace, timp de aproape nouăsprezece secole. Jertfirea, arderea etc., a continuat, exact aşa cum, în ilustraţia ungerii Marelui Preot, uleiul a curs până pe picioare, tot aşa, antitipic, Spiritul sfânt a venit peste fiecare „membru” acceptat ca împreună jertfitor. Domnul între timp stă la dreapta favorii divine, aşteptând consumarea arderii jertfei Sale — aşteptând până atunci ca să facă stropirea finală a sângelui Său „pentru tot poporul”, înainte ca Dreptatea să-I predea controlul sau stăpânirea lumii pentru reconstrucţie în timpul Mileniului sub termenii Noului Legământ.

Arătarea a doua oară este la oamenii care aşteaptă — creaţia gemândă care aşteaptă „descoperirea fiilor lui Dumnezeu” în gloria Împărăţiei (Rom. 8:19, 22). Aceasta este total diferită de venirea sau parousia Sa pentru Biserică în timpul secerişului. Arătarea Lui va fi în putere şi mare slavă, totuşi va fi recunoscută de Israel şi de lume numai dacă vor aştepta şi vor căuta Împărăţia Lui. „Când Se va arăta … ne vom arăta şi noi [membrii Lui] împreună cu El în slavă.”

În capitolul 10, sf. Pavel continuă pe aceeaşi linie, dovedind că Isus este Marele Preot. El Îl prezintă zicând: „Iată-mă, vin să fac voia Ta, o, Dumnezeule” (vs. 9). Acolo Cristos a început să înlăture pe primul, Legământul tipic, ca să-l poată stabili pe al doilea, Legământul antitipic. Versetul 10 arată cum noi, care am devenit ucenicii Lui, suntem sfinţiţi prin acceptarea voinţei Lui şi zicem, cum a zis El: „Iată-mă, vin să fac voia Ta”, o, Dumnezeule. Suntem sfinţiţi prin jertifrea Corpului lui Isus Cristos, pentru că noi, acceptaţi ca membri ai Corpului Său, suntem puşi deoparte pentru această mare lucrare preoţească, împărătească, mijlocitoare, împreună cu El. Apropo, observaţi aici că înainte am fost „îndreptăţiţi” prin meritul jertfei lui Isus, dar că acum suntem sfinţiţi prin jertfirea Corpului. Doar dacă obţinem acest mare privilegiu de a ne jertfi ca membri ai Corpului Său ne putem aştepta să participăm împreună cu El la gloria Lui. Acest Corp a fost jertfit odată pentru totdeauna. Membrii individuali ai Bisericii nu sunt jertfiţi separat. Singurul „ţap al Domnului” a reprezentat pe singurul Corp întreg al lui Cristos, „turma mică”, toţi cei care în timpul acesui Veac Evanghelic vor fi acceptaţi ca membri şi îşi vor depune viaţa în jertfă împreună cu El. În versetul 12 sf. Pavel arată că această singură jertfă a lui Cristos (din două părţi, Cap şi Corp) fiind jertfită (Capul la Iordan, Corpul la Cincizecime), Domnul nostru nu mai face nicio jertfire, ştiind că va fi efectuată o deplină satisfacere prin lucrarea deja îndeplinită.

Marele Preot aşteaptă de atunci până când Tatăl Îi va pune toate lucrurile de pe pământ în supunere; pentru că prin acea singură jertfă (din cele două părţi ale ei) El a desăvârşit pentru totdeauna pe cei care sunt astfel sfinţiţi. Adică, prima parte a jertfei Sale i-a îndreptăţit pe membrii Săi, iar participarea lor în a doua parte a efectuat sfinţirea lor şi le-a asigurat o parte în Întâia Înviere. Mai mult de atât, desăvârşirea întregii lumi care va fi în cele din urmă mântuită în timpul Mileniului, va fi ca rezultat al singurei jertfe a lui Cristos din cele două părţi ale ei (viţelul şi ţapul). Ca urmare a acestor „jertfe mai bune”, în cele din urmă întreaga omenire va avea ocazia să fie sfinţită, sfântă, perfectă. Apostolul zice că Spiritul sfânt, prin profeţia lui Ieremia (31:31), a mărturisit aceasta, a adeverit această eficacitate, în cele din urmă, a lucrării preotului antitipic. Apoi el citează această referire la Noul Legământ, „după acele zile”, şi ne asigură că atunci când va fi venit timpul de iertare a păcatelor, nu va mai fi jertfire pentru păcat. Mulţumim lui Dumnezeu că odată cu sfârşitul acestui Veac, când suferinţele Corpului lui Cristos vor fi terminate, atunci, toate ocaziile pentru jertfire fiind sfârşite, ocaziile pentru binecuvântarea omenirii prin meritul acelor jertfe vor fi doar la început!

