„Cei cu duh de gâlceavă”

„Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire.” Rom. 2:6-8 — Cornilescu.

R4501 W. T. 1 noiembrie 1909 (pag. 323-325)

Cuvintele de mai sus ale apostolului sunt aplicabile într-o anumită măsură fiecăruia, dar ele se adresează şi se aplică în special Bisericii. Într-un sens general, cei care caută lucrurile mai bune şi mai înalte pe linia ascultării iubitoare de ceea ce ar şti ei că este voinţa divină, primesc o binecuvântare zi de zi, chiar dacă ar fi îngustă şi dificilă cărarea lor. Dimpotrivă, cei care au o dispoziţie gâlcevitoare, de găsire de greşeli, irascibilă, cei nemulţumiţi, fac în mod continuu probleme pentru ei înşişi şi pentru alţii, şi cultivă o dispoziţie pe care nici Dumnezeu nici altcineva în armonie cu Dumnezeu n-ar puteao aproba — o dispoziţie care nu va fi răsplătită cu viaţă veşnică, ci va duce în mod continuu pe posesorul ei la mai mult sau mai puţin necaz, şi va însemna în cele din urmă eşec.

Dar subiectul nostru îşi arată mai clar proeminenţa când îl aplicăm aşa cum face apostolul, la poporul consacrat al lui Dumnezeu. Unii, o minoritate hotărâtă ne temem, caută cu răbdare, cu perseverenţă, cel mai bun şi mai mare dar al lui Dumnezeu — moştenirea împreună cu Răscumpărătorul în Împărăţia Lui de slavă şi participarea la natura Sa glorioasă, divină. Există doar o singură cale de a căuta cu succes acest mare premiu, şi aceasta este prin cultivarea şi dezvoltarea răbdătoare şi perseverentă în noi înşine a asemănării de caracter cu Răscumpărătorul nostru (Rom. 8:29). Ni se pun în faţă diferite ocazii de a servi pe Domnul, şi acestea sunt privilegii binecuvântate, dar ne putem baza pe faptul că scopul şi intenţia divină în permiterea acestor servicii este dezvoltarea noastră proprie în caracterul creştin. Porunca pentru toţi oamenii este să-L onoreze pe Dumnezeu în mod suprem şi să procedeze just cu semenii, tratândui aşa cum am vrea noi să fim trataţi de ei, iubindu-i ca pe noi înşine; dar porunca specială pentru Noua Creaţie este să ne iubim unii pe alţii cum ne-a iubit Fratele nostru mai Mare — jertfitor de sine. Tot ce ni se permite să facem unul pentru altul este de natura unei probe de loialitate faţă de Dumnezeu, de dreptate faţă de lume, sau de devotare iubitoare faţă de fraţi.

Urmând exemplul Domnului nostru, noi trebuie să ne dăm viaţa în serviciul fraţilor. Această poruncă nu este atât de mult pentru nevoia lor de jertfirea noastră, cât pentru nevoia noastră de ea, ca o dezvoltare a iubirii şi ca o probă a iubirii noastre. Aşa cum spune apostolul, „Noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi”.

Există ocazii din belşug pentru jertfirea de sine în interesul Preoţimii. Nu numai că unii dintre fraţi sunt în întuneric, în ignoranţă şi superstiţie, şi au nevoie de ajutorul nostru să iasă afară la lumina glorioasă a Adevărului Prezent, ci în plus, unii dintre ei au slăbiciuni şi cusururi, şi au nevoie de simpatia noastră compătimitoare şi de încurajările noastre întăritoare, sau de mustrările noastre iubitoare. În măsura credincioşiei noastre în aceste lucruri, suntem jertfitori de sine, plăcuţi şi acceptabili pentru Tatăl nostru ceresc şi pentru Răscumpărătorului nostru.

