„Pentru a pune capăt păcatelor”

R4504a 1 noiembrie 1909 (pag. 326-327)

Un frate întreabă cum să le răspundă celor care pretind că Daniel 9:24 învaţă că Domnul nostru Isus a pus capăt păcatelor la Prima Venire şi că, de aceea, Biserica nu poate avea parte cu El în „jertfele mai bune” pentru păcate sau antitipice.

Pasajul se referă la cele 70 de săptămâni ale favorii lui Israel, din care a 69-a a ajuns la botezul Domnului nostru la Iordan, şi a 70-a, începând atunci, a ajuns la trei ani şi jumătate după cruce — moartea Domnului nostru marcând mijlocul săptămânii a 70-a (vers. 27), iar acceptarea lui Corneliu prin Spiritul sfânt marcând sfârşitul ei. Câteva lucruri trebuiau să se împlinească înainte de terminarea celor 70 de săptămâni simbolice — 490 de ani. De aceea ar trebui să întrebăm: În ce sens au fost toate acestea împlinite? În ce sens au fost sfârşite atunci nelegiuirile? Nu au mai fost altele după încheierea celei de-a 70-a săptămâni? Şi nu mai sunt acum? Trebuia introdusă „dreptatea veacurilor” (veşnică, în l. engleză, n.t.). Triumfă „dreptatea veacurilor (veşnică)” pe întreg pământul, sau a triumfat vreodată, fie în timpul fie după cele 70 de săptămâni ale favorii lui Israel? Aceeaşi întrebare s-ar aplica la „a pune capăt păcatelor”. S-au sfârşit păcatele? Nu mai sunt păcate? Şi în ce sens s-au sfârşit păcatele cândva în timpul celor 70 de săptămâni? Trebuia să se facă „ispăşirea nelegiuirii”. Suntem siguri că toate nelegiuirile au fost ispăşite atunci? Ce dovadă avem la aceasta, din moment ce Scripturile nu ne spun? Aceste întrebări îşi sugerează propriile răspunsuri.

Noi încă susţinem că sensul acestei profeţii este că înainte de a se sfârşi cele 70 de săptămâni simbolice — 490 de ani — mult aşteptatele evenimente importante vor începe să-şi aibă împlinirea — nu pentru lume, nici pentru Israelul nominal, ci pentru „poporul tău”. Pentru „israeliţii cu adevărat” au fost date şi au fost prezise aceste binecuvântări — alţii vor fi binecuvântaţi la timpul potrivit. Cei loiali Domnului, cum era Daniel, erau în special „poporul tău” — cetatea cea sfântă din versetul 24. „Israeliţii cu adevărat” care au acceptat mila lui Dumnezeu au fost „cei sfinţi”, care au fost unşi cu Spirit sfânt la Cincizecime. Pentru ei şi pentru toţi cei din clasa lor de atunci încoace, evenimentele de la acel timp au pecetluit sau au confirmat enunţurile profetice din trecut, şi au confirmat viziunea gloriei viitoare declarată de profeţi. În Cristos şi în lucrarea Lui răscumpărătoare credincioşii au înţeles începutul binecuvântării lui Dumnezeu pentru omenire.

La această clasă s-a aplicat „ispăşirea nele­giuirii” pe care Domnul nostru Isus a făcuto pe Capacul Ispăşirii ceresc, când „S-a suit la înălţime” „ca să Se înfăţişeze ... pentru noi înaintea lui Dumnezeu”. Nelegiuirile Bisericii au fost astfel anulate. Împăcarea credincioşilor a fost astfel efectuată. Dar împăcarea n-a mers mai departe de credincioşi; necredincioşii sunt încă neîmpăcaţi. Marele Răscumpărător nu S-a înfăţişat ca Avocat al lor sau să facă împăcare pentru nelegiuirile lor. Ne bucurăm însă că El va începe o lucrare de împăcare pentru ei mai târziu, cum arată alte Scripturi. Pentru cei ale căror nelegiuiri au fost astfel împăcate prin jertfa Răscumpărătorului nostru a venit un sfârşit al păcatelor — ei nau mai fost sub condamnare. Greşeala a fost a unui singur om spre condamnare, însă un dar liber de la Dum­nezeu prin Isus efectuează pentru „israeliţii cu adevărat” iertarea multor nelegiuiri (Rom. 5:12-19). Mai mult de atât, încălcările s-au sfârşit în ceea ce-i priveşte pe aceştia; pentru că de atunci este posibil ca aceştia să rămână în favoarea divină şi să ţină Legea fără greşeală — după cum declară apostolul: „Cerinţa dreaptă a Legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit duhului” (Rom. 8:4; Gal. 5:14). Lucrarea de răscumpărare şi de împăcare efectuată, a deschis pentru fiecare evreu o ocazie de eliberare din robia Legii prin moartea lui împreună cu Cristos; şi tot aşa încheierea celei de-a 70-a săptămâni a deschis a doua uşă a favorii divine pentru neamuri.

Totuşi, nu vedem nimic în această scriptură care să contrazică declaraţia clară a altor scripturi, în sensul că marea lucrare a Domnului nostru de împăcare este împărţită în două părţi — prima pentru Biserică şi a doua pentru lume. După cum citim, „El este ispăşirea (mulţumirea) pentru păcatele noastre [păcatele Bisericii]; şi nu numai pentru ale noastre, ci şi [în plus şi ulterior] pentru ale întregii lumi”. În jertfa Domnului nostru este satisfacţia deplină. Aceasta aşteaptă doar să fie oferită. Sunt aproape nouăsprezece secole de la prima aplicare pentru Biserică. Această folosire a meritului Domnului se va împlini curând — şi meritul acela (trecut prin Biserică) va fi din nou în mâinile Marelui Preot pentru a fi folosit pentru păcatele întregii lumi.