„Veţi găsi în Mine o pricină de poticnire”

„Atunci Isus le-a zis: «În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire, căci este scris: Voi bate Păstorul şi oile turmei vor fi risipite».” Mat. 26:31.

R4487 W. T. 1 octombrie 1909 (pag. 298-300)

Nu trebuie să înţelegem că această scriptură vrea să spună că Dumnezeu L-a lovit în mod direct pe Păstor, ci mai curând că El i-a permis Adversarului să-L lovească. După cum a spus Domnul nostru: „Negreşit, Fiul Omului se duce după cum este scris despre El, dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului!” Iuda a fost liber din punct de vedere moral, şi numai fiindcă a întreţinut gânduri rele în privinţa Învăţătorului inima lui a ajuns să fie din ce în ce mai nepotrivită, până când ultima barieră a voinţei a cedat şi atunci „Satan a intrat în El”, în sensul că a avut control deplin asupra unei unelte dispuse.

Nu mult ni se spune despre Iuda, decât că în inimă a fost egoist şi lacom. Fără îndoială că a devenit ucenicul lui Isus din motive mai mult sau mai puţin sincere. El a fost unul dintre cei doisprezece pe care i-a trimis Isus, înzestraţi cu putere de a vindeca boli, a scoate afară demoni etc. El ştia că nu era ceva înşelăciune legată de aceasta, ci că puterea lui Dumnezeu prin Isus a fost exercitată pentru un timp prin el însuşi şi prin ceilalţi apostoli în mod miraculos. Dar se pare că inima lui a fost mai puţin atrasă de puritatea vieţii Domnului şi de sfinţenia învăţăturii şi a negării de sine, şi mai mult atrasă de perspectiva glorioasă din promisiunea lui Isus că aceia care Lau urmat în timpul probelor şi a respingerii de către oameni vor sta în cele din urmă cu El pe tronul Său, conducând şi judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.

Iuda a permis egoismului natural din natura lui să râvnească în mod deosebit după onorurile şi slava promisă, mai degrabă decât să aprecieze principiile dreptăţii şi adevărului ilustrate în viaţa şi învăţăturile Domnului. Remarcaţi deosebirea din sentimentele exprimate de Iacov şi Ioan. În timp ce nu au uitat de onorurile promise, gândul lor special a fost iubirea faţă de Domnul şi dorinţa de a fi aproape de El şi să fie asociaţi în lucrarea glorioasă a Împărăţiei, în ridicarea lui Israel şi a tuturor popoarelor. Ucenicul iubitor care s-a rezemat pe pieptul lui Isus în timpul Cinei de Amintire evident că s-a gândit mai puţin la gloriile Împărăţiei decât la a fi aproape de Învăţător atunci când a cerut ca el şi fratele lui să poată sta pe tronul Domnului, unul la dreapta şi altul la stânga Lui.

Proporţional, înclinaţiile egoiste sunt în general mai mari în toată omenirea decât cele de natură nobilă, şi ca urmare, în condiţiile prezente ele vor fi mai active în fiecare din noi. Ca atare avem nevoie continuu să ne gândim la lucrurile mai înalte, mai nobile, şi în acest scop este necesar să avem înaintea minţii noastre în mod continuu caracterul glorios al Domnului nostru şi al Tatălui nostru ceresc — dreptatea lor, iubirea şi mila lor — ca să putem fi o copie a iubitului Fiu al lui Dumnezeu şi asemenea Tatălui nostru care este în ceruri. Iuda na reuşit să dezvolte asemenea caracteristici nobile, dar în schimb a cultivat caracteristicile mai joase legate de chemarea lui la ucenicie. El s-a gândit la tronul şi la onorurile acestuia până când orice altceva i s-a părut de puţin folos.

Aşa stând lucrurile, el era critic faţă de Învăţătorul şi-I găsea greşeli. Din punctul lui de vedere, Isus ducea campania pentru tron într-un mod nepotrivit; El trebuia să fie mai înţelept în felul lumii; trebuia să fi făcut aceasta şi să nu fi făcut aceea. În loc săi mustre pe Farisei, trebuia să-i fi linguşit, sau cel puţin să nu fi spus nimic împotriva lor. În loc să critice mulţimea care voia să-L facă împărat şi să se retragă dintre ei, pentru a satisface concepţia lui Iuda despre înţelepciune, El ar fi trebuit să le vorbească blând şi să câştige de pe urma acestei ocazii. În loc să vorbească mulţimilor în pilde şi în cuvinte ascunse, El ar fi trebuit să se coboare la nivelul înţelegerii lor şi să le explice despre Împărăţia Sa, şi cum intenţiona s-o stabilească.

