Suferinţele lui Cristos pentru Biserică

şi pentru lume

R4492 15 octombrie 1909 (pag. 308-312)

Sf. Pavel scrie: „În trupul meu, împlinesc ce lipseşte necazurilor lui Cristos pentru trupul Lui, care este Biserica” (Col. 1:24). Cum să fie înţeles acest text în armonie cu ideea că Biserica este reprezentată în jertfa ţapului Domnului, al cărui sânge a fost stropit „pentru tot poporul”?

Noi trebuie să „ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:16) slujindu-le, dar meritul acelei jertfe şi aplicarea lui, la sfârşitul acestui veac, la încheierea Zilei de Ispăşire antitipică, este un lucru diferit. Meritul jertfei — meritul lui Isus trecut prin „Corpul” Său — când este prezentat Dreptăţii pe Capacul Ispăşirii de către Marele Preot, este un lucru total diferit de cheltuirea puterii. Cine ar pretinde că apostolul în acest text a vrut să spună că el sau noi putem să ne jertfim pentru păcatele Bisericii? Domnul nostru va aplica în mod potrivit meritul ca al Său propriu „pentru păcatele întregului popor”.

Acelaşi principiu este adevărat în ce priveşte sacrificiul Domnului nostru. El nu Şi-a dat viaţa zi de zi în servirea lumii, ci în servirea poporului deosebit al lui Dumnezeu, Israel, şi în special în servirea acelora dintre ei care au dat dovadă că sunt „Israeliţi cu adevărat, în care nu este vicleşug”.

Deşi meritul jertfei lui Cristos (după ce trece prin Biserica aleasă dintre evrei şi neamuri) va fi în cele din urmă aplicat pentru ştergerea „păcatelor întregii lumi”, El nu Şi-a dat viaţa în niciun sens sau grad pentru a servi lumea. El a zis despre ucenicii Săi: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume” (Ioan 17:16). Şi trimiţându-i să predice Evanghelia, i-a însărcinat să nu meargă la lume, zicând: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor”, căci „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Deci, într-un cuvânt, pentru Dreptate nu contează cum a fost cheltuită sau dată viaţa Domnului nostru — instantaneu, sau timp de trei ani şi jumătate — a fost o jertfă sau o renunţare la anumite drepturi pământeşti care i-au aparţinut — un bun, o virtute, un preţ, pe care El ca Nouă Creatură, a avut privilegiul săl dea şi care l-a dat pentru noi, „casa credinţei”. Tot aşa, „casa credinţei”, fiind îndreptăţită prin meritul jertfei lui Isus prezentat Dreptăţii, a fost invitată să moară faţă de drepturile pământeşti împreună cu El — să jertfească drepturile şi privilegiile restabilirii. În providenţa lui Dumnezeu nu contează cum pot fi cheltuite vieţile noastre, sau în ce fel de serviciu sunt consumate — la albia de spălat, la magazin, la amvon, sau altfel; drepturile restabilirii sunt jertfite şi acele drepturi vor fi, în cele din urmă, disponibile pentru Israelul natural şi pentru lume sub aranjamentul Noului Legământ. „Prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare” (Rom. 11:31). Noi nu trebuie să avem preferinţe cum să fie acceptată jertfa noastră de către Domnul; dar dacă ni se deschid diferite uşi, trebuie să urmăm îndemnul apostolului şi, atât cât este posibil „să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei”, „dându-ne viaţa (în serviciu) pentru fraţi”. Noi nu avem nimic de-a face, ca jertfitori, cu modul în care Domnul nostru, Marele Preot, va aplica în cele din urmă acele privilegii ale restabilirii pe care noi le jertfim, în pecetluirea Noului Legământ.

Paştile şi jertfele de ispăşire

Care este legătura dintre mielul jertfit de Paşti şi jertfa pentru păcat din Ziua Ispăşirii?

Aceste tipuri arată ispăşirea pentru păcat din două puncte de vedere diferite. După cum am arătat adesea până acum, Isus, Mielul lui Dumnezeu, a fost antitipul mielului de Paşti. Paştile, ţinute de evrei anual primăvara, erau o amintire a trecerii peste întâii-născuţi ai lui Israel sau a cruţării acestora la timpul când toţi ceilalţi întâi-născuţi ai Egiptului au fost ucişi prin decret divin. Moartea acelui miel, care a simbolizat moartea lui Isus, a fost, de aceea, nu pentru tot poporul, ci doar pentru întâii născuţi peste care s-a trecut „în noaptea aceea”. „Casa credinţei” este reprezentată scriptural ca „Biserica celor întâi-născuţi” şi noaptea aceea a simbolizat acest Veac Evanghelic, când întunericul dens acoperă pământul şi va continua să îl acopere până când va răsări Soarele Dreptăţii cu vindecare în razele lui, introducând Ziua Milenară. Atunci va avea loc o eliberare generală a tuturor israeliţilor din robia Egiptului, a lumii. Cu alte cuvinte, când Dimineaţa Milenară va fi introdusă, Biserica peste care s-a trecut va fi singura cruţată sau eliberată din moarte prin eficacitatea sângelui Mielului. Totuşi, a urmat eliberarea generală a poporului, şi deci va veni eliberarea pentru toţi cei care o vor accepta în timpul Mileniului. Acum se trece doar peste Biserică. Eliberarea generală a lumii va veni curând. Acea eliberare nu poate avea loc, conform ordinii lui Dumnezeu, fără ca mai întâi să se treacă peste întâii născuţi. Astfel vedem că Mielul de Paşti tipic este doar Domnul nostru Isus şi că noi, Biserica Lui, membrii Lui, nu suntem deloc reprezentaţi în acel miel şi în moartea lui. Astfel apostolul zice, vorbind despre acel Miel, Domnul nostru Isus: „Cristos, Paştile nostru, a fost jertfit”. De aceea să luăm parte la sărbătoare”.

