VDM

Ambasadorul lui Cristos, prizonier

21:27-39

„Ia-ţi partea ta la suferinţă, ca un bun ostaş al lui Cristos Isus.” 2 Tim. 2:3.

R4484b W. T. 1 octombrie 1909 (pag. 295-296)

Sf. Pavel, însoţit de Luca şi Trofim din Efes, Aristarh din Tesalonic, Sopater din Bereea, Secundus din Tesalonic, Gaius din Derbe, Timotei din Listra şi Tihic din Efes, au ajuns la Ierusalim vineri 27 mai, anul 57 d.Cr. El se întorcea din a treia călătorie misionară printre neamuri. Fusese absent şapte ani. După cum am văzut, Domnul a permis să ajungă la el avertizări că putea să se aştepte la necazuri — lanţuri şi inchisoare — în Cetatea Sfântă. Totuşi, acest nobil ambasador pentru Cristos, perseverent, sosise acum. El şi asociaţii lui, ne vom aminti, au adus cu ei colecte de bani de la Bisericile din Asia Mică pentru Biserica din Ierusalim, care, se pare, avea într-o anumită măsură necazuri financiare.

Primirea lor în prima zi a avut se pare un caracter privat şi personal, dar a doua zi, care probabil a fost Ziua Cincizecimii (Fapt. 20:16), apostolii şi fraţii conducători s-au adunat pentru a-i primi pe sf. Pavel şi pe însoţitorii lui într-un mod mai oficial. Sf. Iacov, frate (sau văr) cu Domnul nostru, se pare că era conducătorul recunoscut în Biserica din Ierusalim. Nu se face referire la ceilalţi apostoli. Probabil unii dintre ei erau absenţi, implicaţi în lucrare în alte locuri. Sf. Pavel a povestit despre călătoria lui misionară printre neamuri şi despre binecuvântarea Domnului asupra lucrării de slujire a Adevărului, în ciuda necazurilor permise. Putem presupune de asemenea că în acelaşi timp s-au predat şi ajutoarele.

Frica de om — o cursă

Scurta relatare indică faptul că fraţii din Ierusalim au fost tulburaţi considerabil de prezenţa sf. Pavel la ei. S-au temut nu numai pentru siguranţa lui personală, ci şi că venirea lui putea să provoace persecuţii împotriva lor, a tuturor. Activitatea şi perseverenţa lui l-au făcut bine cunoscut evreilor din partea influentă a lumii în care lucrase. Obiceiul evreilor, ca religioşii zeloşi să vină frecvent la Ierusalim pentru celebrarea sărbătorilor religioase, ia ţinut pe evreii din Ierusalim în contact cu interesele religioase din întreaga lume. Sf. Iacov şi colaboratorii lui au înţeles că, după toate probabilităţile, s-ar putea ca evreii din Efes, Atena, Tesalonic, Bereea etc., să fie prezenţi ca să celebreze sărbătoarea Cincizecimii. Ei ştiau că activitatea sf. Pavel era deja cunoscută şi că unii, chiar dintre credincioşii creştini, erau tulburaţi de veştile despre învăţăturile lui — că Legea era moartă şi că nimeni nu mai trebuia să-i dea atenţie. Ei l-au sfătuit să nege aceste păreri parţial greşite, să meargă la Templu şi să se asocieze cu câţiva fraţi care făcuseră Juruinţa de Nazireat. Ei nu iau sugerat lui Pavel să facă această Juruinţă, ci să fie prezent cu aceşti fraţi, ca o recunoaştere a caracterului potrivit al acţiunii lor, şi să le suporte cheltuielile, care includeau nu doar rasul capetelor şi arderea părului, ci şi costul jertfirii pentru ei a patru animale fiecare.

