Legământul Avraamic nu ESTE Noul Legământ

R4496 W. T. 15 octombrie 1909 (pag. 313-316)

Ce răspuns să dăm celor care se străduiesc acum să „înveţe” că Legămâmntul făcut cu Avraam, care n-a avut niciun mijlocitor, a fost doar o promisiune din partea lui Dumnezeu şi nu un Legământ? Ei pretind că promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam a fost doar o declaraţie preliminară şi că Noul Legământ a fost pecetluit şi pus în vigoare prin moartea Domnului nostru Isus, şi că El, ca Mijlocitor al Noului Legământ, mijloceşte întâi între Dumnezeu şi Biserică, şi că în timpul Veacului Milenar va mijloci mai departe între Dumnezeu şi omenire.

Se pare că nu prea merită să se dea un răspuns la o astfel de prezentare nescripturală şi nerezonabilă a chestiunii în ceea ce îi priveşte pe „învăţători”. Totuşi, declaraţiile îndrăzneţe şi textele aplicate greşit au uneori greutate la cei nestatornici şi necunoscători ai Scripturilor; de aceea ne simţim îndreptăţiţi să examinăm deschis această întrebare. Cât despre pretenţia că o promisiune nu este un Legământ, aceasta este fără îndoială adevărat în sens legal, ca între oameni. Aşa încât un avocat ar spune că o simplă promisiune, fără să fi fost analizată, n-ar avea forţă ca obligaţie în faţa legii umane, pentru că gândurile şi planurile oamenilor sunt supuse schimbării; şi că orice om şi-ar putea schimba intenţiile şi nu ar fi făcut răspunzător pentru schimbare, dacă nu s-ar face o înţelegere obligatorie sau un legământ sau o analiză. Dar desigur că aceasta nu este adevărat despre nicio promisiune a lui Dumnezeu, care nu poate să mintă, a cărui promisiune nu poate fi încălcată. De aceea promisiunea lui Dumnezeu este în mod absolut un legământ şi o înţelegere obligatorie. Toată greutatea veridicităţii divine o face obligatorie. Dar, pentru ca slăbiciunea şi necredinţa umană să nu se îndoiască de Cuvântul Divin, Dumnezeu a binevoit să facă din promisiunea Lui un Legământ în cel mai obligatoriu şi autoritar mod posibil. El Şi-a întărit promisiunea cu un jurământ.

Scripturile se referă tot mereu la cuvintele lui Dumnezeu către Avraam, nu doar ca o promisiune, ci ca un Legământ. Ca de exemplu, înainte de a fi făcut, Dumnezeu i-a zis lui Avraam: Ieşi din ţara ta şi vino întro ţară pe care ţi-o voi arăta, şi voi face un Legământ cu tine. În armonie cu această promisiune Avraam a plecat spre ţara Canaanului, unde Dumnezeu declară că a făcut un Legământ cu el, cu scopul ca în sămânţa lui să fie binecuvântate toate familiile pământului. Profetul ne spune că Legământul i-a fost confirmat de trei ori lui Avraam cu un jurământ — şi din nou lui Isaac şi apoi iarăşi lui Iacov (Vezi Gen. 17:19; 22:18; 26:4; 28:14). Aceasta, pe care apostolul o numeşte Făgăduinţa (deosebită şi specială faţă de toate făgăduinţele), este de asemenea numită Legământ de treisprezece ori numai în Cartea Genezei, pe lângă alte numeroase referiri pe care oricine le poate găsi cu o concordanţă.

Pare într-adevăr ciudat ca dorinţa de a stabili o teorie să poată suci în asemenea măsură judecata vreunui creştin care studiază Biblia, încât să se străduiască să ignore cel mai mare dintre toate Legămintele imaginabile care sunt consemnate — Legământul de care depind toate speranţele noastre în calitate de creştini. Să ascultăm evaluarea făcută de sf. Pavel acestui Legământ, cum este declarată în Evrei 6. Îndemnându-i pe evrei la răbdare şi credinţă ca să poată moşteni făgăduinţa, sf. Pavel zice: „Căci Dumnezeu, când a dat lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, S-a jurat pe Sine Însuşi ... . Oamenii, ce-i drept, jură pe cineva mai mare; şi pentru ei, jurământul este o întărire care pune capăt oricărei neînţelegeri. De aceea Dumnezeu, voind să arate cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea [neschimbarea] hotărârii [scopului] Sale, a intervenit cu un jurământ, pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică încurajare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte”. Apostolul arată astfel că Legământul Avraamic (fără un mijlocitor, pentru că a fost necondiţionat) a fost ferm stabilit într-un mod care să fie satisfăcător chiar între oameni, adică, printr-un jurământ.