Jertfele din Ziua Ispăşirii au fost plasate divin exact la capătul opus al anului, pentru a nu asocia, se pare, cele două tipuri. Ele dau o ilustraţie detaliată a lucrării ispăşirii, în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu. Aşa cum este arătat în Umbrele Tabernacolului, Ziua Ispăşirii în ansamblu a reprezentat întregul Veac Evanghelic — „ziua potrivită” de sacrificiu. Viţelul, care îl reprezenta pe preot, a fost tipul Domnului nostru Isus în trup. Jertfirea lui a simbolizat moartea Lui, „Cel Drept pentru cei nedrepţi”. Aplicarea sângelui lui a fost eficace pentru membrii familiei Marelui Preot — preoţii subordonaţi, „el însuşi”, Corpul său, şi pentru toată „casa”, casa seminţiei lui Levi. Nu s-a aplicat pentru nimeni altcineva. Apoi a venit a doua jertfă a Zilei Ispăşirii — „ţapul Domnului”. Acesta n-a fost jertfit nici pentru preot, nici pentru casa lui, ci pentru „tot poporul”. Acesta a reprezentat pe Mireasa lui Cristos, Biserica. Acesta şi „ţapul de trimis” erau daţi de popor şi prin urmare au reprezentat omenirea în sens general, în timp ce viţelul a fost dat de către preot şi a reprezentat carnea lui Isus — „Miai pregătit un trup” ca „să guste moartea”. Ţapul Domnului a fost tratat exact cum a fost tratat viţelul — aşa cum suntem asiguraţi că clasa Miresei trebuie să sufere cu Cristos şi să aibă experienţe asemănătoare cu ale Lui. La încheierea Zilei de sacrificiu pentru Ispăşire, altfel numită „anul de îndurare al Domnului”, precum şi, „Acum este timpul potrivit”, timpul în care Dumnezeu ne va accepta ca sacrificii — sângele „ţapului Domnului” a fost stropit în Sfânta Sfintelor aşa cum a fost şi sângele viţelului. Antitipul acesteia va fi la încheierea acestui veac, când meritul (sângele) lui Cristos, trecut prin Biserică, va fi aplicat pe Capacul Ispăşirii „pentru popor” — ispăşind păcatele lor şi pecetluind Noul Legământ (al Legii) şi Împărăţia Mijlocitoare.

Amândouă aceste animale au reprezentat pe Marele Preot: viţelul, Domnul şi Capul nostru, iar ţapul, Corpul Său, Biserica. Când marele preot a stropit sângele viţelului, acesta a reprezentat „propriul Său sânge”, meritul propriului Său sacrificiu. El la aplicat pentru noi, nu pentru lume; prin urmare, numai credincioşii şi nu lumea în general au avut până acum asigurată binecuvântarea prin sacrificiul Domnului nostru. Între timp, conform intenţiei divine, Biserica este în proces de alegere treptată — conform bunăvoinţei de a jertfi interesele pământeşti — umblând în urmele Domnului nostru; împlinind suferinţele lui Cristos; dându-şi viaţa pentru fraţi. Prezentarea noastră Domnului a fost la uşa Tabernacolului, reprezentată prin legarea ţapului acolo. Astfel ne-am oferit, şi, când am fost acceptaţi, sacrificiul nostru în calitate de clasă a ţapului Domnului a început. Această acceptare a fost indicată prin procesele de omorâre. De aici încolo am încetat a mai fi oameni şi am fost recunoscuţi pe un plan nou, ca „membri ai Corpului lui Cristos”, fără vreo conducere a noastră proprie. Ulterior, la sfârşitul sacrificării din Ziua Ispăşirii, când Marele Preot antitipic va prezenta mai departe sângele ţapului pe capacul ispăşirii, acesta va fi „însuşi sângele Său” în două sensuri ale cuvântului:

(1) Va fi al Lui Însuşi în sensul că tot meritul a fost iniţial al Lui şi ni l-a atribuit nouă ca să putem avea ocazia de a participa cu El în jertfă. Meritul jertfei doar a trecut prin noi, clasa „ţapului Domnului”. Am fost favorizaţi cu privilegiul acordat de a „suferi împreună cu El, pentru ca [la timpul potrivit] să fim şi slăviţi împreună cu El”. Nu este necesar să întrebăm dacă sacrificiul nostru ar putea adăuga ceva la meritul tranzacţiei, pentru că nu era nevoie de mai mult merit decât acela pe care Domnul nostru l-a avut şi pe care l-a aplicat pentru noi.

Fără îndoială că există un merit în lucrarea Bisericii, altfel Scripturile nu ar arăta aceasta. Dar dacă noi am fi perfecţi în realitate în loc să fim socotiţi perfecţi, tot ar fi adevărat că doar un singur om a fost condamnat în mod direct la moarte de către Dreptate, şi prin urmare a fost nevoie numai de moartea unui singur om ca să constituie preţul de răscumpărare al întregii lumi. Totuşi, Dreptatea nu obiectează la sacrificiu în plus. Da, Dreptatea a promis o mare răsplată celor 144.000 de împreună jertfitori — pentru că ei devin moştenitori împreună cu Cristos Isus, Domnul şi Capul lor. Îndreptăţirea este un dar fără plată de la Dumnezeu prin Isus Domnul nostru; dar „chemarea cerească” este peste tot clasată ca o răsplată de merit şi intenţionată doar pentru „cel care va birui”; „ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici”, deşi când au fost atraşi de Tatăl spre Fiul au fost „păcătoşi”, „mânjiţi”, „copii ai mâniei”; „dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru”. 1 Cor. 6:11.

„Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti întinat.” În timp ce Dumnezeu a chemat „lucrurile de neam de jos”, El nu îi lasă aşa, ci îi îndreptăţeşte prin credinţă în Cristos şi îi sfinţeşte prin Adevăr, dându-le ocazie de a participa în sacrificiul lui Cristos; să aibă parte de „paharul” lui Cristos al sângelui Noului Legământ, vărsat pentru ei şi pentru mulţi; să aibă parte de botezul lui Cristos în moarte; şi astfel, în şcoala lui Cristos, să înveţe ascultare chiar până la moarte; şi în final să aibă parte de gloria, onoarea şi nemurirea Lui — natura divină.

Curăţirea efectuată prin îndreptăţirea prin credinţă este tocmai cu scopul de a ne curăţi ca să putem fi jertfe acceptabile pe altarul Său. Vezi Maleahi 3:3; Rom. 12:1.

(2) Sângele (meritul) pe care Domnul nostru îl va aplica imediat ce Biserica îşi va fi terminat partea în sacrificiul Lui, va fi „însuşi sângele Lui” în sensul că El ne-a acceptat sau nea adoptat ca membri ai Săi, noi pierzândune personalitatea în această tranzacţie, în acelaşi fel în care o mireasă îşi pierde numele şi individualitatea la căsătorie. Tot ce avem şi suntem aparţine marelui Mire, şi noi suntem încântaţi că El binevoieşte să ne socotească împreună cu Sine în oricare sens al cuvântului în legătură cu suferinţele Lui în timpul prezent, şi apoi în gloriile care vor urma.

„Păcatul lumii”

Ioan Botezătorul a declarat despre Isus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” Tipul Paştelui arată moartea mielului numai în legătură cu întâii-născuţi ai lui Israel. Sângele lui pe stâlpii uşii a fost pentru protejarea întâilor-născuţi şi nu pentru restul Israelului. Deoarece întâii-născuţi au reprezentat „Biserica celor întâi-născuţi” aflată acum în proces de alegere şi deoarece ceilalţi din Israel au reprezentat pe aceia din lume care în cele din urmă vor fi salvaţi din robia lui Faraon şi a Egiptului (care simbolizează pe Satan, păcatul şi condiţiile din lumea actuală), cum putem aplica cuvintele lui Ioan, şi anume, „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii?”

Dacă nu ar exista alte Scripturi asupra subiectului, nu am putea şti cum să înţelegem discrepanţa. Totuşi, alte Scripturi ne arată că Biserica celor Întâi-născuţi, peste care se trece în această noapte a Veacului Evanghelic, va fi în curând Biserica în glorie. Atunci, sub conducerea lui Cristos, ea va constitui o Preoţime Împărătească, aceea care, în timpul Veacului Milenar, va binecuvânta lumea cu ajutor, instruire şi influenţe înălţătoare de tot felul. Mielul lui Dumnezeu încă nu a ridicat păcatul lumii. El a început să depună preţul de răscumpărare la botezul Său, la Iordan. El a sfârşit aceasta la Calvar. S-a suit la înălţime cu acel preţ în mâinile Sale, ca să zicem aşa, şi l-a prezentat nu pentru lume ci pentru Biserică. După cum declară apostolul, „S-a suit la înălţime” „ca să se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” — pentru casa credinţei — pentru preoţii şi Leviţii antitipici. Alte Scripturi ne arată că meritul lui Cristos, după ce va trece prin Biserică, va fi disponibil la sfârşitul acestui veac pentru păcatul lumii. În acest fel şi atunci Mielul lui Dumnezeu va ridica păcatul lumii — la timpul şi în ordinea lui Dumnezeu.

Separarea tipurilor este din nou remarcată aici în mod potrivit: Moise n-a fost unul dintre întâii născuţi, ci Aaron, fratele său, a fost. De aceea Moise nu apare în acest tip. Ulterior, când toţi cei peste care s-a trecut au fost schimbaţi, prin îndrumare divină, cu seminţia lui Levi, seminţia preoţească a reprezentat pe acei întâi-născuţi, şi Aaron, marele preot, a devenit reprezentativ pentru Domnul nostru, Marele Preot al mărturiei sau ordinului nostru.

Preţul de răscumpărare şi jertfa pentru păcat

Cum să facem distincţie între preţul de răscumpărare şi jertfa pentru păcat?

Preţul de răscumpărare este în legătură cu lucrul valoros în sine, şi anume, sângele sau moartea lui Cristos — un preţ de răscumpărare suficient pentru plătirea pedepsei unui singur membru al familiei umane sau a tuturor, după cum s-ar aplica. Jertfa pentru păcat arată felul în care preţul de răscumpărare este aplicabil sau eficace pentru anularea păcatelor întregii lumi. Cum s-a arătat deja, în aranjamentul divin, preţul de răscumpărare a fost făcut mai întâi eficace pentru Biserică şi a îndreptăţit fără plată pe orice credincios aflat într-o atitudine a minţii acceptabilă — o atitudine de consacrare pentru a fi urmaş loial al Domnului Isus. Apoi, la sfârşitul acestui veac, preţul de răscumpărare fiind aplicat pentru Biserică, folosit de ea şi depus din nou în moarte, va fi disponibil în mâinile Marelui Preot ca jertă pentru păcat, preţul de Ispăşire pentru păcatele întregii lumi — în afara casei credinţei deja îndreptăţită prin meritul lui.