Iuda, putem fi siguri, n-a putut vedea niciun sens în cuvintele tainice ale Domnului, „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, naveţi viaţă în voi înşivă”. După cuvintele acelea mulţi dintre urmaşii Săi au zis: „Cuvântul acesta este prea tare, cine poate să-l sufere?” şi n-au mai umblat cu El. În mod sigur Iuda trebuie să fi fost ofensat cu această ocazie. Din punctul lui de vedere Isus îşi zădărnicea toată perspectiva, iar speranţa Împărăţiei pâlpâia tot mai slab cu fiecare zi. Domnul devenea tot mai pesimist, şi în loc să vorbească despre Împărăţie şi despre tron, le spunea cum evreii în scurt timp Îl vor lua şi-L vor răstigni.

Iuda începea să simtă că dacă el a fost înşelat în această privinţă şi nu urma să stea pe tron aşa cum se aşteptase la început, era mai bine să-şi facă dinainte „un culcuş moale” din punct de vedere financiar, aşa încât oricum ar decurge lucrurile cu Învăţătorul şi cu ceilalţi, el să nu aibă de pierdut atât de mult ca şi ei. Cu acest scop în vedere, fără îndoială că a căutat să fie casierul micii cete, şi şi-a însuşit pentru folos propriu tot surplusul care era donat din când în când. Baza pentru această presupunere este legată de relatarea despre ungerea lui Isus în Betania, când Maria a adus un parfum foarte scump cu care a uns pe Domnul nostru. Iuda a fost cel care a murmurat contra acelei risipe, şi a remarcat cât bine se putea face săracilor cu banii aceia. Nu că îi păsa de săraci în mod special, dar era un hoţ şi ţinea punga de casier pentru ucenici, şi îşi însuşea din ce se punea în ea. Ioan 12:6.

Câştig în loc de evlavie

Acest spirit egoist l-a condus nu doar să jefuiască pe Domnul şi pe ceilalţi ucenici, dar în cele din urmă l-a condus să cugete cum să obţină bani de la preoţi în schimbul trădării Învăţătorului. Şi bineînţeles că trebuia să fi fost ceva filosofie raţională în mintea lui în legătură cu acest lucru, şi nu doar o învoială cu sânge rece ca să-L dea la moarte pe Isus — nu doar o crimă cu sânge rece. Când egoismul stăpâneşte inima, acesta produce tot soiul de înşelăciuni în minte cu privire la motive, intenţii etc. Şi lucrul acesta este adevărat fie că ambiţia este pentru bani sau pentru nume şi faimă. Fără îndoială că Iuda a gândit că putea face bani din această afacere fără a face vreun rău Domnului. Isus putea din nou, ca şi cu ocaziile anterioare, să „treacă prin mijlocul lor” fără ca cineva să aibă curajul să-L atingă. Probabil Iuda a gândit mai departe că această cale a sa îl va trezi pe Învăţătorul şi va aduce chestiunea Împărăţiei în faţă, într-un fel sau altul; că Isus, găsindu-Se în mâinile vrăjmaşilor Săi, fie Îşi va folosi marea putere şi Îşi va lua autoritatea împărătească, fie, altfel, slăbiciunea Sa şi pretenţiile frauduloase prin care Şi-a înşelat ucenicii şi pe alţii vor fi date pe faţă.

Prin astfel de raţionamente şi înşelări subtile, Adversarul a fost în stare să conducă mintea neloială, inima egoistă, ambiţioasă, pe căi greşite. Dându-ne seama de aceasta, şi cum acelaşi Adversar acţionează încă pe linii asemănătoare, ne putem de bună seamă teme să intrăm în vreo măsură sub puterea sau sub influenţa lui înşelătoare. Nu mulţi dintre noi ar avea curajul să găsească în mod direct greşeală la Domnul şi la metodele Lui, dar am putea totuşi face aceasta în mod indirect. Cel care a supravegheat atunci afacerile proprii şi ale ucenicilor Săi pe pământ, acum le supraveghea­ză din poziţia Sa glorioasă din ceruri. În timp ce nu putem găsi greşeală direct la cuvintele lui Isus, se poate totuşi găsi greşeală la mesajul dat prin aceia pe care El îi foloseşte ca purtătorii Lui de cuvânt. Şi deşi Învăţătorul Însuşi nu poate fi vândut vrăjmaşilor Lui, pentru argint sau alte avantaje pământeşti, sau pentru satisfacerea altor ambiţii pământeşti, se poate face aceasta cu „fraţii Săi”.