Cu cât mai convingător este jurământul lui Dumnezeu, făcând de neschimbat acel Legământ de bază făcut cu Avraam, asigurând pe moştenitorii făgăduinţei („noi”) că în cele din urmă toată omenirea va primi o binecuvântare, şi că aceasta va veni prin noi (Gal. 3:29). Apostolul ne spune că acel jurământ a fost intenţionat de Dumnezeu mai mult pentru noi decât pentru Avraam, să ne dea nouă o puternică îmbărbătare, ca să ne putem ţine ferm de nădejdea pusă înaintea noastră în acea făgăduinţă — în acel Legământ Avraamic. El adaugă (vs.19) că avem această nădejde ca o ancoră a sufletului, sigură şi neclintită dincolo de văl, unde Isus a intrat ca predecesorul nostru în alergare, de care ne apropiem — ca membri de Capul nostru. El este Capul acelei Seminţe a promisiunii. Noi, membri ai Corpului Său, Îl vom urma nu peste mult timp dincolo de văl şi vom avea parte de lucrarea Lui glorioasă de binecuvântare a popoarelor, începând cu Israel, sub un Nou Legământ. Noi, ca membri adoptaţi ai Corpului lui Cristos, suntem beneficiarii direcţi ai Legământului originar, ale cărui alte aspecte de binecuvântare a lumii se vor împlini toate prin noi — sub aranjamentul Noului Legământ cu Israel.

Desigur că nu există consecvenţă sau raţiune în ignorarea acestui mare Legământ prin Jurământ, făcut în zilele lui Avraam, confirmat prin jurământ divin. Dacă acesta n-ar fi un Legământ, sau, ca Legământ, dacă n-ar fi fost ratificat sau pus în vigoare până în zilele lui Isus, de ce ar zice apostolul că Legământul Legii a fost adăugat la Legământul Avraamic la 430 de ani după ce a fost făcut Legământul Avraamic? Evident că sf. Pavel a considerat Legământul Avraamic bine stabilit, pentru că adaugă că Legământul Legii instituit după aceea nu putea anula Legământul Avraamic (Gal. 3:17). Trebuie să fi fost un Legământ complet, ferm obligat prin jurământ divin, altfel declaraţia că nu putea fi anulat ar fi un neadevăr.

Ascultaţi din nou discuţia sf. Pavel cu galatenii pe acest subiect. El zice, „Iată ce vreau să zic: un legământ (Cornilescu Revizuită, subsol, n.t.) confirmat („ratificat anterior” — Dicţionarul Strong) de Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie anulată de Legea venită după patru sute treizeci de ani”. Arătând inferioritatea Legământului Legii în comparaţie cu Vechiul Legământ Avraamic (originar), sf. Pavel ne spune (Gal. 4:22-31) că cele două soţii ale lui Avraam, Sara şi Agar, sunt alegorice; că fiul Sarei a reprezentat pe Cristosul, Biserica, Cap şi Corp, în timp ce fiul Agarei a reprezentat poporul trupesc al lui Israel. El spune: „Lucrurile acestea au un sens simbolic: acestea sunt două legăminte. Unul, cel de pe muntele Sinai, naşte pentru robie şi este Agar, şi corespunde Ierusalimului de acum, care este în robie împreună cu copii săi”. Dimpotrivă, el declară că Sara corespunde Ierusalimului care este sus şi liber, mama noastră a tuturor. El adaugă: „Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei” (vs. 28). S-au cerut aproape şaptesprezece secole pentru dezvoltarea fiului Agarei, Israelul Trupesc, sub Legământul Legii. Fiul Sarei [Legământul Avraamic sau cel originar], este deja în curs de dezvoltare de mai bine de optsprezece secole. Prin El vor fi binecuvântate toate popoarele. El a asigurat drepturi de viaţă pământească prin ascultarea Sa; El le-a sacrificat sau le-a depus la Calvar; în timpul acestui veac, El le pune la dispoziţia „Corpului” Său, şi în curând iarăşi le va depune ca sacrificiu. Apoi va fi gata să le dea ca moştenire Israelului Natural şi lumii. Rom. 11:31.