Preoţii subordonaţi intră acum în locul preasfânt

În versetul 19 Apostolul se întoarce la faptul că în timp ce această mare lucrare este încă incompletă, noi, fraţii [preoţii subordonaţi în devenire], putem avea îndrăzneala [curajul] să intrăm în locul preasfânt prin sângele lui Isus printro cale nouă şi vie, pe care El a consacrato pentru noi, prin văl, adică, prin trupul Său; putem prin credinţă să ne socotim ca preoţi subordonaţi, membri ai Corpului Marelui Preot, împreună jertfitori cu El şi sub slujirea Lui. Ne putem bucura acum de privilegiile şi binecuvântările din Sfânta şi să fim asiguraţi că, drept membri ai Marelui Preot şi Mijlocitor, vom putea în cele din urmă să trecem dincolo de văl, chiar în cer, intrând pe acel plan glorios de viaţă prin participare cu El în moartea Lui. Această cale specială El a consacrato pentru noi ca Mare Preot, făcând meritul morţii Sale, simbolizat prin sângele viţelului, aplicabil pentru noi, permiţându-ne prin puterea acelei îndreptăţiri să jertfim împreună cu El şi să devenim membrii Lui în glorie.

Sf. Pavel îi îndeamnă pe toţi aceşti membri-tovarăşi să se ţină tare de credinţă, să se îndemne unul pe altul la iubire, să nu părăsească strângerea lor laolaltă etc. Dacă Legea lui Moise a adus o pedeapsă cu moartea, desigur că unul care ar greşi cu voia sub o mai mare lumină va suferi o pedeapsă mai severă. Pedeapsa acelora de sub Legea lui Moise a fost moartea, dar nu Moartea a Doua, pentru că ei nu se eliberaseră din prima moarte; dar pentru noi care am fost eliberaţi prin „credinţă în sângele Său” şi care am fost consacraţi, ne-am unit cu El în jertfă — pentru noi să facem în ciuda tuturor acestor favoruri şi privilegii ale harului lui Dumnezeu, ca noi să ignorăm pe Marele Preot, să socotim ca un lucru obişnuit angajamentul nostru, consacrarea noastră de a avea parte cu Domnul nostru în moartea Sa, în jertfa Sa, în sângele Noului Legământ, aceasta ar însemna să ne retragem complet din toate aranjamentele divine intenţionate pentru binecuvântarea noastră. Versetul 30 arată că aceasta nu este o sugestie inutilă din partea apostolului. Noi trebuie să ne amintim cu cine avem de-a face, cu Acela prin a cărui milă în Cristos am fost îndreptăţiţi şi al cărui Spirit sfânt l-am primit ca o arvună a moştenirii noastre atunci când neam prezentat trupurile ca jertfe vii, în armonie cu chemarea Lui, ca să putem fi comoştenitori cu Isus în glorie. A pierde toate acestea ar fi un lucru înfricoşător — Moartea a Doua.

Totuşi, îndeamnă apostolul, să nu ne descu­rajăm, ci să ne amintim de experienţele noas­tre din trecut, de iluminarea noastră şi de necazurile pe care le-am îndurat, şi să nu ne părăsim încrederea şi credincioşia, pentru că mare va fi răsplata. Capitolul 11 arată credincioşia poporului lui Dumnezeu din veacurile şi dispensaţiile trecute, şi, încheind, ne spune că există o răsplată în marele plan al lui Dumnezeu pentru toţi cei care sunt credincioşi, dar încă una şi mai mare pentru noi, membrii Corpului lui Mesia, Mijlocitorul, Preotul şi Împăratul, aşa încât ei, fără noi, nu vor fi făcuţi desăvârşiţi; sau, aşa cum spune sf. Pavel în Rom. 11:31, „Prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare”. Şi apoi, prin ei, sub Noul Legământ, Israel şi toate popoarele îşi vor primi partea intenţionată pentru ei din aceeaşi milă divină, trecută prin Cristos şi apoi prin Biserică, Trupul Său.

