„Căci Dumnezeu era cu El”

Fapt. 27:27; 28:10

„Domnul răscumpără sufletul slujitorilor Săi şi nici unul din cei care se încred în El

nu va fi condamnat.” Psa. 34:22.

R4506 W. T. 1 noiembrie 1909 (pag. 328-329)

Studiile noastre îl înfăţişează pe sf. Pavel din diferite puncte de vedere — un persecutor bigot; un pocăit umilit, strigând, „Doamne, ce vrei să fac?”; un martor curajos pentru Adevăr în poporul său; un misionar jertfitor de sine pe pământuri străine; am remarcat conduita lui în prezenţa gloatelor şi în prezenţa împăraţilor şi a nobililor; şi curajul lui în faţa pericolului în timpul călătoriei ca prizonier spre Roma. Astăzi îl vedem ca un om între oameni, în prezenţa datoriilor vieţii şi în mijlocul unui mare dezastru — un naufragiu. Comportarea lui de când a devenit urmaş al lui Isus a fost nobilă, smerită, reverenţioasă, credincioasă, devotată, evlavioasă: demnă de copiat de către toţi urmaşii Domnului Isus Cristos. Transformarea produsă în sf. Pavel este posibilă în toţi cei care au ureche de auzit şi care primesc mesajul Evangheliei în inimi bune şi oneste. O astfel de transformare este de la sine o mărturie pentru puterea lui Dumnezeu — pentru realitatea religiei Bibliei. În ce lume schimbată ar trebui să fim dacă toată omenirea ar suferi o astfel de transformare! Dar nu toţi sunt în starea de inimă ca să fie astfel influenţaţi, astfel „atraşi” de Evanghelie. Unii vor avea nevoie de braţul puternic al lui Mesia, vor avea nevoie de autoritatea şi forţa Împărăţiei Milenare, ca săi aducă în supunere şi să le arate avantajele a ceea ce este corect faţă de ceea ce este greşit. Mulţumim lui Dumnezeu că ne putem ruga cu credinţă, „Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”.

Naufragiat în Malta

Paisprezece zile şi nopţi, trecând printro furtună îngrozitoare, l-au adus pe sf. Pavel şi ceata din corabie, în număr de două sute şaptezeci şi şase de suflete, acolo unde urechea antrenată a marinarilor au prins, în timp de noapte, sunetele valurilor care se loveau de stânci, neştiind unde. Au fot aruncate patru ancore la pupa vasului şi au aşteptat dimineaţa. Sf. Pavel, Prizonierul Evreu, se ridicase deja în aprecierea tuturor de la bordul vasului — „Căci Dumnezeu era cu el”. În timpul furtunii toţi îşi pierduseră curajul şi speranţa în afară de el, dar ale lui erau datorită supunerii faţă de voinţa lui Dumnezeu şi în parte a faptului că Domnul într-o viziune i-a arătat că trebuia încă să predice Evanghelia la Roma, şi că, pentru el, Providenţa divină va avea grijă de fiecare viaţă de la bordul corăbiei. O inimă în pace cu Dumnezeu şi instruită de Cuvântul Său este pregătită pentru orice ar veni, fie bucurii fie necazuri. Apostolul i-a îndemnat pe însoţitorii săi descurajaţi să se întărească. Lea amintit de viziunea sa şi i-a asigurat de absoluta lui credinţă în aceasta. I-a îndemnat să mănânce ca să poată fi întăriţi pentru eforturile obositoare ale zilei care urma. Buna lui dispoziţie şi exemplu au fost contagioase. După cum lumina Domnului a fost pacea şi bucuria lui, tot aşa el, la rândul lui, a fost lumina acelei corăbii şi mângâierea ei. El a ilustrat ceea ce învăţase — ca poporul lui Dumnezeu să facă bine la toţi oamenii după cum au ocazie, în special casei credinţei. El a exemplificat propriile cuvinte din 2 Cor. 1:4 — „Dumnezeu ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei care se află în orice necaz”.