Israel a înţeles valoarea acestui Legământ făcut cu Avraam: acesta a constituit baza tuturor speranţelor, credinţei şi încrederii lor. Ei au presupus că era nevoie ca Legământul Legii să fie adăugat la el, şi de aceea l-au acceptat ca un amendament; dar în mod continuu s-au încrezut şi au sperat în Legământul originar, după cum zice sf. Pavel: „Făgăduinţa ... a cărei împlinire o aşteaptă cele douăsprezece seminţii ale noastre, care slujesc necurmat lui Dumnezeu” (Fapt. 26:6, 7). După ce Israel a ajuns să fie descurajat de incapacitatea lor de a ţine Legea, Dumnezeu i-a încurajat, asigurându-i că El va face un Nou Legământ cu ei, care va opera mai favorabil — mai în avantajul lor. Şi aşa va fi. La sfârşitul acestui Veac Evanghelic, după ce se va alege Sămânţa Spirituală a lui Avraam, va intra în vigoare Noul Legământ cu Israel. După cum este scris: „Acesta va fi legământul Meu pentru ei, când le voi şterge păcatele. Salvatorul (Mijlocitorul, Profetul, Preotul, Împăratul) va veni din Sion (Biserica Evanghelică) şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov (Israelul natural)”. Rom. 11:26, 27.

Deci, fără îndoială, îi putem asigura pe toţi cei care au ureche de auzit, că Biserica Evanghelică nu este sămânţa a două mame sau Legăminte, ci a unuia, şi acela este Legământul Sara, Legământul cel vechi, originar, obligat prin jurământ. Sara a avut doar un singur copil, Isaac, care a simbolizat pe Cristosul, Cap şi Corp — moştenitorul tuturor lucrurilor. „Noi, fraţilor, ca şi Isaac, suntem copii ai făgăduinţei” — moştenitori ai marelui privilegiu de a binecuvânta toate familiile pământului, ca membri ai marelui Mijlocitor antitipic al Noului Legământ al Legii lui Israel, care va înlocui sau înlătura vechiul Legământ al Legii.

„După zilele acelea voi face un legământ nou”

În Ieremia 31:33 citim, „după zilele acelea”, ceea ce stabileşte o dată pentru Noul Legământ. De ce este aşa? Şi ce zile trebuie să preceadă facerea Noului Legământ?

Dumnezeu a prezis că, dacă Israel va fi credincios, El îi va binecuvânta în toate sensurile cuvântului, dar dacă vor umbla contrar Lui, El va umbla împotriva lor şi-i va pedepsi „de şapte ori pentru păcatele lor” (Lev. 26:28). Aceeaşi expresie în legătură cu aceasta este repetată de trei ori, cu variaţii. O dată se foloseşte cuvântul „MAI MULT”. „Vă voi pedepsi de şapte ori mai mult pentru păcatele voastre”. Cuvântul ebraic redat „mai mult”, conform traducerii lui Strong, poate fi redat în mod potrivit „continuu”.

Această ameninţare cu pedeapsa o interpretăm a înseamna nu că Domnul îi va da lui Israel de şapte ori mai multă pedeapsă decât trebuia să aibă, ci că îi va pedepsi şapte timpuri (şapte ani) mai mult (continuu) pentru păcatele lor. Aceste şapte timpuri sau şapte ani n-au fost desigur ani literali, pentru că ei au primit mai multă pedeapsă decât atât cu numeroase ocazii. Noi interpretăm cele şapte timpuri ca ani simbolici, în armonie cu alte Scripturi — o zi pentru un an, pe baza anului de trei sute şaizeci de zile. Astfel şapte timpuri ar însemna 7x360, care fac 2520 de ani literali. Şi cuvântul mai mult sau continuu ar însemna că această perioadă de 2520 de ani nu va fi suma tuturor anilor de pedeapsă a lor din diferite „timpuri”, ci această experienţă de 2520 de ani de pedeapsă naţională va fi o perioadă continuă.