Capitolul 12 se adresează încă acestei clase de preoţi consacraţi. Se sugerează ca aceşti robi şi roabe, special concepuţi de Spirit sfânt, special chemaţi, având „chemarea de sus”, special devotaţi sacrificiului, să se gândească la Vrednicii din Vechime şi la mărturia credin­cioasă pe care ei au dat-o pentru Dumnezeu şi pentru Adevăr — pe care au mărturisit-o prin martirajul lor, ca acestea să ne întărească şi să ne încurajeze ca să alergăm cu credincioşie alergarea pusă înaintea noastră. El îndeamnă ca aceşti împăraţi şi preoţi în devenire să nu se uite la necazurile şi persecuţiile care însoţesc sacrificiul şi loialitatea faţă de Cristos; ci să privească la Isus, autorul credinţei lor, care va fi şi desăvârşitorul ei; ca să-şi aducă aminte de exemplul Lui şi de ceea ce a suferit, şi că, pe oricine îl acceptă Tatăl în casa fiilor sub această chemare, trebuie să se aştepte să aibă pedepse, disciplinări şi diferite probe ale credinţei şi ascultării, pentru dezvoltarea şi cristalizarea caracterului. El îndeamnă (vs. 15) să veghem cu sârguinţă, pentru ca nimeni să nu fie împiedicat să ajungă la privilegiul deplin al harului lui Dumnezeu. Şi ne previne că ar putea să iasă rădăcini de amărăciune şi să întineze, şi de asemenea că, cedând la plăcerile păcatului pentru un timp, ar însemna vinderea acestui mare drept de întâi-născut — că Esau a primit mâncarea, dar Iacov a primit dreptul de întâi-născut prin negarea de sine, şi că la fel şi noi trebuie să îndurăm.

Inaugurarea Legământului Legii a SIMBOLIZAT instituirea Noului Legământ

Motivul pentru toată această grijă din partea preoţilor subordonaţi consacraţi este că ei nu au venit la (nu s-au apropiat de) Muntele Sinai şi la priveliştile şi scenele minunate legate de inaugurarea Legământului Legii, ci s-au apropiat (Dicţionarul Strong, a veni aproape) de Sion, un Munte şi o Cetate a Viului Dumnezeu — Ierusalimul Ceresc. Noi am venit atât de aproape de Muntele antitipic, Împărăţia lui Dumnezeu, atât de aproape de Noul Ierusalim antitipic, încât deja vedem prin credinţă acel Ierusalim Nou, acea Biserică glorificată, Mireasa, Soţia Mielului, de la care vor curge binecuvântările pentru Israel şi pentru lume, aşa cum, figurativ, s-ar coborî din cer pe pământ. Cu siguranţă suntem mai aproape de acea împlinire glorioasă decât a fost apostolul. Dacă el a putut spune că Biserica lui Cristos, urmându-l pe El, conducătorul lor, s-a apropiat sau se apropia, sau venea mai aproape de starea acelei Împărăţii cereşti, cât de adevărat este că noi putem să consimţim astăzi la aceasta. „Acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut” — mai aproape decât când primii membri ai Corpului lui Cristos umblau pe această cale îngustă a jertfirii de sine.

Apostolul continuă şi compară lucrurile pe care noi le putem aştepta în curând la inaugurarea Noului Legământ cu Israel, cu acele lucruri care sau întâmplat ca tipuri la inaugurarea Legământului Legii. El continuă:

Nu numai că ne apropiem sau venim mai aproape cu fiecare zi de Ierusalimul ceresc, starea Împărăţiei, ci venim mai aproape şi de asocierea noastră cu sfinţii îngeri, al căror număr este nelimitat, în timp ce al nostru este limitat — 144.000. Mai mult de atât, ne apropiem, venim mai aproape, de „adunarea în sărbătoare a Bisericii” prin participarea la „Întâia Înviere” — „Învierea Lui” (Fil. 3:10), pentru că suntem „membri ai Corpului Său”. În plus, ne apropiem de Dumnezeu, Judecătorul tuturor; curând vom fi introduşi în prezenţa marelui Împărat Etern. După cum apostolul declară, Domnul nostru, Răscumpărătorul nostru, Avocatul nostru, avândune în grijă în timpul perioadei de şcolarizare şi jertfire, şi, ca reprezentant al Tatălui, înviindu-ne dintre morţi la glorie, onoare şi nemurire, „ne va aşeza fără vină şi plini de bucurie înaintea slavei Sale” (Iuda 24). El este Judecătorul tuturor. A cădea în mâinile Sale acum, în timpul perioadei de jertfire şi înainte de a ni se termina cursul, ar însemna a cădea din mâinile Răscumpărătorului şi Avocatului nostru la o condamnare sigură la Moartea a Doua. Dar, a fi prezentaţi fără vină înaintea Lui, va însemna că marele Judecător ne va aproba, aşa cum aprobă pe toţi îngerii sfinţi.