Să dăm o ilustraţie: Să presupunem că un om posedă o proprietate în valoare de 10.000 de dolari. Să presupunem că unii dintre prietenii lui au fost răpiţi şi sunt ţinuţi ostatici de către bandiţi, cerând pentru eliberarea lor un preţ de răscumpărare de 10.000 de dolari. Să presupunem că prietenul nostru şi-a vândut proprietatea de 10.000 de dolari şi are banii în vederea plătirii preţului de răscumpărare a lor. Acei bani ar fi preţul de răscumpărare pentru eliberarea prietenilor lui închişi. O sumă mai mică nu ar fi de ajuns. O sumă mai mare nu este necesară, pentru unul sau pentru toţi. Vinderea proprietăţii şi intrarea în posesia banilor pentru răscumpărare nu ar fi o compensare pentru prietenii săi. Aceasta trebuie să vină mai târziu. Dacă ar vrea, el ar putea lua acest preţ de răscumpărare şi să-l aplice pentru un captiv sau pentru doi sau mai mulţi, sau chiar pentru toţi. Aplicarea banilor, fie în parte fie în părţi diferite la diferite timpuri, corespunde cu prezentarea jertfei pentru păcat în folosul păcătoşilor.

Când a fost vândută proprietatea, valoarea ei în bani a fost preţul de răscumpărare pentru acei păcătoşi, chiar dacă n-a fost aplicat. Astfel Isus S-a dat pe Sine, Şi-a predat viaţa ca preţ de răscumpărare suficient pentru păcatele întregii lumi şi în folosul omenirii. Această lucrare El a începuto la Iordan şi a terminat-o după trei ani şi jumătate la Calvar. În momentul când a murit, preţul de răscumpărare a fost complet, a fost depus. Dar această valoare n-a fost dată Dreptăţii şi aplicată pentru omenire când Isus a murit, nici după trei zile când a înviat din morţi, nici după patruzeci de zile când S-a înălţat la cer. Puţin mai târziu, după ce S-a înălţat, Sa înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pentru noi (pentru casa credinţei) ca Răscumpărătorul nostru, Avocatul nostru, Marele nostru Preot. El avea în posesie meritul propriului Său sacrificiu, preţul de răscumpărare, şi atunci şi acolo l-a oferit pentru noi. Aceasta se arată în tip prin faptul că Marele Preot ducea sângele viţelului în Sfânta Sfintelor, ceea ce reprezenta sacrificiul Său uman, preţul de răscumpărare pe care-l poseda. El a dus acel sânge sau preţ de răscumpărare în „Sfânta Sfintelor” şi acolo l-a stropit pe Capacul Ispăşirii şi înaintea Capacului Ispăşirii, aplicându-l astfel pentru noi (pentru Corpul Său, „turma mică”) şi pentru casa Lui — casa credinţei.

După cum am arătat până aici, această valoare, sau preţ de răscumpărare, este aplicabilă fără plată fiecărui credincios potrivit, dânduise drepturi pământeşti socotite, perfecţiune şi privilegii socotite. Dar acestea ne sunt date condiţionat, pe baza legământului că le vom sacrifica după exemplul Răscumpărătorului nostru, Domnul nostru. Când am fost de acord să sacrificăm astfel, am fost acceptaţi ca membri ai „Corpului” Său. Acolo ne-am pierdut identitatea umană şi am fost concepuţi de Spirit sfânt, şi de atunci am fost recunoscuţi ca Noi Creaturi în Cristos Isus — „sunteţi trupul lui Cristos şi fiecare în parte mădularele Lui”, având parte acum cu El de privilegiile Sfintei (lumina sfeşnicului, pâinea pentru punere înainte şi privilegiile altarului de aur), cu înţelegerea că la timpul potrivit, ca „membri ai Săi”, vom trece dincolo de văl în Sfânta Sfintelor, pentru a fi după aceea împreună cu Domnul. Acel timp va marca completarea „învierii Lui” — Întâia Înviere. După aceea Marele Preot, Cap şi Membri, în glorie, în Sfânta Sfintelor, va oferi al doilea sacrificiu al Său, şi anume, preţul Său de răscumpărare trecut în mod jertfitor prin Biserica Sa, Corpul Său. Meritul Capului trecând astfel prin membrii Corpului este virtual acelaşi sacrificiu ca şi primul, dar acum este gata să fie aplicat din nou. Tipul (Lev. 16) arată această aplicare ca „sângele ţapului Domnului”, şi că acesta a fost aplicat pentru „tot poporul”.

Astfel, odată cu încheierea acestui veac, Cristos va oferi Dreptăţii (reprezentată prin Capacul Ispăşirii) o deplină satisfacţie pentru păcatele lumii — păcatul adamic. Aceasta va fi acceptabilă Tatălui şi imediat întreaga lume va fi predată marelui Mesia, Profetul, Preotul, Împăratul, Judecătorul, Mijlocitorul între Dumnezeu şi omenire — ca să facă cu ei ce voieşte. În armonie cu aranjamentul Tatălui, Domnul nostru va începe imediat să-Şi exercite îndatoririle funcţiilor Sale, inclusiv aceea de Mijlocitor al Noului Legământ. Israelul, respins, va fi reprimit. „Căci din Sion (Israelul spiritual) va ieşi Legea şi din Ierusalim (Împărăţia pe plan pământesc) Cuvântul Domnului”. Binecuvântarea Domnului va ajunge în cele din urmă la toate familiile pământului prin Israel. „Pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului.” Binecuvântările restabilirii, identificate cu noua Împărăţie Mijlocitoare, vor putea fi obţinute de toată omenirea prin acceptarea condiţiilor Noului Legământ — devenind Israeliţi cu adevărat.

