Mânia omului oprită

22:30; 23:25

„Eu spun despre Domnul: «El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu

în care mă încred».” Psa. 91:2..

R4485 W. T. 1 octombrie 1909 (pag. 296-298)

La o zi după răscoală şi după salvarea sf. Pavel de către soldaţi, comandantul roman Lisias, dezorientat, a chemat Sinedriul evreiesc să asculte cazul lui Pavel; căci între timp recunoscuse că punctul de dispută era unul religios şi singura lui datorie era să păstreze pacea. Astfel lui Pavel i s-a dat o nouă ocazie să mărturisească evreilor Evanghelia — celui mai învăţăt grup al lor, celei mai influente Curţi formate din Şaptezeci. Probabil apostolul a început să-şi dea seama deja că experienţele lui grele îi furnizau ocazii superioare ca vestitor al Evangheliei. Privind înapoi cu ochiul credinţei, ne putem da seama că întotdeauna este aşa; că Domnul, ca la început, supraveghează propria lucrare. Dar numai în măsura în care ştim care este lucrarea Domnului putem avea şi folosi ochiul credinţei. Trebuie să vedem că programul divin nu este să încerce convertirea lumii în timpul de acum, ci să lase aceasta pentru viitor, pentru a fi îndeplinită prin Împărăţia Milenară a lui Cristos. Trebuie să vedem că lucrarea Lui în veacul prezent este doar aceea de a selecta sau alege Biserica, pentru a fi Mireasa, Consoarta Lui în Împărăţia Sa — asociaţii Lui în marea lucrare care va fi atunci îndeplinită pentru lume în general.

Deoarece Sf. Pavel a înţeles ocazia acordată lui, de a se adresa liderilor acestei naţiuni, el a căutat să se folosească înţelept de ea. De aceea şi seriozitatea înfăţişării lui. „S-a uitat ţintă” la audienţă şi a început să le reamintească de credincioşia sa ca evreu. El fusese întotdeauna un cetăţean model, niciodată nu încălcase legea. S-a adresat consiliului cu „fraţi”, punându-se astfel la egalitate cu ei, atât în ceea ce priveşte zelul religios cât şi învăţătura generală. De fapt, se presupune în mod general că la timpul uciderii lui Ştefan cu pietre, Pavel, pe atunci Saul din Tars, era membru al Sinedriului.

„Să nu vorbeşti de rău”

Cuvântarea pe care sf. Pavel plănuise s-o ţină a fost întreruptă de către Marele Preot care a zis „să-l lovească peste gură”. Acesta era un semn special de ofensă şi un protest împotriva cuvintelor rostite. Domnul nostru declară: „Întunericul … urăşte lumina”. Nu este incorect să presupunem că Marele Preot simţise că propriul său curs în viaţă era în mod deosebit condamnat de cuvintele sf. Pavel. Iosefus îl acuză pe Anania că era un făţarnic de cea mai joasă speţă, care primea mită, dar atât de viclean încât publicul în general îl aprecia. Întrerupt pe neaşteptate din vorbire, apostolul a strigat: „Te va bate Dumnezeu, perete văruit!”. Profeţia sa adeverit. După doi ani Anania a fost îndepărtat, iar după şase ani a avut o moarte oribilă, propriul său fiu fiind asociat cu asasinii, care l-au scos din ascunzătoare întrun şanţ şi l-au ucis.

Termenul „perete văruit” se aplica la mormintele obişnuite care erau acoperite cu o lespede de piatră inscripţionată. Acestea erau văruite frecvent, ca să se discearnă cu uşurinţă, pentru ca vreun călător să nu calce pe ele şi, conform ritualului evreiesc, să fie întinate. Piatra curată, de un alb sclipitor, era frumoasă, dar dedesubt era stricăciune. Tăria simbolului care reprezintă făţărnicia este evidentă. Unii care l-au auzit pe apostol au răspuns: „Insulţi pe marele preot al lui Dumnezeu?” Sf. Pavel a răspuns: „N-am ştiut, fraţilor, că este marele preot, căci este scris: «Pe mai-marele poporului să nu-l vorbeşti de rău»”. Ne vom aminti că apostolul Pavel niciodată nu şia recăpătat pe deplin vederea după ce a fost orbit pe drumul Damascului. Domnul a refuzat săl uşureze de vederea imperfectă, ca un „ţepuş în carne”, dar l-a asigurat că în compensare va avea mai mult din harul divin, acest răspuns la rugăciune apostolul acceptându-l cu bucurie. De aceea, este posibil ca el să nu-l fi recunoscut pe marele preot, sau sugera faptul că era nedemn. Unii pretind că Anania a uzurpat poziţia şi de aceea cuvintele apostolului ar fi putut însemna că el nu recunoştea că adevăratul Mare Preot era prezent. Părerea de la urmă este implicată prin faptul că sf. Pavel nu şi-a cerut iertare pentru cuvintele sale, ci doar a arătat că el recunoştea pe deplin Legea Divină, că aceia care conduceau să nu fie defăimaţi.

