O conştiinţă fără vină

Faptele Apostolilor 24

„De aceea mă deprind să am totdeauna o conştiinţă fără vină înaintea lui Dumnezeu

şi înaintea oamenilor.” Fapt. 24:16.

R4499 W. T. 15 octombrie 1909 (pag. 316-317)

Felix, guvernatorul roman, l-a primit pe sf. Pavel, un prizonier. Vrăjmaşii lui, marele preot şi alţi conducători evrei, au venit în grabă de la Ierusalim la Cezareea, însetaţi de sângele lui. Au adus cu ei un avocat roman, Tertul. Cunoştinţa despre obiceiurile romane şi talentul lui ca pledant îi vor face în stare, gândeau ei, să dovedească că sf. Pavel era un personaj periculos — un fel de anarhist. Felix era judecătorul. Nu existau juraţi. Tertul a prezentat acuzele şi le-a confirmat cu martori din Ierusalim.

Cu viclenie, avocatul roman i-a făcut com­plimente guvernatorului în privinţa eficienţei lui de a păstra pacea şi de a înăbuşi orice formă de răzvrătire, şi pentru menţinerea liniştii şi ordinii. Acest lucru a pavat complet calea pentru a-i cere guvernatorului săşi continue cursul demn de laudă şi să scape ţara de un răzvrătit insuportabil — apostolul. Au fost aduşi martori care au depus mărturie cu privire la prima tulburare de la templu şi de asemenea cu privire la cea din ziua următoare, în urma căreia Sinedriul s-a divizat în două tabere şi a urmat o zarvă generală. Apostolul a fost învinuit că era şeful unei secte numite Nazarineni, şi sa pretins că făcea tulburări în toată lumea, atât printre evrei cât şi printre greci.

Acesta era cazul lui. El a acuzat că prizonierul era vinovat de sacrilegiu — că a pângărit templul, şi deducţia era că a provocat răzvrătire în sanctuarul sfânt. Au fost prezentaţi martori pentru a dovedi că aceste acuzaţii erau adevărate.

Guvernatorul i-a făcut semn apostolului că avea libertatea să răspundă la acuzaţii. Sf. Pavel şi-a început apărarea remarcând că era onorat că judecătorul lui era în funcţie de mult timp şi cunoştea bine obiceiurile evreieşti; că, de aceea, va înţelege ceea ce un novice n-ar putea, anume, de ce venise apostolul la Ierusalim să se închine după obiceiul evreilor, să celebreze una din sărbătorile lor religioase. Nu venise să producă o insurecţie, ci să se închine, şi niciun martor nu mărturisise, şi nici nu era adevărat, că a fost găsit în templu certându-se sau strângând mulţimea în jurul lui; nu făcuse acest lucru nici în singogi, nici altundeva; nici vrăjmaşii lui nu puteau să dovedească lucrurile de care îl acuzau. Răspunsul lui a fost logic şi complet. Totuşi guvernatorul nu putea să înţeleagă de ce se făcuse atâta tulburare în astfel de circumstanţe; de aceea a fost necesar ca apostolul să-i explice că evreii aveau o aversiune faţă de el datorită credinţei lui diferite, nu pentru că făcuse ceva rău.

„O înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi”

Sf. Pavel a declarat că nu intervenise nicio schimbare în credinţa lui evreiască — el credea încă învăţăturile Legii şi scrierile profeţilor; şi se ţinea încă de doctrina fundamentală evreiască privitoare la necesitatea unei învieri a morţilor, şi că prin aceasta va veni în cele din urmă binecuvântarea lui Dumnezeu pentru Israel şi prin Israel la toate familiile pământului. Şi, a continuat apostolul, mă străduiesc, mă disciplinez, mă antrenez, să-mi ţin conştiinţa curată, liberă de încălcarea legilor divine sau umane. Aceasta a fost o mărturie mare. Forţa ei trebuie să fi avut greutate, nu numai la guvernator şi la avocatul acuzării, ci şi la evreii care căutau în mod criminal săi ia viaţa, din cauza unei mici deosebiri de opinie cu privire la chestiuni religioase. Ce lecţie avem aici! Un guvernator şi judecător roman cu o reputaţie nu tocmai plăcută, un avocat al acuzării care voia, fără a ţine seama de dreptate, să-şi vândă talentele pentru bani; marele preot evreu, tip al marelui Mesia, asociindu-se cu cei care se străduiau să pervertească justiţia şi să distrugă pe unul din „sarea pământului”!