Sf. Iacov şi conducătorii Bisericii, evident, au înţeles poziţia sf. Pavel destul de bine. El învăţa neamurile că nu era necesar să devină evrei, nici să respecte ritualurile evreieşti, ci, în loc să caute favoarea lui Dumnezeu prin tipuri şi umbre, ei ar trebui să privească la Cristos şi cum a împlinit El în mod antitipic cerinţele Legii. El învăţa că Legea nu putea mântui nici pe evrei nici pe neamuri, ci numai credinţa în Cristos putea aduce un suflet în relaţie cu Dumnezeu. El învăţa că în timp ce anumite binecuvântări ale lui Dumnezeu rămâneau încă pentru evrei (Rom. 11:27), în acest Veac Evanghelic Dumnezeu alegea o Sămânţă Spirituală a lui Avraam atât dintre evrei cât şi dintre neamuri. El învăţa de asemenea că oricine, evrei sau neamuri, care încerca să ţină Legea în ideea că astfel va merita viaţă veşnică, acesta în mod sigur o va pierde; pentru că „prin faptele Legii nimeni nu va fi îndreptăţit” înaintea lui Dumnezeu. Totuşi, nimic din toate acestea nu contrazicea ceea ce sf. Iacov şi alţii l-au sfătuit pe sf. Pavel să facă pentru cei patru oameni care făcuseră Juruinţa de Nazireat. Raderea capetelor şi oferirea jertfelor ca cerinţă a Legii care reglementa Juruinţa lor, în niciun sens al cuvântului nu intervenea sau nu încerca să adauge la meritul sacrificiului lui Cristos. Totuşi, după judecata noastră, putea fi urmată o cale mai curajoasă. Se pare că tocmai metoda de a preveni împotrivirea publicului a servit ca s-o aţâţe. Să nu uităm totuşi că Domnul ar fi putut aranja lucrurile altfel; ar fi putut conduce lucrurile diferit dacă ar fi vrut. Să ne amintim că Domnul ştia dinainte că Pavel va fi asaltat de necazuri, şi le prezisese. Cei care sunt în relaţie strânsă cu Domnul au asigurarea Lui că toţi paşii le sunt aranjaţi de El şi că toate lucrurile vor lucra împreună pentru binele celor care iubesc pe Dumnezeu şi care au fost chemaţi potrivit scopului Său. Ce mângâiere! Ce consolare este aceasta pentru tot poporul Domnului! Nu-i de mirare că aceştia pot avea linişte, odihnă, pace, chiar în timp de furtună şi necaz!

Cedarea la prejudecăţi este

fără izbândă

Planul ca sf. Pavel să pară că sprijină parţial Legea a avut se pare succes câteva zile, dar când cele şapte zile erau aproape de sfârşit, el a fost recunoscut de evreii care veniseră din Asia. Aceştia îl văzuseră pe apostol cu Trofim, grecul, şi au sărit la concluzia că acesta din urmă era unul dintre cei patru ale căror capete au fost rase. Aceasta ar fi fost o ofensă gravă din punct de vedere evreiesc. Numai evreilor le era îngăduit în incinta sfântă a Templului, în afara căreia se afla o Curte a Femeilor şi de asemenea o Curte a Neamurilor. Un zid de piatră separa aceste două secţiuni şi constituia ceea ce în altă parte apostolul face aluzia a fi „zidul de la mijloc al despărţiturii” (Efes. 2:14). Acest zid era înalt de patru picioare şi jumătare (1,35 m, n.t.) şi pe el se afla o placă, descoperită recent de Societatea de Cercetare din Palestina, pe care scria: „Nimeni de alt neam nu are voie să intre dincolo de balustrada şi zidul care înconjoară Templul. Dacă cineva este prins acolo, să ştie că este vinovat de pedeapsa cu moartea care va urma”. Sf. Pavel a fost acuzat de această încălcare, şi nu grecul care se presupunea că a fost înşelat de apostol. Din această cauză viaţa apostolului Pavel a fost în pericol din partea mulţimii care s-a adunat în grabă la strigătul evreului din Asia că Templul era profanat.

În timp ce mulţimea îl bătea pe apostol, căutând să-l omoare, un Căpitan sau Colonel al soldaţilor romani din fortăreaţa Antonia aflată în apropierea Templului, şi-a dat seama de zarvă şi a venit în grabă cu o trupă de soldaţi. Bătaia a încetat. Poporul, care nu învăţase să respecte maiestatea Legii Romane, a devenit ascultător de forţele ei militare.