Apostolul i-a explicat lui Timotei, un Bătrân, că trebuie să mustre cu blândeţe pe cei care se împotrivesc, şi să nu răspundă la rău cu rău, nici la ocară cu ocară, nici la acuză cu acuză, ci din contră, cu blândeţe şi gentileţe, răbdare şi iubire, să le arate fraţilor o cale mai bună, şi să ne dezvoltăm în asemănarea de caracter cu Cristos. Prin astfel de „stăruinţă în bine”, prin astfel de dezvoltare răbdătoare a asemănării de caracter cu Cristos, vom putea căuta cu succes gloria, onoarea şi nemurirea pe care Dumnezeu a promis-o doar acestora. Pentru că, după cum arată apostolul, Dumnezeu a predestinat ca toţi cei care vor fi din Biserica aleasă, din clasa Miresei, să fie asemănări ale Fiului Său în caracter, în inimă. Rom. 8:29.

Vai! Se pare că sunt atât de puţini bine dezvoltaţi în aceste direcţii ale asemănării de caracter cu Cristos. Vai! Atât de mulţi par a cultiva spiritul greşit pe care ei ştiu că Dumnezeu nu-l va aproba — spiritul gâlcevitor, dispoziţia de a găsi greşeli care, în loc de a ne zidi unul pe altul în credinţa preasfântă, este distrugătoare a credinţei, distrugătoare a păcii, distrugătoare a oricărei caracteristici bune.

Vai! Printre cei care sunt în adevăr se găsesc persoane gâlcevitoare în număr considerabil, făcând o lucrare distructivă, vătămătoare, în loc de ajutorare. Ei trebuie să ştie în mod sigur că îşi vatămă şi pătează caracterul şi se fac tot mai nepotriviţi pentru Împărăţie, sau pentru viaţă veşnică pe oricare plan. Trebuie să ştie în mod sigur că ei seamănă seminţele discordiei şi sădesc rădăcinile amărăciunii, care în mod sigur vor aduce un rod rău, rănind pe mulţi. Trebuie să ştie în mod sigur că Dumnezeu Şia arătat dezaprobarea specială faţă de cei care astfel aduc daună Bisericii. Mat. 18:6; Luca 17:2.

Care va fi răsplata pentru aceştia? Nu glorie, onoare şi nemurire, ci mânie, indignare, necaz şi chin, zice apostolul. El nu zice că aceasta înseamnă o veşnicie de mânie şi chin, şi nici noi nu zicem. Dimpotrivă, ştiind că pedeapsa extremă a împotrivirii faţă de Dumnezeu este „Moartea a Doua”, trebuie să presupunem că necazurile şi chinurile vor fi mai mult sau mai puţin legate de viaţa prezentă — fie prin participarea lor în „Marea Mulţime” şi trecerea prin marele timp de strâmtorare, ca acolo să înveţe lecţiile pe care au neglijat să le înveţe înainte, sau, cu o dispoziţie acrită, jefuiţi de pacea, bucuria şi iubirea pe care probabil leau posedat în calitate de concepuţi de spirit, aceştia vor muri în „Moartea a Doua” ca incorigibili, după ce au primit harul lui Dumnezeu şi instruirea Cuvântului Său în zadar. În loc să dezvolte un caracter simbolizat prin rodul viţei, ei dezvoltă caracteristicile mărăcinilor şi ale spinilor, al căror sfârşit este nimicirea.

Fiţi transformaţi

N-ar avea niciun rost să atragem atenţia asupra acestor lucruri din Scrierea Divină, nici ca apostolul să scrie aceste cuvinte de condamnare, dacă n-ar fi o posibilitate de schimbare din partea acelora care fac binele şi caută binele, şi de asemenea din partea acelora care fac răul şi sunt gâlcevitori. Astfel de condamnări, dimpotrivă, sunt intenţionate să ne ajute să ne stabilim caracterele în direcţia corectă. De aceea, oricine îşi dă seama, citind acest articol, că merge în direcţie greşită, cultivând un spirit gâlcevitor şi de găsire de greşeli, şi o dispoziţie de dărâmare a credinţei şi ascultării şi a spiritului iubirii în Corpul lui Cristos, va face bine dacă imediat se va hotărî ca, prin harul lui Dumnezeu, să ia o cale opusă. Şi oricine caută gloria, onoarea şi nemurirea chemării cereşti în direcţia corectă, a perseverenţei răbdătoare şi a facerii binelui, să fie încurajat şi să vegheze ca să poată persevera pe calea corectă, devenind tot mai binecuvântat şi tot mai mai asigurat, şi înrădăcinat şi fixat în caracterul pe care Dumnezeu îl va aproba, şi căruia îi va spune: „Bine, rob bun şi credincios ... intră în bucuria stăpânului tău”.