Avem cuvintele Învăţătorului, că orice vătămare se va face în cuvânt sau faptă celui mai mic dintre ai Săi, în estimarea Sa este ca şi cum ar fi făcută Lui Însuşi; şi ar fi mai bine pentru unul ca acela să i se lege de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare; mai bine, pentru că în acel caz ar exista o perspectivă de viitor pentru el în Împărăţia Milenară, în timp ce, odată ce a fost luminat, odată ce a gustat darul ceresc, odată ce a fost sub influenţa Spiritului sfânt, şi apoi ar cădea complet, nu ar mai rămâne pentru el un interes sau parte în darul ceresc — în răscumpărarea care este în Isus Cristos. După ce şi-a primit partea din el, a folosit-o greşit şi nu mai poate avea niciun avantaj din ea.

Iuda a cunoscut darul ceresc şi puterile veacului viitor, nu prin primirea directă a acestuia aşa cum a fost la Cincizecime, ci prin binecuvântarea indirectă care a venit asupra celor doisprezece prin faptul că Domnul lea împărţit în mod special puterea Spiritului sfânt, prin care au fost capabili să facă minuni în numele Său.

„Oile turmei vor fi risipite”

Niciodată să nu pierdem din vedere faptul că secerişul Veacului Iudeu a fost complet sub supraveghere şi control divin. Domnul a vrut să vină încercări severe asupra oilor prin Învăţătorul pe care ei Lau iubit şi respectat. Acele încercări au fost necesare. „În Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.” Calea spre glorie trebuie să fie calea crucii — o cale îngustă — şi trebuie să fie permis ceva pentru a face îngustă calea; de aceea este permisiunea răului, permiterea unei măsuri de libertate lui Satan şi a unei măsuri de libertate oamenilor ambiţioşi.

Noi nu trebuie să devenim înverşunaţi faţă de Satan sau faţă de vreunul care dezvoltă un spirit ambiţios şi vătămător, asemănător cu al lui. Dacă am face aşa, atunci am cultiva în noi ceea ce ar fi vătămător pentru noi. Dimpotrivă, toată împotrivirea lui Satan şi a celor care au caracteristicile lui ar trebui să exercite asupra noastră un spirit opus. Ar trebui să ne fie milă de ei, în timp ce detestăm metodele lor. Ar trebui să fim gata să le facem bine, în timp ce urâm cursul lor. Nu trebuie să întoarcem vorbire de rău pentru vorbire de rău, nici insinuare pentru insinuare, nici mânie pentru mânie, nici răutate pentru răutate, nici ură pentru ură.

Dimpotrivă, aşa cum sugerează apostolul, chiar şi Mihail, deşi mai mare în putere, nu a îndrăznit să aducă împotriva lui Satan o acuzaţie batjocoritoare, ci doar a spus, Domnul să te mustre! Aşa trebuie să fie şi cu noi: în loc să încercăm să ne răzbunăm pe vrăjmaşii noştri, noi să încredinţăm calea noastră şi a lor în grija Domnului, şi să avem încredere că la timpul cuvenit El îl va mustra pe Adversar şi pe toţi cei care au spiritul lui şi-i urmează calea. El va şti cum să facă îngăduinţa cuvenită pentru minte şi inimă. El este Cel care a zis, „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”.

„Veţi găsi în Mine o pricină

de poticnire”

În ceea ce priveşte personalitatea Domnului nostru, putem fi siguri că în El nu s-a găsit motiv de vină; El n-a făcut rău nimănui, ci a făcut bine tuturor. Doctrinele Lui au fost cele care i-au supărat pe oameni, nu personalitatea Lui; cu toate acestea, resentimentul lor a fost împotriva persoanei Lui mai degrabă decât împotriva doctrinelor Lui, care erau prea puternice să fie atacate.