În lumina dimineţii au putut discerne ţărmul şi un mic liman care acum este cunoscut ca Limanul sf. Pavel, pe insula Malta, numită pe atunci Melita. Cârmaciul a ridicat ancorele, a înălţat pânzele şi a căutat să îndrepte corabia spre plajă; dar înainte de a ajunge la mal s-a înţepenit într-un banc de nisip; partea dinainte fiind înţepenită, partea dinapoi a început să se desfacă în bucăţi de forţa valurilor, căci se găseau într-un loc unde se întâlneau doi curenţi marini. Barca de salvare fusese lăsată liberă în timpul nopţii pe mare pentru că marinarii încercaseră să abandoneze corabia. Sf. Pavel a sfătuit la aceasta, înţelegând că era nevoie de marinari ca să aducă la ţărm corabia. Încrederea lui în promisiunea lui Dumnezeu nu l-a făcut să fie delăsător în ceea ce priveşte folosirea mijloacelor pământeşti. Există aici o lecţie pentru poporul lui Dumnezeu. În timp ce ne rugăm şi avem încredere, mâinile noastre să nu fie delăsătoare.

Văzând că numai înnotând sau plutind pe scânduri ar putea ajunge la mal, soldaţii au propus să ucidă prizonierii, pentru că sub legea romană ei erau răspunzători de securitatea lor cu propria viaţă. Dar sutaşul ajunsese să-l aprecieze pe apostol şi de dragul lui i-a cruţat pe toţi prizonierii, amintindu-şi fără îndoială de viziunea care i-a inspirat pe toţi cu speranţa şi curajul care i-a adus până aici în siguranţă. S-a întâmplat aşa cum a prezis sf. Pavel, că fiecare viaţă umană a fost cruţată şi că doar corabia cu încărcătura ei s-a pierdut.

Pe ţărm avem o nouă imagine a apostolului. El n-a aşteptat niciun respect, sau să-şi asume superioritatea să fie servit, ci a ajutat imediat la slujirea intereselor întregii mulţimi. Îl găsim adunând lemne pentru foc, unde să se poată încălzi şi usca toţi. Barbarii de pe insulă (numiţi aşa pentru că nu vorbeau nici greacă nici feniciană) s-au arătat binevoitori faţă de ei. Dar când au văzut că o viperă, trezită la viaţă de căldura focului, s-a prins de mâna apostolului, au gândit că acest prizonier era fără îndoială un ucigaş, care, scăpând de pericolele naufragiului, era încă urmărit de Dreptate, care făcuse să fie muşcat ca să moară. Au presupus că mâna i se va umfla de otrava viperei şi că în curând sf. Pavel se va zvârcoli în agonie şi va muri chinuindu-se. Dar când a scuturat şarpele de pe mână şi n-a păţit nimic, au gândit că trebuie să fie un dumnezeu.

Şi aici s-a ivit o nouă ocazie de a onora mesajul Evangheliei, pentru că sf. Pavel a aflat că tatăl guvernatorului era bolnav, şi la vindecat în mod miraculos, dar şi pe alţi oameni de pe insulă. Astfel a fost revărsată în măsură considerabilă în străinătate cunoştinţa despre Cristos şi despre slujirea Lui, deşi, după câte ştim noi, apostolul n-a încercat să predice mesajul Evangheliei, nici însoţitorilor lui de pe corabie, nici oamenilor de pe insulă. Evident că n-a considerat că erau „pământ bun”, unde să semene sămânţa Împărăţiei — evident că n-a considerat că ei ar fi dintre aceia pe care Domnul Dumnezeul nostru i-a chemat să fie din clasa Miresei care acum este „chemată” şi probată. Fără îndoială că experienţele li se vor dovedi folositoare „la timpul potrivit”, când Cristosul glorificat va atrage la Sine pe toţi oamenii — „Şi Eu, când voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine Însumi pe toţi” (Ioan 12:32), dândule ocazii binecuvântate pentru cunoaştere şi binecuvântare şi restabilire. Fapt. 3:19-21.