Apoi trebuie să întrebăm: A existat o astfel de perioadă continuă de nefavoare în istoria naţională a lui Israel? Răspunsul este: Da. În zilele lui Zedechia, ultimul împărat care a stat pe tronul împărăţiei Domnului, Cuvântul Domnului cu privire la aceasta a fost: „Şi tu, nelegiuitule, gata să fii ucis, prinţ al lui Israel, a cărui zi vine tocmai când nelegiuirea este la culme! ... La o parte cu diadema, jos coroana! ... Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos [coroana, împărăţia] ... până la venirea Aceluia care are drept la ea şi în mâna căruia o voi da” (Ezech. 21:25-27). Această perioadă de 2520 de ani, sau şapte timpuri simbolice, vor expira, potrivit calcului nostru (Studii în Scripturi, Vol. II, Cap. IV) în octombrie 1914. Cu alte cuvinte, perioada timpurilor Neamurilor, sau a supremaţiei Neamurilor în lume, este paralela exactă a perioadei pierderii împărăţiei de către Israel şi aşteptării ei prin Mesia.

Mesia, la Prima Venire a Lui, i-a găsit nepregătiţi să fie mireasa Lui ca naţiune, să aibă parte cu El ca Sămânţa Spirituală a lui Avraam, şi s-a cerut, după preştiinţa şi prezicerea lui Dumnezeu, toată această perioadă de timp care a intervenit, pentru alegerea Israelului Spiritual, a preoţimii împărăteşti, „poporul sfânt”, „poporul deosebit”, Corpul lui Cristos, Corpul Mijlocitorului între Dumnezeu şi omenire.

Acestea sunt „zilele” la care se face referire în profeţia lui Ieremia cu privire la Noul Legământ, „după zilele acelea” — după cele „şapte timpuri” de pedeapsă a lui Israel va veni timpul favorii lui Dumnezeu sub Noul Legământ, cu Mijlocitorul lui mai bun — marele Profet, Preot, Mijlocitor, Judecător şi Împărat — Isus Capul, şi Biserica Trupul Său, Isus Mirele, şi Biserica, Mireasa şi moştenitoarea împreună cu El.

Remarcaţi cât de exact corespunde aceasta cu explicaţia sf. Pavel din Romani 11. El indică faptul că toate binecuvântările lui Dumnezeu erau în Legământul Avraamic, care în calitate de rădăcină a dezvoltat pe Israel ca naţiune — sămânţa lui Avraam după trup. Israeliţii în viaţă erau ramurile acelui măslin (vs. 16-21). Dacă ar fi fost într-o stare de inimă corectă, „israeliţi cu adevărat”, ei ar fi fost în ansamblu acceptaţi de către Cristos ca membrii Săi — lăsaţi să rămână membri sau ramuri în măslin, care a reprezentat Sămânţa Spirituală a lui Avraam. Dar n-au fost pregătiţi, şi de aceea toţi au fost rupţi din cauza necredinţei, cu excepţia unora puţini care au devenit Israeliţi Spirituali. În timpul acestui Veac Evanghelic locurile ramurilor rupte au fost completate de cei chemaţi şi aleşi din orice naţiune, popor, neam şi limbă. Astfel Israelul Spiritual a devenit „poporul sfânt” sau clasa împărăţiei, sub conducerea lui Mesia, ca Mireasa Lui în devenire, Corpul sau Preoţimea Împărătească.

Apostolul ne aminteşte (vs. 25-29) că respingerea lui Israel din favoarea divină nu este perpetuă, ci doar în ceea ce priveşte chemarea de sus la poziţia de membri în Sămânţa Spirituală a lui Avraam, membri în Corpul lui Mesia, marele Profet, Preot, Mijlocitor, Împărat antitipic, care, atunci când va fi complet, la sfârşitul acestui veac, va începe marea lucrare de binecuvântare a tuturor familiilor pământului. Apostolul ne asigură că în Planul Divin Israel va avea o parte în această lucrare de binecuvântare a lumii, dar pe un plan mai jos decât acela al Seminţei Spirituale. Ei, ca sămânţă naturală a lui Avraam, vor fi primii care vor primi binecuvântările de la Mijlocitorul glorificat, sub Noul Legământ care va fi făcut direct cu acel popor, cum a fost prezis de profetul Ieremia (31:31) — „după zilele acelea” ale pecetluirii Legământului de către marele Mijlocitor cu sângele Său.