Există merit în sacrificiile noastre?

Există sau nu există valoare şi merit în sacrificiul la care este invitată Biserica să participe, în armonie cu cuvintele apostolului, „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, slujirea voastră înţeleaptă”? Rom. 12:1.

Noi suntem obişnuiţi să spunem că suntem mântuiţi de mânie şi făcuţi copii ai lui Dumnezeu, nu datorită vreunei fapte sau merit sau dreptate din partea noastră, ci doar, numai, prin harul, favoarea lui Dumnezeu; şi că orice încercare din partea noastră de aI oferi Domnului fapte bune, va fi respinsă de El, pentru că, în calitate de „copii ai mâniei”, nu putem face fapte pe care Dumnezeu să le poată accepta, noi fiind păcătoşi şi sub dreaptă condamnare. De aceea iertarea păcatelor noastre, împăcarea noastră cu Tatăl, trebuie să fie numai pe baza meritului şi a jertfei lui Isus — a jertfei Sale de răscumpărare.

Acestea sunt toate foarte adevărate şi juste, după cum le-am prezentat ani de zile, şi încă le menţinem şi le prezentăm. Acest har, această iertare, această împăcare, este ceea ce scriptural numim „îndreptăţire prin credinţă” — nu prin fapte! Totuşi, după ce am fost îndreptăţiţi prin credinţă, după ce am fost socotiţi de Dumnezeu ca fiind eliberaţi de imperfecţiunea adamică, prin aplicarea meritului Răscumpărătorului, suntem pe o bază totalmente nouă, unde putem face fapte acceptabile lui Dumnezeu, şi, mai mult de atât, ni se cere să facem acele fapte. Anularea păcatului, acoperirea legală a cusururilor noastre, intră în vigoare doar atunci când (acţionând pe baza îndreptăţirii prin credinţă) devenim urmaşi ai Răscumpărătoru­lui nostru şi ne angajăm să umblăm în urmele Lui. Atunci am primit conceperea cu Spirit sfânt şi am început ca Noi Creaturi embrionare, ca membri în perspectivă ai Corpului lui Cristos, Preoţimea Împărătească. „Nimeni nuşi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, aşa cum a fost Aaron” (Evr. 5:4). Dar când am răspuns la „chemarea” divină şi am intrat într-un legământ de jertfă cu Cristos (Psa. 50:5) ca să fim morţi cu El, ca să suferim cu El, şi când Spiritul sfânt a fost primit ca acceptare din partea lui Dumnezeu a acestui contract, de aici înainte sunt aşteptate de la noi, ba chiar cerute, fapte, negări de sine, suferinţe, îndurare credincioasă.

Oricine devine astfel o mlădiţă în Viţa Adevărată obţine o avere fără fapte, fără merit propriu; dar devenind o mlădiţă, se cere de la el să aducă roadă. N-a explicat oare Domnul nostru acest lucru, zicând, „Eu sunt adevărata viţă şi Tatăl meu este viticultorul. Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine, El o taie (o taie de la părtăşie în Viţă); şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă” (Ioan 15:1, 2)? Astfel îndreptăţirea noastră a fost prin credinţă un dar gratuit de la Dumnezeu prin Cristos Isus Domnul nostru; dar din momentul sfinţirii noastre avem privilegiul să aducem roadă şi să lucrăm atâta timp cât se zice astăzi şi să fim servitori şi ambasadori ai lui Dumnezeu. Noi suntem servitorii lui Dumnezeu care fac o lucrare pregătitoare pentru Noul Legământ pe care Dumnezeu l-a promis cu mult timp în urmă, şi pentru care Domnul nostru Isus a devenit, la moartea Lui, chezaşul sau garantul (Evr. 7:22), şi care va fi în curând pecetluit cu meritul jertfei Sale, al „sângelui Său”, după ce acesta îşi va fi servit scopul actual de a îndreptăţi casa credinţei şi astfel a le da ocazia de a suferi cu Cristos şi a intra în gloria Lui. Într-un cuvânt, celor îndreptăţiţi prin credinţă şi sfinţiţi în Isus Cristos li se cere să lucreze la mântuirea lor cu frică şi cutremur, în timp ce Dumnezeu lucrează în ei prin Spiritul Său sfânt, prin făgăduinţele Cuvântului Său şi prin providenţele Sale.

De aceea, conform Scripturilor, există în ochii lui Dumnezeu o muncă, o lucrare, o jertfă, posibilă pentru Biserică, şi un merit în îndeplinirea credincioasă a acesteia. Despre Domnul nostru Isus este scris: „Miai pregătit un trup” „din pricina morţii pe care a suferito” (Evr. 10:5). Trupurile credincioşilor născuţi în imperfecţiune din cauza căderii nu sunt potrivite pentru jertfă. Cu mintea dorim să facem voia lui Dumnezeu, dar trupurile noastre sunt imperfecte. În loc să ne pregătească trupuri speciale pentru jertfă, Domnul ne asigură prin sacrificiul lui Isus un merit îndreptăţitor care acoperă, în ochii Lui, toate cusururile şi imperfecţiunile celor care au spiritul loialităţii şi ascultării şi care fac angajamentul de consacrare ca membri ai Corpului lui Cristos. Trupul lui Isus, pregătit special pentru jertfă, a fost sfânt, nevinovat, neîntinat, separat de păcătoşi. Trupurile noastre sunt făcute sfinte şi acceptabile pentru Dumnezeu, nu în realitate, nici printr-un legământ, nici printrun mijlocitor, ci printr-un Răscumpărător, „prin credinţa în sângele Lui”.