Aceasta este astăzi o regulă bună pentru oricine. Tendinţa de a vorbi de rău despre demnitari, de a-i dezaprecia, de a-i caricaturiza, este un păcat predominant, care face mult mai mult pentru subminarea unei guvernări bune decât par să-şi dea seama cei care batjocoresc. Fără îndoială că există situaţii şi moduri de a protesta împotriva lucrurilor şi metodelor cu care nu suntem pe deplin de acord. Dar poporul lui Dumnezeu trebuie să fie în special în favoarea legii şi ordinii, cu atâta dreptate câtă se poate obţine, aşteptând dreptatea absolută la timpul când Împăratul împăraţilor Îşi va fi luat Tronul Milenar. Între timp, porunca Lui pentru noi este să fim „supuşi autorităţilor care sunt” şi „atât cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii” — pe cât este posibil.

Remarcăm în treacăt că unii sunt dispuşi chiar să vorbească în glumă despre Domnul şi despre Scripturi. Aceasta este o practică periculoasă. „Începutul înţelepciunii este frica (reverenţa, în trad. engleză, n.t.) de Domnul”; şi aceasta trebuie să continue în noi şi să crească pe măsură ce anii trec, dacă vrem să ne întărim chemarea şi alegerea pentru lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care-L iubesc şi-L respectă.

Sf. Pavel ca un general

Lovirea prizonierului şi replica lui a întrerupt la începutul ei sperata prezentare a Evangheliei. Apostolul a simţit că prejudecata împotriva lui era în aşa măsură încât nicio cuvântare de-a lui nu-i putea afecta pe ascultători. Ei erau dominaţi de marele preot, a cărui lipsă de dreptate s-a manifestat atât de devreme. Ca un general, găsind că un atac frontal nu era de folos, el şi-a reorientat forţele şi cu o mişcare laterală a câştigat simpatia unei întregi jumătăţi dintre ascultătorii lui; şi în acelaşi timp şi-a asigurat ocazia de a arăta că doctrina pe care el o predica era concluzia logică a credinţei tuturor din cea mai mare sectă, numită Farisei. A făcut aceasta strigând: „Fraţilor, eu sunt fariseu, fiu de farisei; sunt judecat din cauza nădejdii în învierea morţilor”. Totul era strict adevărat. Cuvântul Fariseu înseamnă o persoană care pretinde sfinţenie totală faţă de Dumnezeu. Iar sf. Pavel n-a renunţat niciodată la această atitudine. Experienţele lui pe drumul Damascului îi schimbaseră cursul comportării, dar nu-i schimbaseră atitudinea inimii, care, de la început, a fost loială lui Dumnezeu „cu toată curăţia conştiinţei”.

Apostolul ştia bine că Sinedriul era aproape egal împărţit între ultra-ortodocşi, Fariseii, care pretindeau sfinţenie, şi Saducheii agnostici şi critici radicali, care numărau printre ei pe mulţi dintre cei mai proeminenţi evrei, inclusiv preoţi. Efectul strigătului său a fost instantaneu. Fariseii i-au ţinut partea ca unuia care credea în anumite privinţe ca şi ei, deşi nu puteau sprijini toate învăţăturile lui. Având de ales între Saducheii necredincioşi şi un fariseu ciudat, ei au îmbrăţişat prompt cauza celui din urmă. S-a iscat zarvă, unii căutând să-i ia viaţa, iar alţii să-l apere. Din nou soldaţii lui Cezar au fost nevoiţi să intervină între facţiunile războinice ale poporului lui Dumnezeu. Ce scenă tristă! Ce jalnic lucru, ca aceia care posedau mult avantaj în toate felurile ca evrei sub instruirea divină, să neglijeze atât de mult lecţiile Legii divine cu privire la dreptate şi la drepturile reciproce, ca să nu mai amintim de învăţătura „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Ce jalnic este că uneori acelaşi lucru este adevărat printre creştinii care apreciază încă şi mai mult standardele divine, şi sunt sub legământul de aşi da viaţa pentru fraţi, şi sunt chiar avertizaţi că nu vor putea câştiga premiul pe care-l caută decât dacă ajung la punctul de a-şi iubi vrăjmaşii!