Mai mult, ne apropiem, sau venim aproape, de „duhurile celor drepţi făcuţi desăvârşiţi”. Aceasta ar părea să se aplice la „marea mulţime”, care vor fi îndreptăţiţi în spirit prin nimicirea cărnii, deşi ei eşuează în contractul lor de jertfire şi de aceea nu vor fi din Corpul lui Cristos, Preotul, Mijlocitorul şi Împăratul slavei. Apoi citim că venim aproape de Isus, Mijlocitorul Noului Legământ. Despre El a fost profeţit din vechime că va fi Mesia lui Israel şi Solul sau Mijlocitorul Legământului lui Israel. El este Mirele nostru, Avocatul nostru, Capul nostru. Noi, membrii Săi, vom fi nu peste mult timp pentru totdeauna cu Domnul nostru şiL vom vedea aşa cum este, şi vom participa cu El la lucrarea glorioasă a Împărăţiei Sale Mijlocitoare, prin care, mai întâi Israelul, şi prin Israel toate popoarele, vor primi binecuvântarea Seminţei Spirituale a lui Avraam.

Atunci Noul Legământ fiind pecetluit în ceea ce priveşte Dreptatea divină, prin aplicarea sângelui preţios trecut prin Biserică şi făcut eficient „pentru tot poporul”, va veni timpul pentru aplicarea sângelui stropirii pentru tot poporul — în timpul Mileniului.

În tip, citim că la instituirea Legământului Legii, Moise a stropit întâi Cartea Legii, reprezentând Dreptatea divină, şi apoi, pe baza acestei satisfacţii, a început lucrarea lui Mijlocitoare pentru popor, şi a fost reprezentată tipic prin stropirea acestuia cu acelaşi sânge al Legământului. Tot aşa şi în antitip. Sângele Domnului nostru (sângele viţelului, Leviticul 16) a fost aplicat pentru noi — pentru Corpul şi casa Lui, şi a asigurat iertarea păcatelor noastre şi a deschis „calea nouă şi vie” pentru sfinţirea noastră — pentru privilegiul nostru de a avea parte cu El în „moartea Lui”, participând la „paharul Lui”. În final, când Biserica va fi terminat folosirea sângelui, şi prin harul lui Dumnezeu prin acesta va fi ajuns la natura divină în glorie, acelaşi merit (ca şi sângele ţapului Domnului) va fi aplicat „pentru tot poporul” la încheierea acestui Veac prin pecetluirea Noului Legământ.

Această a doua aplicare pentru popor, „pentru păcatele întregii lumi”, va rezolva complet toate pretenţiile Dreptăţii divine împotriva fiecărui membru al rasei lui Adam şi va pune interesele viitoare ale tuturor în mâinile Mijlocitorului — Isus şi Biserica, Trupul Său. De aici încolo va începe lucrarea de împăcare pentru om. Aceasta este reprezentată prin stropirea poporului cu sângele Noului Legământ.

Fiecare din rasa lui Adam, pe măsură ce va veni într-o relaţie potrivită cu Domnul, îşi va primi partea din sângele stropit, până când, la încheierea Veacului Milenar, când marele Mijlocitor va preda Tatălui Împărăţia Sa, fiecare membru al rasei lui Adam va fi avut ocazia deplină să se bucure de partea lui din această stropire. Această stropire simbolică, oare implică în vreun sens al cuvântului condamnare, responsabilitate pentru sângele lui Cristos, ca în cazul lui Abel, când se zice că sângele lui a strigat figurativ către Dumnezeu pentru răzbunare împotriva ucigaşului său? O, nu! În timp ce moartea lui Cristos şi a multor membri ai Săi a fost prin violenţă, totuşi acest fapt nu va cere răzbunare, pentru că viaţa a fost predată voluntar ca sacrificiu pentru păcatele lumii. Stropirea sângelui Noului Legământ peste tot poporul în timpul Veacului Milenar va însemna împărtăşirea fiecăruia de partea lui în marea binecuvântare asigurată prin sacrificiul îndeplinit de Domnul nostru, „Mielul lui Dumnezeu care ridică [în cele din urmă] păcatul lumii”.