Meritul în Domnul nostru a fost acela al unei minţi binevoitoare, al unei inimi ascultătoare căreia îi plăcea să facă voia Tatălui, în trupul perfect în care a fost probat, şi a fost „ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce”. În ce ne priveşte pe noi de asemenea, lucrul care este meritoriu în ochii Tatălui este mintea binevoitoare, inima ascultătoare, chiar dacă este într-un trup imperfect, socotit perfect prin credinţă în sângele preţios. Suntem asiguraţi că probarea noastră, încercarea noastră, nu va fi potrivit cărnii, ci potrivit voinţei, minţii şi inimii înnoite. Diferiţii membri ai Corpului lui Cristos se deosebesc mult în privinţa condiţiilor fizice, a cusururilor, a moştenirii, a mediului înconjurător etc. În fiecare caz, probele divine nu sunt pentru a ne proba carnea, care se recunoaşte că este în realitate imperfectă şi nevrednică, dar care este ignorată în această probare şi este socotită moartă. Astfel Dumnezeu ne probează ca Noi Creaţii şi ne spune: „Voi însă nu sunteţi [socotiţi] în firea păcătoasă, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi” (Rom. 8:9). Şi din nou: „De aceea, de acum încolo nu mai cunoaştem pe nimeni după carne” (2 Cor. 5:16). Dumnezeu ne cunoaşte după spirit, voinţă, inimă, intenţie.

Noua Creatură care face fapte acceptabile este cea care va fi răsplătită în Împărăţie. Iar răsplăţile vor diferi aşa cum se arată în pilda Domnului nostru cu minele şi cu talanţii; şi cum este arătat prin cuvintele apostolului, „o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea. Aşa este şi Învierea”, Învierea Bisericii. În concluzie deci — ca oameni nu ne putem recomanda lui Dumnezeu prin ceva fapte pe care le putem face, pentru că toţi suntem imperfecţi şi faptele noastre vor fi imperfecte. Dar ca noi creaturi, serviciile noastre de bună voie şi jertfele noastre sunt „sfinte şi plăcute lui Dumnezeu” şi serviciul nostru înţelept.

Meritul nostru n-a fost cerut de Dreptate

Atunci, dacă este adevărat că Biserica are un merit ca Nouă Creaţie, că sacrificiul ei este sfânt şi plăcut în ochii lui Dumnezeu, de ce să declarăm că tot meritul planului de răscumpărare este meritul lui Isus, şi că nici o parte din acel merit care asigură ştergerea păcatului lumii nu este de la Biserică?

Aceasta nu este datorită faptului că Biserica nu are niciun merit, ci pentru că nu este nevoie de acel merit, şi de aceea nu este cerut în aranjamentul divin, nu este astfel acceptat. Sacrificiul Domnului nostru a fost un preţ suficient pentru păcatele întregii lumi; şi Tatăl a fost mulţumit să lase ca acel singur sacrificiu să fie eficient pentru păcatele întregii lumi, în loc să lase ca meritul nostru să se combine cu el. Combinarea meritului Bisericii cu meritul Domnului putea fi greşit înţeleasă de către îngeri sau de către oameni ca însemnând că meritul lui Isus a fost insuficient şi era nevoie să fie suplimentat cu meritul sacrificiului Bisericii. Dar n-a fost nevoie, fiindcă în aranjamentul divin numai un singur om, Adam, a fost pe probă — numai el a fost condamnat direct la moarte. Nimeni din rasa lui n-a fost condamnat în acest fel. Noi toţi avem parte numai de efectele sentinţei lui la moarte.

La timpul potrivit, când Dumnezeu a trimis pe Fiul Său cu un trup special pregătit pentru a fi Răscumpărătorul lui Adam, meritul sacri­ficiului Său a fost suficient ca o compensare pentru păcatul lui Adam, şi de aceea suficient să acopere toate efectele acelui păcat în rasa lui Adam. Prin urmare, în sacrificiul Domnului nostru a existat merit suficient pentru păcatele întregii lumi. Înainte de a-l folosi pentru lume, înainte de a-l aplica pentru pecetluirea Noului Legământ, cu Israel şi cu toate popoarele prin Israel, Domnul nostru Isus, în armonie cu programul divin de dinainte de întemeierea lumii, a folosit acest merit pentru casa credinţei, „în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” (Fapt. 2:39). După ce ne-a acordat beneficiul lui şi îl cere înapoi de la noi, El (şi noi asociaţi cu El) va aplica meritul Său pentru „tot poporul”. Noi împreună cu El, şi subordonaţi Lui în calitate de Cap al nostru, vom fi marele Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni — lume — Mijlocitorul Noului Legământ, pentru care suntem acum, împreună cu El, agenţi şi servitori angajaţi în operaţiunile pregătitoare. Tatălui I-a plăcut, şi de aceea le place tuturor celor care sunt în armonie cu El, ca în Domnul nostru Isus să locuiască toată plinătatea — ca toată onoarea lucrării răscumpărătoare să fie astfel în El, şi ca meritul jertfei noastre să nu fie socotit împreună cu al Lui, pentru că nu este necesar. După cum toate lucrurile sunt de la Tatăl, tot aşa, conform scopului Său, toate lucrurile vor fi de la Fiul, şi noi prin El, şi lumea prin El.