Adevărat, lovirea cu pumnii nu este populară în zilele noastre printre oamenii civilizaţi, dar oare nu se poate face o cruzime şi mai mare cu limba, decât cu mâna? Şi nu este adevărat că mulţi, chiar dintre cei care s-au numit cu numele lui Cristos şi au făcut un legământ de consacrare de a face voia Lui, se muşcă şi se devorează unul pe altul sub influenţa spiritului Adversarului — „mânie, răutate, ură, invidie, ceartă”. Văzând aceste lucruri, să nu învăţăm noi o lecţie valoroasă care să ne facă în stare să slăvim mai bine pe Tatăl nostru din ceruri?

Întors la fortăreaţă şi în siguranţă, apostolul fără îndoială s-a minunat în ce fel fusese slăvit Domnul prin ultima sa experienţă. Adesea este aşa şi cu noi. Dar acolo unde nu putem urmări providenţele Domnului şi nu putem vedea rezultatul, avem cu atât mai bună ocazie de a trăi credinţa care se poate încrede ferm în El, vie ori şi ce. Evident, Comandantul fortăreţei a aflat că prizonierul lui nu era un om obişnuit, ci unul calm şi atent, demn, umilit şi stăpân pe sine, în timp ce împotrivitorii lui erau reversul a toate acestea, dovedind astfel unei minţi fără prejudecăţi că probabil apostolul avea dreptate în această controversă. Această schimbare de atitudine faţă de sf. Pavel s-a manifestat prin tratarea cu bunătate a nepotului acestuia din urmă, care auzise că patruzeci de pretinşi religioşi, uitând de Legea divină „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, s-au legat prin jurământ că nu vor mânca nici nu vor bea până ce vor omorî pe sf. Pavel, un om care nu le făcuse niciun rău, şi care, dimpotrivă, încercase cât mai înţelept posibil să le facă bine. La îndemnul mamei lui, sora sf. Pavel, tânărul a fost lăsat să intre în fortăreaţă şi i-a explicat unchiului său complotul, care l-a trimis la Lisias, Comandantul. Acesta a luat băiatul de mână şi a mers într-un loc ascuns, a ascultat povestea şi l-a lăsat să plece, spunândui să ţină secret acest lucru. El a priceput că se afla în conflict cu cel puţin jumătate din evreimea influentă, şi că cea mai înţeleaptă cale ar fi să-l pună pe prizonier sub protecţia guvernatorului Felix, la Cezareea. Prin urmare, chiar în seara aceea pe la ora 9, două sute de infanterişti, două sute de suliţaşi, şi şaptezeci de cavalerişti l-au luat pe apostol să-l ducă în alt loc, unde, ca un ambasador legat, va avea noi ocazii pentru a-L reprezenta pe marele lui Învăţător.

Lecţiile pentru noi sunt grija provodenţială a lui Dumnezeu şi cum operează aceasta faţă de cei credincioşi ai Săi, cum a fost apostolul şi cum sunt toţi cei care „au făcut legământ cu El prin jertfă”, Întâmplarea arată cum Dumnezeu preferă să folosească mijloace naturale mai degrabă decât mijloace supranaturale, şi cum toţi trebuie să fie vigilenţi să servească în orice clipă şi întotdeauna cauza Domnului. Scopurile lui Dumnezeu se vor împlini, dar ferice de bărbatul sau femeia, băiatul sau fata, socotiţi vrednici de privilegiul vreunui serviciu pentru Domnul sau pentru cel mai mic dintre ucenicii Lui. Să fim deci în mod continuu veghetori, întro atitudine a minţii plină de interes, dorind să ştim gândul Domnului în orice lucru. Cât despre apostol, el fără îndoială a învăţat o lecţie pe care noi toţi o putem considera de folos; anume, că în timp ce avem deplină încredere în voinţa divină, este pentru noi să ne protejăm viaţa şi interesele în mod rezonabil şi potrivit, cât şi pe cele ale altora.

Textul de bază este foarte impresionant în legătură cu această lecţie. Fie că ei sau alţii recunosc sau nu faptul, cei care au pe Domnul ca refugiu şi tărie au grijă şi protecţie supranaturale.