„Cel care vorbeşte din ceruri”

Apostolul sugerează că Domnul nostru înălţat şi glorificat va vorbi din ceruri la timpul indicat, timpul de care noi ne apropiem sau ajungem aproape de el. Profetul ne spune că toţi ochii orbi vor fi deschişi ca să-L vadă, să recunoască stăpânirea Lui; şi că toate urechile surde vor fi destupate ca să audă, să înţeleagă mesajul Lui. Şi sf. Petru, vorbind despre acelaşi timp, declară: „Şi oricine nu va asculta de Prorocul acela (Isus Capul şi Biserica Trupul Său, ridicat în timpul acestui Veac Evanghelic), va fi nimicit din mijlocul poporului”. Fapt. 3:23.

Apostolul îşi întrerupe discuţia cu privire la viitor ca să dea o sugestie de prevenire pentru preoţii subordonaţi, membrii Corpului lui Cristos, zicând: „Luaţi seama ca nu cumva să refuzaţi să ascultaţi pe Cel care vă vorbeşte”. Ochii şi urechile noastre au fost deschise înaintea celor ale lumii. Am fost mult binecuvântaţi de această favoare divină. Dar responsabilitatea este pe măsura favorii noastre. Dacă refuzăm instrucţiunile Capului nostru, Domnul nostru; dacă nu ne supunem disciplinărilor din Şcoala lui Cristos; dacă neglijăm să participăm în moartea Lui şi să ne prezentăm trupurile ca jertfe vii, în armonie cu legământul nostru; dacă noi, ca mlădiţe, nu aducem roada Viţei, probarea noastră pentru viaţă veşnică s-ar putea termina nefavorabil.

Reluându-şi expunerea despre marele lucru de care ne apropiem, sau venim aproape, apostolul continuă să compare aceste lucruri viitoare care aparţin de Noul Legământ, cu inaugurarea Legământului Legii tipic. El spune: „Al cărui glas a clătinat atunci pământul şi care acum a făgăduit, zicând: Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci şi cerul” — pământul simbolizând societatea, iar cerul simbolizând eclesiasticismul. Apostolul comentează profeţia mai departe, zicând că această expresie încă o dată implică o atât de completă lucrare de clătinare încât tot ce este temporar, în dezacord cu ordinea divină, va fi clătinat, aşa încât la începutul Împărăţiei Mijlocitoare şi al administrării Noului Legământ nu va rămâne nimic în putere sau organizare decât acele lucruri care nu pot fi clătinate, datorită armoniei lor cu Dumnezeu.

Continuând acest gând, că atunci vom fi cu Domnul nostru ca membrii Săi, participând la lucrarea lui Mijlocitoare, citim că: Deoarece, prin urmare, am primit o împărăţie care nu se poate clătina, să ne ţinem tare, cu reverenţă şi frică evlavioasă, de harul Lui turnat asupra noastră, care ne va permite să-I servim lui Dumnezeu acceptabil (nu doar acum prin jertfire, ci şi în administrarea Împărăţiei), deoarece, îndurător cum este Dumnezeul nostru, El este şi un foc mistuitor faţă de toată nedreptatea.

şi încheie epistola cu îndemnuri pentru Preoţimea Împărătească, dând sugestii folositoare în legătură cu iubirea frăţească, ospitalitea, mulţumirea, supunerea faţă de cei care credem că sunt peste noi în Domnul (capitolul 13:7-17). El ne spune să evităm Evangheliile noi şi să ne amintim că, după cum preoţimea pământească se hrănea de la altar, tot aşa avem şi noi un drept să mâncăm de la altarul spiritual, de la care alţii nu pot să mănânce. Apoi el atrage atenţia asupra jertfei pentru păcat (vs. 10), că era arsă afară din tabără. Isus, ca antitipul viţelului, nu numai că a fost răstignit în afara porţii Ierusalimului, ci a suferit ca un paria din partea sistemului social şi religios al timpului. Sf. Pavel ne îndeamnă ca noi, în calitate de Preoţime Împărătească (simbolizaţi prin ţapul Domnului din Leviticul 16), să ieşim jertfitor afară din tabără, ca să suferim cu Cristos respingerea socială, fiind morţi faţă de lume. Prin acest pasaj el fixează identitatea noastră ca „ţap al Domnului” din Leviticul 16, asigurându-ne că numai sângele jertfei pentru păcat era dus dincolo de văl — să se stropească capacul ispăşirii. De asemenea identifică aceste jertfe pentru păcat, sugerând că trupurile acelor animale al căror sânge ispăşea păcatul erau arse afară din tabără. Îndemnând Biserica să-L urmeze pe Domnul în această experienţă, el identifică în mod clar pe Domnul nostru cu viţelul din Ziua Ispăşirii şi Biserica Sa cu ţapul Domnului, care i-a urmat viţelului în toate experienţele.