„Sângele lui Isus” şi „sângele Noului Legământ”

Scripturile amintesc în mod repetat faptul că noi suntem îndreptăţiţi prin credinţă în sângele Lui — în sângele lui Isus. Ele vorbesc şi de „sângele Legământului cu care am fost sfinţiţi” (Evr. 10:29). Şi din nou în Evrei 13:20 citim: „în temeiul sângelui legământului celui veşnic, să vă facă desăvârşiţi”. Cum să înţelegem aceasta? Toate aceste trei Scripturi se referă la acelaşi lucru?

Nu, aceste Scripturi nu se referă la acelaşi lucru. Prima se referă la noi ca oameni naturali, păcătoşi, înainte de a ne consacra Domnului şi a deveni Creaturi Noi. Ca membri ai rasei decăzute, noi am fost mai întâi îndreptăţiţi prin credinţă prin meritul sângelui lui Cristos. Această îndreptăţire ne-a ridicat de pe planul păcatului şi al condamnării la moarte, la o poziţie de viaţă şi armonie cu Dumnezeu. Din acest punct am fost invitaţi să devenim împreună-jertfitori cu Isus Cristos Domnul nostru — părtaşi cu El în marea Lui lucrare pentru omenire, şi anume, pecetluirea Noului Legământ cu sângele Său, şi în cele din urmă binecuvântarea lumii în timpul Mileniului sub condiţiile acelui Nou Legământ. Astfel deci, numai după ce am fost îndreptăţiţi prin credinţă în sângele lui Isus am fost sfinţiţi, puşi deoparte, consacraţi prin sau ajunşi în legătură cu „sângele Noului Legământ” — prin consacrarea noastră să fim morţi cu Cristos, să fim îngropaţi cu El prin botezul în moartea Lui de jertfă — să bem din paharul Lui de suferinţă, ocară, ruşine, moarte — să ne împărtăşim sau să avem parte de sângele Lui — puşi deoparte sau devotaţi pentru a sluji Noul Legământ pentru Israel şi pentru lume. Pe baza intrării în acest mare angajament, Tatăl Ceresc ne-a sfinţit sau ne-a pus deoparte, ne-a separat de lume prin concepere la o natură nouă prin Spiritul Său sfânt. „Voi nu sunteţi din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.” Ioan 17:16.

Textul citat în ultima întrebare, „sângele legământului celui veşnic să vă facă desăvârşiţi” nu se referă la o desăvârşire a cărnii — nici la ceva ce sar referi la noi ca oameni naturali. Se referă la noi în calitate de Creaturi Noi care am fost concepuţi de Spirit sfânt, pentru că, după ce am fost îndreptăţiţi prin credinţă în sângele lui Isus, ne-am prezentat trupurile ca jertfe vii, sfinte, plăcute lui Dumnezeu ca parte integrantă din jertfa Domnului nostru Isus, şi, sub Conducerea Lui, să fim asociaţi cu El în sacrificiul Lui pentru pecetluirea Noului Legământ; şi în curând să fim asociaţi cu El în lucrarea glorioasă de stabilire a acelui Nou Legământ, după ce acesta va fi fost pecetluit pentru binecuvântarea lui Israel şi a lumii. Prin ascultarea noastră de Angajamentul de Jertfire să fim „morţi cu Cristos” ca împreună jertfitori în legătură cu pecetluirea Noului Legământ, putem deveni membri ai Corpului Său, ai Viţei. Această jetfire cu El ne va face perfecţi ca Noi Creaturi şi ne va da o parte cu Domnul nostru în slava, cinstea şi nemurirea Sa. Astfel vedem că îndreptăţirea prin credinţă în sângele lui Isus este primul pas, prin care credincioşii se separă de lume, după voia lui Dumnezeu; şi că participarea cu Domnul nostru în sacrificiul Său este al doilea pas al sfinţirii. N-ar putea exista niciun pas al sfinţirii, nicio desăvârşire ca Noi Creaţii de „natură divină” dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat privilegiul de a participa cu Domnul nostru în moartea Sa de sacrificiu, în lucrarea Sa de pecetluire a Noului Legământ cu sângele Său.

Majoritatea creştinilor, bineînţeles, n-au mers mai departe de primul pas al îndreptăţirii prin credinţă în sângele lui Isus. Nereuşind să meargă mai departe, să-şi „aducă trupurile ca jertfă vie” şi astfel să aibă parte cu Cristos în moartea Lui de sacrificiu, ei nu sunt privilegiaţi să înţeleagă „taina lui Dumnezeu” (Apoc. 10:7), care este „Cristos în voi, nădejdea slavei” (Col. 1:27) — poziţia voastră de membri în Corpul lui Cristos, partea voastră cu El în suferinţele din prezent şi în slava viitoare.

Când ucenicii Iacov şi Ioan I-au zis Învăţătorului, Doamne, „dă-ne să stăm unul la dreapta Ta şi altul la stânga Ta, în slava Ta”, ei erau deja consacraţi, în sensul că erau de acord să-şi ia crucea şi săL urmeze pe Isus pe calea îngustă. Dar Tatăl încă nu le acceptase consacrarea şi să-i pună deoparte, şi nici n-a făcut aceasta până la Cincizecime. De aceea Domnul nostru Isus nu li S-a adresat ca Noi Creaturi, ci ca oameni îndreptăţiţi, când lea răspuns la cererea lor zicând: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să fiţi botezaţi cu botezul (în moarte de sacrificiu) cu care sunt botezat Eu?” Marcu 10:37, 38.

Aici vedem că a bea din pahar — a bea şi a se împărtăşi din sângele Noului Legământ vărsat pentru noi şi pentu toţi, pentru iertarea păcatelor, şi a fi botezat cu botezul lui Cristos într-o moarte de sacrificiu — era un lucru total diferit de îndreptăţirea prin credinţă. Ei erau deja îndreptăţiţi prin credinţă, dar nu puteau sta pe tron decât dacă erau sfinţiţi prin participare în moartea lui Cristos.