Domnul nostru a prezis că unii dintre ucenicii Lui vor sta înaintea împăraţilor şi prinţilor, dar să nu se teamă, pentru că El va sta lângă ei ca să le dea ajutor. Cât de literal s-a împlinit aceasta în cazul sf. Pavel! Cât este de evident că Domnul a stat lângă el şi i-a dat cuvintele potrivite! El a continuat să explice că adusese ajutoare poporului lui, daruri de la neamuri, care auziseră mesajul lui despre harul lui Dumnezeu. Câţiva evrei din Asia l-au găsit curăţit în templu, dar fără strigăte sau zarvă. Evreii aceia ar fi trebuit aduşi ca martori, sau cei care au făcut acuzaţii împotriva lui ar fi trebuit să fie mai concreţi — să fi spus ce zarvă a făcut el în templu, sau ce greşeală au găsit la el în ziua care a urmat zarvei, când era înaintea Sinedriului. Numai de un singur lucru puteau să-l acuze, şi anume, că atunci când era între ei a strigat: „Pentru învierea morţilor sunt eu judecat astăzi de voi”. Desigur, guvernatorul nu gândea că în aceasta era ceva de genul răscoalei sau anarhiei. Prizonierul chiar avea dreptate, iar cei care îl acuzau erau în greşeală.

Mărturia apostolului ne arată că în toată predicarea sa a pus accent special pe doctrina învierii morţilor — a celor drepţi şi a celor nedrepţi. Vai, în zilele noastre această doctrină a fost pierdută din vedere în măsură considerabilă. Puţini creştini se mai gândesc la înviere. Puţini au auzit vreodată o predică despre acest subiect. De ce este aşa? Răspundem că este datorită faptului că o mare eroare a intrat printre creştini cu privire la starea în care se găsesc morţii. Conform atât catolicilor cât şi protestanţilor, numai cei evlavioşi sunt potriviţi pentru cer când mor. Şi unii şi alţii sunt de acord că numai caracterele desăvârşite pot fi admise acolo în mod potrivit. Şi unii şi alţii sunt de acord cu ceea ce a spus Domnul nostru cu privire la Împărăţie, că „Puţini sunt cei care o află”. Prietenii noştri catolici ne spun că aproape toţi păgânii, catolicii şi protestanţii merg în Purgatoriu, unde suferinţele groaznice, timp de secole, îi vor curăţi de păcat şii vor pregăti pentru cer. Mulţi prieteni protestanţi ne spun că ei nu văd nici măcar această speranţă — că din punctul lor de vedere numai „turma mică” merge în cer, şi marea masă a omenirii, nepregătită pentru prezenţa lui Dumnezeu, toată trebuie trimisă undeva, şi că singurul loc pentru ei este un iad de chin veşnic, din care nu va fi nicio scăpare. Noi nu trebuie să ne certăm cu niciuna din părţi. Amândouă vederile sunt prea îngrozitoare pentru a fi rezonabile sau drepte, ca să nu mai zicem iubitoare!

Preferăm să mergem înapoi la cuvintele lui Isus şi ale apostolilor şi să remarcăm că, după învăţăturile lor, morţii sunt într-adevăr morţi şi că singura lor speranţă este, după cum exprimă apostolul, o speranţă a învierii, „speranţa învierii morţilor, atât a celor drepţi cât şi a celor nedrepţi”. Biblia nu învaţă învierea trupului, ci învierea sufletului, şi că „Dumnezeu îi va da un trup” la înviere (1 Cor. 15:38). Am dori ca toţi creştinii să se trezească la o nouă studiere a Scripturilor: ca doctrinei învierii morţilor să i se dea locul potrivit: şi astfel mult din negura „veacurilor întunecate” să fie risipită — negură care ne-a tulburat, ne-a întristat inimile şi a întors pe mulţi de la Dumnezeu şi de la Biblie — spre necredincioşie.