Cei care găsesc că au o dispoziţie arţăgoasă, de găsire de greşeli şi cicălitoare, distructivă în loc de constructivă, şi sâcâitoare, certăreaţă în loc să fie paşnică, îi îndemnăm la reformare în mare grabă. Le reamintim acestora că ne apropiem de sfârşitul stării de încercare a Bisericii; că deja suntem în timpul de probă şi că mulţi cad pentru că nu au dezvoltat caractere potrivite. Îi îndemnăm să ducă de îndată problema înaintea Domnului în rugăciune, şi prin harul Lui de ajutor să înceapă imediat să inverseze toate aceste curente greşite din viaţa lor. Ei trebuie să asculte cu sârguinţă cuvintele apostolului, „să caute pacea şi s-o urmeze”, şi pe cât posibil de aici înainte să „trăiască în pace cu toţi oamenii” şi „pacea lui Dumnezeu să stăpânească în inimile lor” şi să fie mulţumitori pentru binecuvântările deja primite. Întro astfel de stare a inimii, ei vor găsi puţină dispoziţie de găsire de greşeli la Domnul sau la providenţele Sale în legătură cu poporul Său şi cu lucrarea Sa. Ei vor „învăţa de la El” în loc să găsească greşeli la toţi şi la tot ceea ce Domnul nu face după placul lor.

Îi îndemnăm pe toţi aceştia să remarce faptul că murmurătorii şi nemulţumitorii din Israelul tipic nu au fost lăsaţi să intre în binecuvântările Canaanului (1 Cor. 10:10). Le amintim cuvintele apostolului în sensul că murmurele împotriva aranjamentelor divine sunt în realitate murmure împotriva Domnului Însuşi. Să facem cu toată puterea ceea ce mâinile noastre găsesc de făcut, fără murmure, fără să ne plângem, fără găsire de greşeli (Fil. 2:14). Să-I lăsăm lui Dumnezeu administrarea lucrării Sale. Să ne dăm seama cu umilinţă că, dacă ne-ar încredinţa-o toată în grija noastră, nu am fi în stare să o administrăm şi am fi obligaţi să i-o înapoiem şi să cerem supravegherea Sa asupra propriei Sale lucrări.

Dacă ne vine gândul că am putea administra mai bine decât Domnul, că am putea îndruma lucrarea secerişului mai bine decât a aranjat El, să fugim de acel gând ca de o capcană a Adversarului, prin care vrea să ne prindă. În loc să găsim greşeli şi să dorim să schimbăm aranjamentele divine, să ne facem partea noastră cât de credincioşi putem s-o facem, fără să ne plângem, cooperând, în măsura în care ne vor permite conştiinţa şi talentele, în lucrarea pe care Domnul o întreprinde şi o îndrumă. Desigur, noi nu ştim că, dacă Domnul ne-ar da în mână întreaga administrare a lucrării Sale de seceriş, am putea să o facem mai bine decât El; de aceea, desigur, trebuie să ne umilim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să ne înalţe la vremea potrivită.

Să fim siguri că numai aceia care astfel se umilesc şi îşi dau seama de înţelepciunea şi harul lui Dumnezeu, şi se conformează acestora, vor avea vreo parte în lucrarea Împărăţiei. Cei căpoşi, îngâmfaţi, conştienţi de sine, gâlcevitori, nemulţumiţi, nu vor avea nici binele din prezent şi nici onorurile viitorului.

VEŢI PRIMI O JUDECATĂ MAI ASPRĂ

Apostolul Iacov sfătuieşte pe fraţi cu privire la pericolele deosebite care îi asaltează pe cei care au ambiţia de a deveni învăţători, zicând: „Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi (noi, învăţătorii) o judecată (sau încercare) mai aspră. Toţi greşim în multe feluri” — toţi suntem imperfecţi. Iacov 3:1.