Într-o împrejurare, ne amintim, când au luat pietre ca să-L ucidă, Isus a protestat zicând: Am făcut un lucru bun şi toţi vă minunaţi. Atunci de ce vreţi să mă ucideţi cu pietre? Ei au răspuns că nu era ceva personal, ci din cauza doctrinelor Lui. Adversarul i-a înşelat, şi a făcut cuvintele Celui care a vorbit aşa cum nimeni n-a vorbit vreodată să apară ca false şi dezonorante de Dumnezeu, în timp ce erau foarte adevărate.

Domnul nostru a zis: Nu vă miraţi „dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte”. Aceasta înseamnă că în măsura în care urmăm îndeaproape în urmele Învăţătorului, experienţele noastre vor fi proporţional asemănătoare cu ale Lui. Vom fi urâţi nu pentru fapte rele făcute altora, ci pentru că oricine nu este în armonie cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, nu va fi în armonie nici cu cei care vorbesc adevărul, şi într-adevăr cred că fac un serviciu lui Dumnezeu dacă li se împotrivesc.

Remarcaţi de asemenea că lumea care vă urăşte nu este lumea păgână, nici neamurile, ci aceia lumeşti care pozează ca poporul lui Dumnezeu. Aşa a fost cu Isus. El a predicat, nu neamurilor, ci poporului sfânt, evreilor, poporul consacrat al lui Dumnezeu. Şi cei care L-au urât şi L-au dat la moarte au fost din însuşi poporul Lui, iar Iuda chiar dintre propriii Săi ucenici. Deci şi noi trebuie să ne aşteptăm, în armonie cu spusele Domnului nostru, că aceia lumeşti care ne vor urî vor fi cei cu spirit lumesc, adversari proemienţi în Biserică, iar unii dintre ei, probabil, apropiaţi nouă, ucenici ca şi noi.

Văzând aceste lucruri dinainte, fiind astfel preveniţi, oare să nu ne înarmăm aşa încât niciuna din aceste experienţe să nu ne mişte de la statornicie şi credincioşie? Să ne aducem aminte de apostolii din vechime, şi cum lovirea Păstorului i-a afectat şi ia împrăştiat, i-a deru­tat, aşa încât din cei doi care l-au urmat totuşi, unul, de spaimă, s-a lepădat cu blesteme, iar celălalt, ucenicul iubitor, L-a privit compătimi­tor pe Învăţătorul, dar de departe.

Domnul nostru îi avertizase şi îi instruise cum să fie mai pregătiţi pentru această încercare, dar ei nau ascultat de cuvintele Lui „Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită”. Prin urmare, în momentul ispitei au fost copleşiţi, împrăştiaţi. Lecţia pentru noi este să veghem şi să ne rugăm, şi prin credinţă să ne apropiem foarte mult de Învăţătorul şi să avem deplină încredere în planul divin, şi să ne amintim asigurarea că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Domnul, al celor chemaţi după scopul Său.

Vegherea şi rugăciunea vor cultiva încrederea şi credinţa în Dumnezeu, şi ne vor cruţa de agitaţie şi frică şi poticnire, care în mod sigur vor deranja pe mulţi alţii; pentru că din acest punct de vedere al credinţei vom şti cum să aplicăm în timpul nostru şi în propriile noastre circumstanţe cuvintele Domnului către Pilat: „N-ai avea nici o putere împotriva Mea ... dacă nu ar fi fost permisă de Tatăl Meu”. Dumnezeu este încă la cârmă şi încă lucrează toate lucrurile după sfatul voii Sale. Noi trebuie să ne apropiem de Domnul şi să aşteptăm desfăşurarea planului Său cu o încredere absolută şi fără frică — decât doar în sensul că trebuie să ne temem ca nu cumva să lăsăm nefăcut ceva ce este îndrumat în Cuvântul Său.

Aşa S-a temut Domnul nostru în Ghetsimani, şi la timpul potrivit a primit asigurarea divină şi întărirea inimii, precum şi calmul odihnitor şi pacea care au însoţit propriu-zis acea asigurare. Aşa va fi şi cu noi „după ce vom suferi puţin timp” şi credinţa noastră va fi probată cum se cuvine, Domnul ne va da sprijin şi „har, ca să avem ajutor la momentul potrivit”.