Dreptate, CUMPăTARE, judecata viitoare

Guvernatorul-judecător, după ce a ascultat ambele părţi, a pus cazul deoparte până când va fi ascultat Lisias, cel care făcuse arestarea. Între timp, sf. Pavel i s-a dat multă libertate, starea reală a cazului său fiind evident clar înţeleasă de către guvernator.

După aceea Felix, în mod evident foarte impresionat de purtarea apostolului, l-a chemat din nou atunci când soţia lui, evreică, era prezentă. El a dorit ca ea să asculte mesajul Evangheliei, care i s-a părut cumva raţional. Fără îndoială sf. Pavel a repetat mult din mărturia lui precedentă, şi apoi a argumentat cu privire la o judecată sau probare viitoare — că destinele finale nu sunt fixate ca rezultat al vieţii prezente. Desigur, el a arătat că Dumnezeu stabilise o zi de probare sau judecată pentru omenire — ziua Milenară, lungă de o mie de ani. În ea, întreaga omenire va avea o probare completă cu privire la vrednicia sau nevrednicia de perfecţiune şi viaţă veşnică. Cei ascultători vor fi binecuvântaţi, înălţaţi, ridicaţi sus, sus la perfecţiune. Cei neascultători cu voia vor fi distruşi în Moartea a Doua. Atunci, dacă încercarea lumii este în veacul viitor, şi dacă în prezent Dumnezeu numai alege sau selectează Biserica pentru a fi Mireasa Fiului Său şi Comoştenitoare în Împărăţie, care va binecuvânta lumea, cum puteau aceste lucruri avea vreo influenţă specială asupra lui Felix şi asupra soţiei lui? În două moduri:

(1) Îi puteau influenţa să accepte pe Cristos şi să caute a fi din Biserica „aleasă”.

(2) Ştiind despre probarea lor viitoare, ei trebuiau să ştie şi că faptele şi cuvintele din viaţa prezentă au mult de-a face cu starea individului când va fi trezit din groapă. Cei vicioşi, făţarnici, care se cred drepţi, cei desfrânaţi, risipitori, se degradează şi îşi măresc numărul de paşi care îi vor avea de făcut în Mileniu. Dimpotrivă, fiecare faptă bună, fiecare victorie câştigată, fiecare practicare a moderaţiei îl vor face pe individ în mod corespunzător mai bine pregătit pentru viaţa viitoare. Fiecare faptă generoasă din viaţa prezentă îşi lasă amprenta asupra caracterului şi va aduce o binecuvântare proporţională în acea Zi de Judecată Milenară. Dimpotrivă, fiecare faptă rea, fiecare violare a conştiinţei, îşi vor primi desigur „loviturile” sau pedepsele juste.

Ascultând, Felix a avut mustrări de conştiinţă. Conform acestei teorii, el va avea de dat socoteală pentru multe la înviere, ca unul din cei „nedrepţi”. Apostolul n-a spus nimic despre chinuri în foc, pe care o minte inteligentă trebuie să le respingă ca absurde, dar argumentul lui a fost cu atât mai puternic fără acestea. Argumentul lui plin de forţă a fost: „O dreaptă răsplătire atât pentru cei drepţi cât şi pentru cei nedrepţi”. Apostolul a fost lăsat cu memorabilele cuvinte: „De astă dată, du-te; când voi mai avea timp potrivit, te voi chema”. Felix l-a chemat mereu pe Apostol, dar se pare că inima niciodată nu i sa aflat într-o stare suficient de simţitoare şi de umilă ca să accepte mesajul apostolului şi să se predea Domnului. În legătură cu aceasta, lecţia pentru noi toţi este să facem prompt orice înţelegem că este datoria noastră. Sf. Pavel a rămas prizonier timp de doi ani, având confortul asigurat, pregătin­du-se pentru serviciile viitoare ale vieţii sale importante, şi scriind mai multe epistole.