Sf. Pavel se referă direct la acest Nou Legământ, că va fi făcut cu Israel la sfârşitul acestui veac (vs. 27) zicând: „Acesta va fi Legământul Meu pentru ei (Israelul natural) când le voi şterge păcatele” (Rom. 11:27). Ştergerea păcatelor este o necesitate pentru ei, înainte de a putea primi acest Nou Legământ, pentru că Dumnezeu nu face niciun Legământ cu păcătoşii. Păcatele lui Israel n-au fost anulate de către Domnul nostru când S-a înălţat şi a apărut în prezenţa lui Dumnezeu pentru noi — conform tipului stropirii sângelui pe Capacul Ispăşirii pentru păcatele acelora pentru care a fost aplicat — noi, „casa credinţei” — nu ei, nu Israelul trupesc, nici alţii, decât „noi”.

Conform tipului, trebuia făcută o a doua jertfă pentru păcat; „ţapul Domnului” trebuia de asemenea jertfit de către Preot şi sângele lui stropit pe Capacul Ispăşirii, nu pentru casa credinţei, ci „pentru tot poporul”. Acel ţap al Domnului, după cum am văzut, a simbolizat Biserica, Trupul lui Cristos, făcuţi acceptabili pentru jertfă prin meritul sângelui lui Cristos şi jertfiţi de Marele nostru Preot dea lungul acestui Veac Evanghelic. Nouă ne place această jertfire şi „aducem trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, ca slujirea noastră înţeleaptă”, pentru că suntem asiguraţi că dacă suferim împreună cu El şi vom fi morţi cu El în moartea Lui de sacrificiu, vom şi trăi cu El şi vom domni cu El în Împărăţia Lui Mijlocitoare, care va binecuvânta pe Israel şi lumea. Rom. 12:1.

Aceeaşi expresie, „după zilele acelea”, apare în legătură cu profeţia lui Ioel despre turnarea Spiritului sfânt. Prin el, Domnul declară ultima turnare a binecuvântării divine, a Spiritului sfânt, peste toată carnea; dar ne informează că aceasta va fi „după zilele acelea”. Aceasta este încă în viitor; prin urmare aici este o altă dovadă că această expresie „după zilele acelea” înseamnă după completarea lucrării alegerii Bisericii — Mireasa lui Mesia — Mijlocitorul, Cristosul. Domnul continuă şi spune prin profet că Spiritul Său sfânt va fi turnat mai întâi peste robii şi roabele Lui speciali, „în zilele acelea”. Şi aşa a fost: începând de la Cincizecime, Spiritul sfânt a fost pentru servitorii şi servitoarele Domnului, şi nu pentru alţii. Nu poate ajunge la alţii — la omenire în general — până „după zilele acelea”. Aceeaşi idee este exprimată de apostol când zice că „Domnul nostru este ispăşirea [mulţumirea] pentru păcatele noastre [păcatele Bisericii — de-a lungul acestui Veac Evanghelic]; şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi [la timpul cuvenit]”. 1 Ioan 2:2.

Această a doua aplicare a meritului Domnului nostru pe Capacul Ispăşirii, pentru lume, corespunde cu a doua stropire a sângelui în Ziua Ispăşirii — „sângele ţapului Domnului” — „sângele Său” „pentru tot poporul”, pecetluind pentru ei, desăvârşind, Noul Legământ.

De ce a fost Noul Legământ întârziat atât de mult? Răspundem că, deşi a fost promis cu secole înainte de Cristos, n-a devenit un fapt asigurat până când Domnul nostru a murit. Moartea Lui a fost suficientă ca să pecetluiască Noul Legământ şi să aducă imediat binecuvântările restabilirii pentru Israel, şi prin Israel pentru lume în general, dacă Răscumpărătorul, când S-a înălţat, ar fi aplicat în acest fel meritul jertfei Sale. Dar este evident că nu l-a aplicat aşa; întâi, prin faptul că restabilirea lui Israel n-a început atunci, şi n-a început încă, şi nu va începe decât „după zilele acelea”. În al doilea rând, este dovedit prin celălalt fapt, că meritul jertfei lui Cristos, care n-a fost dat lui Israel pentru pecetluirea Noului Legământ [al Legii] al lui Israel, ci a fost dat unei alte clase, unui popor nou, Israelul Spiritual, şi a putut fi aplicat acesteia şi i-a adus binecuvântări evidente în timpul acestor secole ale Veacului Evanghelic.