Un singur Mijlocitor, Isus

Sf. Pavel declară că există doar „un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Tim. 2:5, 6). Să înţelegem că acest singur Mijlocitor, omul Isus Cristos, se referă la Cristosul complet, Cap şi Corp, ca atunci când apostolul declară că Biserica va ajunge în cele din urmă „la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos”? (Efes 4:13.) Şi iarăşi, el declară că Dumnezeu alege pe unii dintre evrei şi pe unii dintre neamuri, „ca să facă pe cei doi să fie … un singur om nou”. Efes. 2:15.

Admitem că o astfel de interpretare cum sugerează întrebarea are forţă considerabilă, şi că se poate spune mult în favoarea ei, întrucât apostolul ne spune că Dumnezeu, care L-a cunoscut dinainte pe Domnul Isus, ne-a cunoscut mai dinainte şi pe noi, şi de aceea a cunoscut dinainte partea pe care El a pregătito pentru Biserică în a „împlini ce lipseşte necazurilor lui Cristos”.

Totuşi, nu aceasta este interpretarea pe care Editorul gândeşte că ar fi probabil gândul apostolului. În timp ce admitem că această chestiune este un punct de discuţie deschis, noi preferăm ideea că apostolul, prin cuvintele „Omul Isus Cristos, care Sa dat pe Sine”, se referă la Domnul nostru Isus personal şi nicidecum la Biserică, Trupul Său. Sperăm să facem o examinare deplină a acestui text în următorul număr al revistei.

Slujitori capabili ai Noului Legământ

În ce sens a fost Domnul nostru Isus „Solul Legământului”, şi în ce sens suntem noi „slujitori (sau soli) ai unui legământ nou”? Mal. 3:1; 2 Cor. 3:6.

Domnul nostru a fost Solul Noului Legământ prin promisiune divină. Israel şi-a dat seama că Legământul Legii lor sub Mijlocitorul său, Moise, nu le-a adus mult aşteptatele binecuvân­tări sugerate în Legământul Avraamic. Dum­nezeu promisese că odată în viitor va face un Legământ Nou cu ei (Ier. 31:31), sugerând astfel că ei aveau dreptate să nu se aştepte la multe de la Legământul Legii. Bineînţeles, un Nou Legământ implica un nou mijlocitor pentru acel Legământ. Acest lucru l-a prezis Moise însuşi, zicând, „Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica, dintre fraţii voştri, un Proroc ca mine” (dar mai mare) (Fapt. 3:22). Ei au înţeles că acest mare Proroc sau Mijlocitor va fi Mesia, şi ca urmare L-au aşteptat şi s-au bucurat de perspectiva venirii Lui.

Aceasta este ideea din spatele profeţiei lui Maleahi, „Solul legământului în care găsiţi plăcere; iată că vine”. Bineînţeles că atunci Domnul nostru nu devenise încă solul sau slujitorul Legământului, pentru că aceasta era doar o profeţie cu privire la lucrarea Lui viitoare. El a devenit Solul sau Slujitorul Noului Legământ la Iordan, când Şi-a consacrat totul la moarte ca preţul de răscumpărare pentru lume (cu aplicarea lui la timpul potrivit). Acolo a început El să slujească Noul Legământ prin furnizarea preţului, sângele, care va pecetlui în cele din urmă Noul Legământ sau îl va pune în vigoare. Totuşi, depunerea vieţii Lui n-a fost pecetluirea Legământului, ci doar o lucrare pregătitoare. Acolo El a devenit „chezaşul” sau garantul că la timpul potrivit Noul Legământ va fi pecetluit şi pus în vigoare. În jertfirea Sa, Domnul nostru slujea un Legământ care încă nu era pecetluit, ci doar promis sau garantat.

În mod asemănător, Domnul adună acum Biserica Sa, o „turmă mică”, pentru a fi membri ai acelui Proroc, Preot, Împărat, Judecător, Mijlocitor antitipic între Dumnezeu şi omenire în timpul Mileniului. Aceştia chemaţi, aleşi, concepuţi de Spirit, sunt „slujitori capabili ai Noului Legământ” în acelaşi fel ca Domnul lor — umblând în urmele Lui. Ei slujesc sau servesc Noul Legământ aşa cum un avocat serveşte la întocmirea unei înţelegeri sau Legământ. Această înţelegere nu va fi un Legământ până când va fi pecetluită, dar, în timp ce este în pregătire se vorbeşte despre ea ca despre un Legământ, şi, când scrie înţelegerea, avocatul serveşte acea înţelegere prin întocmirea ei, prin aranjarea ei în vederea pecetluirii etc. Tot aşa, Cristos şi membrii Săi sunt slujitori sau servitori capabili sau calificaţi ai Noului Legământ, pe care Dumnezeu l-a promis şi în care se centrează speranţa lui Israel şi a lumii.

În ce mod Cristos şi Biserica slujesc sau servesc acum acel Nou Legământ? În diferite moduri:

(1) În adunarea membrilor Corpului marelui Mijlocitor.

(2) În faptul că învaţă ei înşişi şi îi învaţă şi pe alţii lecţiile necesare calificării pentru această poziţie.

(3) În pregătirea sângelui cu care acesta să fie pecetluit — „sângele Său”, „sângele lui Isus”, atribuit mai întâi Bisericii şi în cele din urmă, după ce şi-a servit scopul în îndreptăţirea Bisericii, să fie dat mai departe pentru binecuvântarea lumii prin pecetluirea Noului Legământ cu Israel.