Sf. Pavel Prizonier la Roma

Fapt. 28:11-31

„Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelie, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru

mântuirea fiecăruia care crede.” Rom. 1:16.

R4507 W. T. 1 noiembrie 1909 (pag. 329-330)

Primăvara devreme în anul 60 d.Cr., sutaşul Iulius şi soldaţii lui din cohorta Augusta au plecat din Malta cu sf. Pavel şi cu ceilalţi prizonieri la Roma cu altă corabie, Luca şi Aristah însoţindu-i. Călătoria pe mare s-a făcut fără probleme deosebite, ancorarea făcânduse în golful Neapole, la Puzole, portul la mare al Romei, care este la o sută cincizeci de mile (aprox. 240 km, n.t.) în interior de la ţărm. Aici au poposit şapte zile, sutaşul aşteptând ordin de la Roma cu privire la predarea prizonierilor săi. Întârzierea ia dat ocazia sf. Pavel să întâlnească o mică grupare de creştini care locuiau la Puzole. Fără îndoială că iarăşi s-a folosit de ocazie ca să trimită vorbă creştinilor care locuiau la Roma, despre care a declarat în mod repetat că dorea să-i întâlnească, şi pe care Domnul i-a promis că-i va întâlni. Călătoria spre Roma, de o sută opzeci de mile, s-a făcut pe jos. Pe drum apostolul a fost frecvent încurajat de dovezile de iubire creştină ale fraţilor. Unii dintre aceştia l-au întâlnit la „Forul lui Apius”, la patruzeci şi trei de mile distanţă de Roma, şi altă delegaţie l-a întâlnit la „Cele trei cârciumi”, la treizeci de mile de marea cetate.

Mulţi generali mari cu oştile lor veniseră în cetatea imperială pe acelaşi drum pentru a-şi primi onorurile şi aplauzele, dar puţini predicatori au avut vreodată aşa mari onoruri cum i-au fost acordate sf. Pavel. Pentru o delegaţie călătoria dus-întors a fost de şaizeci de mile, iar pentru cealaltă de optzeci de mile, şi relatarea ne arată că prin aceasta apostolul a cunoscut adevăratul spirit de fraternitate printre creştinii din Roma. Fără îndoială, fraţii au făcut această călătorie pentru propria lor înviorare şi bucurie, probabil nedânduşi seama că apostolul avea nevoie de această dovadă a iubirii lor. Comentând despre aceasta, un scriitor talentat zice: „Adesea noi uităm că oamenii mari sunt adesea foarte singuri şi, în timp ce ezităm să le spunem cuvinte amabile, totuşi cuvintele de recunoştinţă pentru ceea ce au făcut sunt înviorătoare pentru cei care primesc mai multă critică decât laudă. Acum câteva zile un editor mi-a arătat o scrisoare pe care tocmai o primise de la unul care ocupase aproape cea mai înaltă poziţie în înzestrarea poporului american, mulţumindui pentru cuvintele amabile dintr-un editorial recent. Prietenul meu a zis că mai întâi a fost uimit că unui om atât de mare i-ar păsa de ceva ce el ar putea spune, dar gândindu-se mai bine a înţeles valoarea aprecierii generoase chiar şi faţă de cel mai mare om”.

„Într-o casă pe care o luase cu chirie”

Faptul că nu existau acuzaţii cu un caracter rău împotriva sf. Pavel, şi în plus faptul că sutaşul care la avut în grijă în timpul călătoriei a devenit prietenul lui, au fost motive suficiente ca să nu fie tratat ca un prizonier obişnuit, ci lăsat să trăiască în propria lui casă închiriată sub grija unui soldat de care era legat cu lanţuri uşoare. Totuşi, deşi nu i s-a permis să aibă libertate, i s-a permis să-şi primească prietenii şi pe alţii care-l căutau. Este dificil să estimăm cât de mult a avut Providenţa divină de-a face cu toate aceste aranjamente. Mai mult, soldatul de gardă era schimbat după câteva ore, aşa că probabil a venit în contact cu cel puţin şase în fiecare zi, şi astfel, treptat, probabil a venit în contact cu întreaga gardă imperială. În acest fel mulţi au venit în contact cu învăţăturile şi exemplul creştin. Se pretinde că prin aceşti soldaţi mesajul Evangheliei a fost dus în Franţa, Germania şi Marea Britanie. Într-adevăr, „Dumnezeu pe căi ascunse, minunile-Şi face!” Sf. Pavel trebuie să fi avut ceva mijloace financiare. Se presupune că înainte de aceasta intrase în posesia moştenirii sale. Scripturile sugerează că Felix l-a ţinut prizonier în Cezareea în speranţa că va primi mită ca să-l elibereze, evident având unele informaţii cu privire la finanţele sf. Pavel.