Astfel deci, în limbajul Scripturii, ceea ce a făcut Domnul nostru la prima Sa venire în legătură cu Noul Legământ promis între Dumnezeu şi Israel, a fost faptul că El a devenit „garantul” şi chezăşia pentru împlinirea lui ulterioară (Evr. 7:22). De aceea, de atunci încoace Noul Legământ poate fi considerat ca asigurat sau legiferat sau garantat, dar nu pus în vigoare, pentru că, după cum declară apostolul, un testament nu are putere obligatorie până la moartea testatorului. În armonie cu Planul divin, Răscumpărătorul a aplicat meritul jertfei Sale unei clase speciale, „chemate” şi „atrase de Tatăl” în timpul acestui Veac Evanghelic, pentru a fi membri, pentru a se uni cu El în jertfa Lui. Aceştia urmau să primească din plinătatea Lui, meritul Lui ca ispăşire pentru păcatele lor, şi apoi să bea din sângele Lui, sau să aibă parte în moartea Lui, pentru ca sângele Lui sau meritul jertfei Lui să poată trece ca o binecuvântare prin ei şi să le permită, prin jertfirea binecuvântărilor restabilirii, să ajungă la natura şi gloria divină (2 Petru 1:4). Nimeni dintre aceştia nu poate păstra privilegiile binecuvântărilor restabilirii. Fiecare a fost obligat în avans săşi făgăduiască viaţa ca jertfă cu Domnul lui, înainte de acceptarea lui finală şi conceperea de Spirit sfânt la comoştenire cu Capul, în gloria, onoarea şi nemurirea Sa. Aşadar, motivul pentru care Noul Legământ promis în zilele lui Ieremia şi asigurat prin moartea Domnului nostru na intrat încă în vigoare şi n-a devenit operativ prin binecuvântările restabilirii pentru Israel şi pentru lume, este că moartea testatorului încă nu este complet împlinită; pentru că testatorul, prin care Israel va primi acea mare binecuvântare a Noului Legământ, nu este Domnul nostru Isus singur, ci Cristosul, Cap şi Corp.

Cu aceasta sunt iarăşi de acord cuvintele apostolului, şi anume, că Israelul natural va „căpăta îndurare prin îndurarea arătată vouă [Israelul Spiritual]” (Rom. 11:31). Predarea drepturilor restabilirii primite de noi de la Domnul prin credinţă în sângele Său înseamnă sacrificarea lor, moartea Corpului Testatorului (2 Cor. 4:10). Israelul va fi beneficiarul acestui testament, acestei moşteniri a cărui merit este, aşa cum a zis Isus, „în sângele Său”, în paharul Său, pe care noi trebuie să-l bem.

Botezaţi în Moise — Botezaţi în Cristos

Dacă Biserica vor fi membrii marelui Mijlocitor, de ce Israel, care au fost botezaţi în Moise (1 Cor. 10:1, 2) n-au fost făcuţi membri ai Mijlocitorului Legământului Legii?

Aranjamentul divin care i-a folosit pe Moise, pe Aaron, seminţia lui Levi şi tot Israelul ca tipuri este complex, aşa încât cei neînvăţaţi şi nestabiliţi sunt în pericol de a le denatura spre propria lor vătămare. Oricine va începe cu tipul Paştelui eliberării întâilor-născuţi şi va conti­nua cu istoria poporului tipic până la timpul când a intrat în Canaan, şi apoi va trece la moartea lui Cristos ca mielul de Paşti antitipic şi va încerca să facă paralele între experienţele Bisericii şi ale lumii cu experienţele lui Israel, va fi total confuz până când va ajunge să înţeleagă că în Israel s-au amestecat şi s-au suprapus mai multe tipuri.

De exemplu: Recunoscând mielul de Paşti ca tip al Domnului nostru Isus şi al morţii Sale, şi recunoscând pe întâii născuţi ai lui Israel cruţaţi „în noaptea aceea” ca tipuri ale Israelului Spiritual, ştim că „noaptea aceea” a simbolizat acest Veac Evanghelic. Ştim de asemenea că dimineaţa următoare a simbolizat Dimineaţa Milenară. Salvarea lui Israel prin Marea Roşie ar părea să simbolizeze, prin urmare, salvarea finală a întregii omeniri din robia păcatului şi a morţii, simbolizate de Faraon şi de oastea lui. La fel, înfrângerea oastei lui Faraon ar părea să reprezinte distrugerea finală a lui Satan şi a oricărei influenţe rele la încheierea Veacului Milenar. Acesta este sfârşitul acestui tip.