În timp ce toţi recunosc adevărul cuvintelor apostolului, puţini par să fie împiedicaţi de ele în vreo măsură. Ca urmare, vedem pe mulţi cautând poziţia de învăţători în Biserică, dându-şi seama apoi şi de adevărul cuvintelor apostolului, că învăţătorii sunt supuşi la încercări mai aspre, şi că majoritatea celor care par să se poticnescă şi să cadă de la adevăr sunt din această clasă. Scriem acestea nu ca o sugestie că învăţătorii nu sunt necesari, sau sunt contrar aranjamentului divin, ci vrem să sugerăm că oricine intră în lucrarea de învăţare trebuie săşi dea seama de marea responsabilitate pe care şi-o asumă, şi de ispitele sau încercările care îi asaltează cărarea spre cetatea cerească.

Sf. Pavel a scris: „Dacă cineva doreşte să facă lucrarea de supraveghere (de păstor), bun lucru doreşte”, şi trebuie să recunoaştem că oricine caută să servească în cauza Domnului dintr-o inimă curată ca un păstor subordonat al oilor şi ca un conlucrător cu Răscumpărătorul, se angajează într-unul din cele mai nobile servicii. Dacă se apropie de acest serviciu din punctul de vedere al dorinţei sincere de a servi turma, o dorinţă sinceră de a fi în armonie cu Marele Păstor, nu trebuie să-i fie ruşine să se bucure că are în această măsură Spiritul Domnului. Dar dacă găseşte în sine, fie în măsură mare fie în măsură mică, un spirit de ambiţie, un spirit de mândrie, un spirit de laudă, dorinţa de a domni asupra fraţilor din casa credinţei, atunci să se teamă. Cu inima tremurândă trebuie, fie să renunţe la serviciu, fie să se curăţească la tronul harului, să se purifice de ambiţiile rele din inima sa şi să fie umplut cu Spiritul Învăţătorului. Acel Spirit sfânt este spiritul umilinţei, bunătăţii, răbdării, îndelungii răbdări, bunătăţii frăţeşti, iubirii; care doreşte numai slava lui Dumnezeu şi binecuvântarea poporului Său — spiritul care este gata să sacrifice eul în orice moment pentru pacea Corpului lui Cristos, sau pentru ajutorarea turmei.

Unii se miră de ce apostolul scrie despre pericole deosebite pentru acei fraţi care ar încerca să înveţe în Biserică. Răspundem că noi acceptăm cuvintele sale ca fiind inspirate şi că, în plus, observaţia ne arată că sunt adevărate. Mai mult chiar, în mod inconştient, cei din poporul Domnului care nu au nicio pretenţie ei înşişi în ce priveşte învăţarea, sunt adesea răspunzători în măsură considerabilă pentru abaterea acelora pe care ei îi recunosc drept învăţători şi pe care îi duc în mod inconştient în ispită. Asalturile împotriva învăţătorilor sunt, (1) mândria, şi (2) aroganţa.

(1) Încurajaţi de cuvintele de laudă ale fraţilor, tendinţa este ca ei să simtă că sunt cineva şi să atribuie abilităţii naturale, talentului etc., succesul eforturilor lor, mai degrabă decât puterii minunate şi frumuseţii Adevărului. Predicatorii în general par să fie supuşi asalturilor în această direcţie, pentru că este într-adevăr o poziţie foarte onorabilă a sta înaintea semenilor ca ambasadori ai Împăratu­lui Slavei. Tendinţa generală este de a se lăuda cu puterea şi înţelepciunea denominaţională. Dar printre cei care sunt în lumina „Adevărului Prezent” ispita spre mândrie personală este probabil chiar mai mare.

Antidotul pentru aceasta este o aducere aminte distinctă a faptului că planul nu este al nostru, ci toată lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea sunt de la Dumnezeu şi pentru tot poporul Lui, şi că noi suntem mult onoraţi în faptul că prezentăm acest plan în cel mai smerit mod imaginabil.