Apostolul a fost legat cu lanţuri de fiecare braţ de câte un soldat. Comandantul, vrând să afle cauza zarvei şi neputând înţelege mărturiile contradictorii, a dus pe prizonier în fortăreaţă. Dar mulţimea, dezamăgită că a pierdut ocazia de a-i lua viaţa, sa repezit să-l smulgă de la soldaţi sau să-l omoare în timp ce era încă în mâinile lor. Ce spirit ucigaş poate fi stârnit, şi pe neaşteptate, nu numai în inimile evreilor dar şi ale neamurilor! Şi cât de adesea găsim în paginile istoriei că asemenea violenţă şi absurditate s-au manifestat în numele şi în apărarea diferitelor religii! Cât de străin de toate aceste lucruri este ceea ce sf. Pavel numeşte „spiritul unei minţi sănătoase” — spiritul raţiunii, dreptăţii — ca să nu mai vorbim de spiritul generozităţii, amabilităţii iubitoare şi a milei duioase! Aşa cum vederea nechibzuinţei şi grosolănia unui om beat trebuie să dea o mare lecţie de cumpătare pentru mintea fiecărui bărbat sau a fiecărei femei cu gândire corectă, tot aşa, o scenă ca aceasta, fie că este văzută cu ochii naturali sau cu mintea în paginile tipărite, ar trebui să fie o lecţie durabilă împotriva a orice este atât de grosolan şi nechibzuit. Fiecare exemplu de bigotism religios şi violenţă fanatică să spună inimilor noastre o lecţie în direcţia opusă, şi să stabilească în noi hotărâri că, prin harul lui Dumnezeu, nu vom fi niciodată atât de nechibzuiţi, atât de răi; ci dimpotrivă, vom deveni mai gentili şi mai buni şi asemenea lui Cristos, pe măsură ce zilele trec.

Venirea mulţimii i-a făcut pe soldaţi să strângă rândurile aşa încât să nu-şi piardă prizonierul, şi astfel apostolul a fost ridicat de pe picioare şi dus de soldaţi pe scări în sus.

Curajul acestui ambasador al lui Cristos şi promptitudinea lui de a se folosi de fiecare ocazie pentru a spune mesajul Învăţătorului Său a fost aici minunat exemplificat. Am fi putut presupune că din pricina bătăii primite de la mulţime şi a tratamentului mai mult sau mai puţin dur primit până la poarta fortăreţei, orice om obişnuit ar fi fost biruit de frică şi nelinişte. Dar tocmai aici sf. Pavel, calm şi stăpânit, i-a cerut comandantului privilegiul de a vorbi poporului, sugerând, fără îndoială, că ei înţeleseseră greşit ceea ce făcea el şi că în câteva cuvinte ar putea să-i liniştească. Ofiţerul a fost uimit, pentru că apostolul vorbea greceşte fluent. Gândea că poate el era „egipteanul acela”, amintit de Iosefus, care, cu ceva timp în urmă, strânsese un mare număr de evrei nemulţumiţi cărora li sa prezentat ca Mesia, şi care, ca urmaşi ai lui, au făcut multe necazuri autorităţilor romane. Sf. Pavel a răspuns că el era evreu, dintr-o cetate onorabilă, şi a cerut din nou privilegiul să vorbească poporului, şi i s-a dat. Apostolul a predicat prompt pe Cristos. Fără îndoială că a considerat experienţele sale dramatice bine răsplătite de privilegiul acelui moment — privilegiul de a spune unui număr considerabil de oameni despre Isus; că El era Mesia cel promis în Lege şi în profeţii; că moartea Lui de sacrificiu a constituit jertfa de răscumpărare pentru viaţa pierdută a lui Adam, şi, bineînţeles, preţul de răscumpărare pentru toţi copiii lui, care au murit sub condamnarea lui. În mod sigur a menţionat şi că acum Mesia cheamă o clasă spirituală a „roadelor dintâi” pentru a fi asociaţi cu El în Împărăţia Milenară, şi că în scurt timp Israel şi toate popoarele vor avea privilegiile şi binecuvântările acelei Împărăţii. În mod sigur a arătat şi că acum este timpul potrivit; că acum este timpul să ne întărim chemarea şi alegerea pentru partea cea mai importantă, cea spirituală, din Legământul Avraamic.