Servitorul Domnului n-a fost neglijent în folosirea privilegiilor sale dăruite de Dumnezeu. El nu ştia când îi vor fi luate. Întâi de toate, desigur, s-a întâlnit cu fraţii creştini; dar, chiar a treia zi după sosirea lui a trimis după conducătorii evrei şi mai-marii sinagogilor, pentru că la acel timp existau şapte sinagogi în Roma. El a dorit să-i informeze personal cu privire la motivul pentru care era acolo şi ca prizonier. În al doilea rând, a dorit să le vestească Evanghelia. Le-a explicat că deşi era prizonier la insistenţa evreilor din Palestina, el nu era neloial poporului său ori obiceiurilor acestuia. Fusese declarat nevinovat la Curtea Romană, dar a fost forţat să apeleze la Cezar pentru siguranţa sa; dar că nici chiar atunci nu aducea acuze împotriva concetăţenilor săi. El şi-a propus să le explice bucuros veştile bune, că mult aşteptatul Mesia, în care se centrau aşteptările naţiunii sale evreieşti, venise. Răspunsul a fost că ei nu primiseră nicio scrisoare sau alte informaţii în detrimentul apostolului şi şi-au exprimat dorinţa să asculte ei înşişi ce avea de spus sf. Pavel, pentru că auziseră de această sectă şi ştiau că se vorbea rău împotriva ei. Dacă el putea să spună ceva favorabil, ei vor asculta.

După cum a prezis Domnul nostru, întunericul care predomină acum în lume urăşte lumina şi peste tot vorbeşte împotriva ei. Calomniile josnice sunt încă armele Adversarului pe care creştinul nu trebuie să le întrebuinţeze, pentru că a face astfel este contrar spiritului prin care a fost regenerat. Chiar şi acolo unde din anumite motive trebuie spus un adevăr care discreditează pe altul, acesta trebuie spus în iubire, şi, pe cât posibil, să nu se spună nimic păgubitor sau vătămător. „Să nu vorbească de rău pe nimeni.” Totuşi, uneori este necesar să arătăm eroarea, falsitatea doctrinelor prezentate în numele Adevărului; dar făcând aceasta, nu trebuie să se facă apel la bigotism sau superstiţie, ci la raţiune şi la Cuvântul lui Dumnezeu.

Mărturie în Împărăţia lui Dumnezeu

În ziua stabilită, evreii au venit să asculte mesajul apostolului, şi, de dimineaţă până seara, el a citat, a explicat şi a expus, arătând din Lege şi din profeţii că Isus este Mesia şi că acum El adună o Sămânţă Spirituală care să fie Împărăţia Lui, şi că atunci când această Împărăţie va fi completă, va fi glorificată prin Întâia Înviere şi va începe lucrarea alocată Seminţei lui Avraam, şi anume, aceea de binecuvântare a tuturor familiilor pământului. Binecuvântarea va consta din luminarea minţii şi o ridicare mintală, morală şi fizică afară din starea de păcat şi moarte la tot ce a fost pierdut în Adam şi răscumpărat la Calvar. Când unii dintre ei au refuzat mesajul, sf. Pavel a căutat mai departe să-i influenţeze, sau cel puţin să influenţeze pe cei care au crezut, citând din profetul Isaia, arătând că Dumnezeu a ştiut şi a prezis că majoritatea evreilor vor respinge mesajul când acesta va ajunge la ei. După cum a spus Domnul nostru despre ei, „Veţi auzi cu urechile voastre şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri şi nu veţi vedea” (Mat. 13:14). Apostolul nu vrea să spună că cei care sunt surzi faţă de Evanghelie vor fi chinuiţi veşnic, dar totuşi ei pierd o mare binecuvântare, privilegiul minunat de a deveni moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Isus Cristos Răscumpărătorul în Împărăţia Lui Milenară. Ei pierd o parte cu sfinţii în lucrarea glorioasă de ridicare, care va fi atunci în desfăşurare. Pierd acest privilegiu pentru că nu sunt vrednici de el. Ei au fost orbi faţă de Adevăr din această cauză. Să fi permis celor nevrednici să vadă, să audă şi să înţeleagă mesajul, iar fi apăsat şi ar fi adăugat la responsabilitatea lor, şi probabil ar fi împiedicat într-o măsură îndeplinirea scopurilor divine.

Unii au crezut mesajul sf. Pavel şi alţii nu. Întotdeauna este aşa. Adevărul cercetează şi face o deosebire a inimilor, şi le separă. Sf. Pavel a rămas doi ani în aceste condiţii, predicând Împărăţia lui Dumnezeu şi cum se poate ajunge la ea în timpul prezent, prin a deveni membri ai „turmei mici” de aleşi, Mireasa lui Cristos; cum Împărăţia, când va fi stabilită, va binecuvânta tot pământul în timpul Mileniului. El a explicat cum toate aceste lucruri erau dependente de Domnul Isus Cristos şi de jertfa Lui; că fără răscumpărarea care este în Isus Cristos nu poate fi iertare de păcate, nici viaţă veşnică, nici clasa Împărăţiei pe plan spiritual, ci doar nimicire veşnică. Fapt. 3:23.