O supunere potrivită faţă de Domnul trebuie să ne conducă spre a ne ascunde eul, aşa încât toată slava şi cinstea să poată merge către marele Autor al Planului de Mântuire, şi către marele Răscumpărător al cărui sacrificiu este chiar centrul lui, şi a cărui iubire este însăşi circumferinţa mesajului nostru. Cu aceste gânduri imprimate în mintea noastră, cu cât ni se permite mai mult serviciu, cu atât mai mare trebuie să ne fie smerenia şi înţelegerea că nu suntem vrednici să fim purtătorii de cuvânt ai Domnului Slavei.

(2) Am menţionat aroganţa ca unul dintre asalturi. O, cât de nepotrivit este ca cineva, datorită faptului că este onorat de Domnul ca purtător de cuvânt pentru mesajul Său, să încerce să ia locul Domnului său şi să se comporte arogant cu fraţii lui, sau, după cum spune apostolul, „ca şi cum aţi stăpâni peste cei încredinţaţi vouă” (1 Pet. 5:3). Scripturile ne pun în faţă un standard exact opus, şi anume, că acei fraţi cărora le este permis să servească în calitate de învăţători, în loc să fie domni ai Bisericii. sunt numai servitorii ei. În timp ce ei sunt servitorii lui Dumnezeu, îndrumarea divină în această chestiune trebuie căutată prin Biserică. Într-un cuvânt, alegerea de către Biserică a bătrânilor, păstorilor sau învăţăto­rilor este alegerea acelora pe care Biserica apreciază că sunt alegerea Domnului pentru servirea ei — pentru a le servi în lucrurile sfinte, pentru a le servi harul lui Dumnezeu, pentru a le împărţi hrana spirituală a Cuvântului Divin.

Biserica este răspunzătoare într-o măsură considerabilă pentru poticnirea acelora pe care ia recunoscut ca fraţi Bătrâni şi învăţători. În timp ce membrii bisericii nu trebuie să gândească de rău, să presupună de rău, să presupună mândrie sau să presupună aroganţă, ei trebuie să fie atât de treji cu privire la propriile îndatoriri şi responsabilităţi faţă de aceşti fraţi, încât să nu-i măgulească şi să nu-i încurajeze în mod nemeritat, nici să nu-i stimuleze să fabrice lumină nouă.

Chiar din contră, toţi cei care sunt spirituali trebuie să fie de ajutor acestor fraţi Bătrâni; trebuie să-i felicite pentru loialitatea lor faţă de Domnul şi faţă de vechea, vechea istorie, mai degrabă decât să-i laude pentru imaginaţia lor fantezistă sau să-i încurajeze mai departe în această direcţie. Evanghelia Harului nu s-a schimbat; este tot aceeaşi veche, veche istorie a lui Isus şi a iubirii Sale şi a iubirii Tatălui; ea încă include gândul chemării şi alegerii noastre prin credincioşie faţă de termenii arătaţi în Scripturi. Fraţii trebuie încurajaţi în aceste direcţii mai degrabă decât în direcţia fabricării de tipuri prin ghicire şi fără nicio autorizare din partea Cuvântului lui Dumnezeu.

Cât despre aroganţă din partea conducătorilor şi o domnie îngâmfată asupra Bisericii, credem că însăşi Biserica are o mare responsabilitate. Începătorii nu trebuie împinşi în grabă înainte, după cum arată Sf. Pavel, şi când un frate Bătrân avansat în Adevăr începe să arate semne de obrăznicie şi de nesocotire a vocii Bisericii, şi o înclinaţie de a nu supune Bisericii toate chestiunile privitoare la treburile ei, Biserica trebuie să înfrâneze prompt şi total o astfel de aroganţă prin nealegerea mai departe a unui astfel de frate, şi prin insistare asupra drepturilor Bisericii. Totuşi, insistenţa nu trebuie să fie de natura unor certuri sau lupte, ci drepturile Bisericii trebuie arătate cu bunătate, frăţeşte, nobil, şi trebuie cerut votul Bisericii asupra chestiunii. Dacă votul va fi împotriva propunerii fratelui care a căutat să protejeze drepturile Bisericii, el trebuie să se supună cu bunăvoinţă, pentru că şi el trebuie să accepte vocea Bisericii ca hotărâtoare.