Odată cu sfârşitul acestui tip începe altul; deoarece călătoria lui Israel spre Muntele Sinai, unde ei au intrat în relaţie de legământ cu Domnul, a simbolizat apropierea Bisericii Evanghelice şi a întregii lumi de starea lucrurilor ilustrate de sf. Pavel în Evrei 12 — sfârşitul acestui veac, şi un timp de strâmtorare şi stabilirea Noului Legământ [al Legii] cu Israel pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Şi după aceasta, călătoria prin pustie constituie încă un tip care reprezintă pe poporul lui Dumnezeu şi nereuşita multora de a intra în odihna Lui, din cauza lipsei de credinţă. După aceea lovirea stâncii de către Moise şi interdicţia pusă lui de a intra în ţara promisă este încă un tip. Trecerea Iordanului este încă un tip. Numirea lui Iosua, noul conducător, în locul lui Moise, este încă un tip. Căderea zidurilor Ierihonului este încă un tip. Cucerirea diferiţilor vrăjmaşi de către Israel în ţara Canaanului este un al tip.

Întorcându-ne acum la primul dintre aceste tipuri amintite — cel care a început cu junghierea mielului de Paşti, stropirea sângelui acestuia, mâncarea cărnii lui în timpul „acelei nopţi” în care s-a trecut peste întâii-născuţi şi au fost cruţaţi — remarcăm că aspectul tipului care are de-a face cu „Biserica celor Întâi-născuţi” şi acest Veac Evanghelic a avut loc înainte de timpul când israeliţii ca popor au fost botezaţi în Moise, în mare şi în nor. Prin urmare, acel botez în Moise a ilustrat, evident, nu botezul Bisericii Întâilor-născuţi în moartea lui Cristos, ci botezul întregii omeniri în viaţa lui Cristos în timpul Mileniului.

Biserica trece de la îndreptăţirea vieţii la moarte de sacrificiu împreună cu Domnul pentru a deveni membri ai „Corpului” Mijlocitorului. Dar israeliţii au trecut prin mare şi prin nor nu în moarte, ci la libertate — la libertate ca popor. De aceea, botezul în Moise reprezintă evident salvarea creaţiei gemânde la libertatea cu care Cristos vrea să facă liberi pe toţi aceia care vor veni la El, ca răspuns la atragerea Sa în timpul Veacului Milenar. Astfel, apostolul ne spune că, după cum Isus este deja Capul Bisericii, care este Corpul Său, tot aşa, în cele din urmă, El va fi Capul întregii creaţii, pentru că este voia lui Dumnezeu „să unească în Cristos toate lucrurile”. Efes. 1:10.

Aceasta am căutat să ilustrăm pe Schiţa Veacurilor din Studii în Scripturi, Vol. I. În piramida de pe acea schiţă îl arătăm pe Domnul nostru Isus, Capul, Biserica, Trupul Său, Marea Mulţime, Israelul Trupesc restabilit, şi la urmă toate popoarele aduse sub o singură Conducere. Acelaşi gând, că lumea va ajunge să fie a lui Cristos, în sensul că o va avea în posesie, este exprimat de sf. Pavel. Când ne spune despre înviere, el zice: „Va fi o înviere a morţilor, atât a celor drepţi cât şi a celor nedrepţi — Cristos este cel dintâi rod; apoi, cei ce sunt ai Lui la (în timpul) prezenţa Sa” (1 Cor. 15:23). Apostolul exprimă acelaşi gând că lumea va fi adusă sub controlul şi sub numele lui Cristos, zicând: „... din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ”. Efes. 3:15.

Astfel deci, în acest tip al Israelului botezat în Moise avem o sugestie a ceea ce aparţine de Veacul Milenar, dar nicio sugestie care aparţine de Biserica Întâilor-născuţi în timpul acestui veac — nicio sugestie despre un botez în suferinţele şi moartea lui Cristos. Într-adevăr, nicăieri în tipul acela nu este arătată asocierea între Cap şi membre. Acela doar Îl ilustrează pe Mielul lui Dumnezeu junghiat, şi privilegiul nostru de a fi cruţaţi sau peste care se trece de la moarte la viaţă în timpul acestui Veac Evanghelic — înainte de eliberarea generală a omenirii din puterea păcatului şi a morţii.