Avem multă simpatie faţă de fraţii dragi care, în providenţa lui Dumnezeu, ocupă poziţia de Bătrâni şi învăţători în adunările poporului Domnului. Şi de aceea, în timp ce atragem atenţia asupra ispitelor severe la care sunt ei expuşi, şi în timp ce îndemnăm Biserica săşi facă datoria şi să-i ajute să rămână umiliţi şi credincioşi, îndemnăm de asemenea, prin cuvintele apostolului, că pentru aceia care sunt nobili, umiliţi, jertfitori de sine, să nu existe limite în preţuire, nici limite într-un sprijin total. Cuvintele apostolului sunt: „Aduceţivă aminte de conducătorii (supraveghetorii) voştri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; şi privind deaproape sfârşitul vieţuirii lor, urmaţi-le credinţa: Isus Cristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci”. Şi iarăşi, „Ascultaţi de mai-marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând” (Evr. 13:7, 17). Şi din nou, „Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor”. 1 Tes. 5:13.

Dacă poziţia de Bătrân şi învăţător în Biserica lui Cristos este foarte riscantă, foarte dificil de împlinit în mod acceptabil pentru Dumnezeu şi pentru fraţi, şi o poziţie plină de ispite, Biserica trebuie, compătimitor, să fie foarte veghetoare ca să nu mărească ispita, să n-o cultive spre o roadă greşită. Totuşi, pe de altă parte, unde se găseşte un servitor credincios, toţi fraţii loiali trebuie să caute să fie de ajutor în orice privinţă şi să coopereze cu unul ca acesta. În loc să găsească greşeli şi să fie înclinaţi să critice un cuvânt şi altul şi pe celălalt, şi modul şi tonul şi privirea, ei trebuie să fie atât de plini de iubire şi simpatie, şi atâta să aprecieze zelul iubitor, devotarea şi umilinţa lui, încât să lase chestiunile mărunte şi fără importanţă să treacă nemenţionate şi chiar neremarcate. Înţelegând responsabilitatea funcţiei lui, ei au motive să aibă îndoieli că ar fi în stare să ocupe locul lui cu atât de bună sau atât de mare pricepere şi umilinţă.

alegerea Bătrânilor, consacraţii trebuie săşi amintească faptul că responsabilitatea este a lor; şi niciun vot nu trebuie dat fără o analiză temeinică a voinţei divine şi rugăciune pentru îndrumarea divină. Căutând să de­terminăm voinţa Domnului într-o astfel de chestiune, trebuie să ne amintim caracteristicile învăţătorului aşa cum sunt arătate în Scripturi: (1) Bineînţeles, un învăţător trebuie să fie capabil să înveţe; trebuie să aibă înzestrarea sau abilitatea naturală de a putea explica în mod clar lucrurile pe care le înţelege. (2) Încă şi mai important este că, dacă are capacitatea de a învăţa, el trebuie să fie clar în Adevăr, aşa încât Adevărul, şi nu eroarea, să fie prezentat cu claritate. (3) Umilinţa şi evlavia trebuie considerate de maximă importanţă şi primele calităţi pentru funcţia de bătrân. Oricât de capabil ar fi un învăţător, oricât de clar în doctrină, nimeni nu este potrivit pentru această poziţie dacă nu are umilinţă şi evlavie, şi dacă în cuvintele şi faptele sale nu se manifestă iubirea pentru fraţi. Pentru că, aşa cum arată Scripturile, acestea sunt calităţi de mare valoare în ochii lui Dumnezeu. Acum ca întotdeauna este adevărat că marile ocazii de a face bine înseamnă chiar mai mari ocazii de a face rău. Aceasta este din cauză că în condiţiile prezente boala spirituală şi contaminările, asemenea bolilor pământeşti, se răspândesc şi „se iau” mult mai repede decât sănătatea spirituală.