Trebuie să fie răscumpărat

mai întâi Adam?

Acceptând prezentarea scripturală că „prin neascultarea unui singur om ... a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor, căci toţi au păcătuit” (Rom.5:12-19); acceptând de asemenea declaraţia Scripturii, „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor” (1 Cor. 15:21); de asemenea asigurarea că, „După cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Cristos, toţi vor fi făcuţi vii” (1 Cor. 15:22), trebuie să înţelegem că trebuie răscumpărat şi împăcat mai întâi Adam, înainte ca vreunii din copiii săi să poată primi împăcarea? Dacă da, să înţelegem că Adam a fost inclus între credincioşi, casa credinţei, pentru care Isus, Marele nostru Preot, a făcut mulţumire pentru păcat când S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pentru noi?

În mod sigur, nu! Sf. Pavel nu l-a amintit pe Adam în lista lui a Vrednicilor din Vechime din Evrei 11. Dimpotrivă, aşteptarea noastră pentru Adam este că, fiind om din clasa lumii, din „tot poporul”, păcatul lui va fi ispăşit la sfârşitul acestui veac, când Marele Preot va stropi antitipic sângele Său pe Capacul Ispăşirii pentru păcatele întregii lumi, „tot poporul”, după cum la începutul acestui veac a făcut ispăşire pentru păcatele noastre — ale Bisericii. Aşteptarea noastră de asemenea este că Tatăl Adam va fi unul dintre ultimii care vor fi treziţi din somnul morţii şi aduşi la privilegiile, binecuvântările, ocaziile şi probele Veacului Milenar.

Gândul nostru este că binecuvântările restabilirii vor începe cu generaţia în viaţă la timpul inaugurării Împărăţiei Mijlocitorului; că se va ocupa mai întâi de aceştia şi-i va aduce la o măsură de recuperare înainte de a începe cu cei care dorm în ţărâna pământului; şi mai departe că aceia dintre adormiţi care au mers în moarte cel mai recent vor fi primii care să iasă, în timp ce aceia care au intrat primii vor fi ultimii care să iasă. Cu alte cuvinte, cei dintâi vor fi cei din urmă şi cei din urmă vor fi cei dintâi. Gândul nostru este că foarte probabil trezirea celor din lume va fi ca răspuns la rugăciunile prietenilor lor în timpul Mileniului; şi că aceia care vor fi în viaţă deja, vor fi în special interesaţi să se roage pentru cei cunoscuţi ai lor sau rude ale lor. Nu vedem niciun motiv de ce Tatăl Adam să aibă întâietate în legătură cu lucrarea răscumpărării. În timp ce este adevărat că el a fost omul prin care păcatul şi moartea au intrat în lume, totuşi, între miile de milioane dintre copiii lui, el nu are întâietate în ochii Dreptăţii, al cărui raport cu privire la omenire înţelegem că este: Păcatul unui singur om — pedeapsă, Moarte.

Tot aşa, deşi Domnul nostru este cel care a plătit pedeapsa noastră, totuşi Dreptatea, în raportul ei, probabil nu va remarca în mod special acest lucru, ci doar va raporta: Un om sfânt, nevinovat, fără pată, a murit şi a atribuit meritul morţii sale pentru casa credinţei. Putem presupune că mai târziu rapoartele Dreptăţii spun: Meritul acelui singur om care a murit, Cel Drept pentru cei nedrepţi, care a fost atribuit „casei credinţei”, fiind dat din nou de jertfă, este acum aplicat din nou — de această dată „pentru tot poporul” care n-a fost inclus în prima aplicare.

omului Isus Cristos a fost suficientă pentru păcatele întregii lumi, şi în cele din urmă va fi disponibilă pentru ştergerea păcatelor lumii pentru că Dreptatea, când a condamnat, a condamnat doar pe Tatăl Adam ca om şi n-a dat nicio atenţie copiilor lui, ca să-i condamne separat, ci i-a socotit pe toţi ca membri ai acelui om. De aceea, moartea lui Isus a putut fi aplicată pentru oricine din rasa lui Adam, sau pentru oricâţi dintre ei, sau pentru toţi, inclusiv Adam. Şi acesta din urmă va fi rezultatul final.