Pavel a început şi le-a spus despre călătoriile lui misionare şi despre cât de mulţi dintre neamuri primeau cu bucurie mesajul şi îşi dădeau inimile Domnului în consacrare deplină. Dar atât de puternică era prejudecata evreilor, încât simpla menţionare că această mare binecuvântare va merge şi la neamuri pe aceleaşi condiţii a reaprins flacăra urii şi violenţei, şi strigătele şi batjocurile lor au umplut văzduhul. Colonelul roman, nedumerit de situaţie, a tras concluzia că, dacă exista atâta împotrivire, trebuiau să fie motive pentru aceasta. „Unde iese mult fum, trebuie să fie foc”. Aşa că a poruncit ca apostolul să fie biciuit până va mărturisi ce rău a făcut încât să creeze astfel de zarvă, şi până va promite reformare. Porunca a fost pusă imediat în aplicare. Au început să lege pe sf. Pavel de un stâlp încovoiat pentru biciuire. Dar el a oprit deodată procedura întrebând: „Vă este îngăduit să bateţi pe un roman care nu este judecat?” Colonelul a poruncit să fie dezlegat imediat, pentru că deja depăşise legea în această chestiune. El la crezut pe cuvânt pe apostol că era cetăţean roman; pentru că a pretinde aceasta şi apoi a se dovedi că era o pretenţie neadevărată, ar fi însemnat moarte sigură. Apostolul a fost ţinut ca prizonier pentru a fi judecat.

Mai sunt aici câteva lecţii pentru noi. În timp ce nui condamnăm aspru pe evrei pentru simţămintele lor egoiste, îndârjite, de împotrivire faţă de neamuri, să remarcăm câtă pagubă le-a produs această îndârjire şi egoism evreilor înşişi. Dacă n-ar fi fost acest spirit greşit, fără îndoială că mulţi alţii din acel timp ar fi fost gata să asculte Evanghelia. De aceea, lecţia pentru noi este să înlăturăm răutatea, egoismul, antipatiile, amărăciunea din inima noastră, din mintea noastră, din conduita şi cuvintele noastre; şi în locul lor să ne îmbrăcăm cu spiritul Domnului nostru Isus Cristos — un spirit de umilinţă, blândeţe, răbdare, îndelungă-răbdare, bunătate frăţească, iubire.

O altă lecţie pentru noi este că atunci când trecem prin încercări şi dificultăţi, oricât de nedrepte şi oricât ne dăm seama că ele nu pot veni asupra noastră fără permisiunea Domnului, totuşi avem libertatea să folosim orice mijloace legitime pentru a ne ajuta şi a ne elibera — exact aşa cum sf. Pavel s-a folosit de cetăţenia lui romană. Dumnezeu i-a dat dinainte acea măsură de protecţie şi ar fi fost vinovat de neglijenţă să n-o fi folosit şi să fi aşteptat ca Domnul să-l scape în vreun mod miraculos.Sf. Pavel, însoţit de Luca şi Trofim din Efes, Aristarh din Tesalonic, Sopater din Bereea, Secundus din Tesalonic, Gaius din Derbe, Timotei din Listra şi Tihic din Efes, au ajuns la Ierusalim vineri 27 mai, anul 57 d.Cr. El se întorcea din a treia călătorie misionară printre neamuri. Fusese absent şapte ani. După cum am văzut, Domnul a permis să ajungă la el avertizări că putea să se aştepte la necazuri — lanţuri şi inchisoare — în Cetatea Sfântă. Totuşi, acest nobil ambasador pentru Cristos, perseverent, sosise acum. El şi asociaţii lui, ne vom aminti, au adus cu ei colecte de bani de la Bisericile din Asia Mică pentru Biserica din Ierusalim, care, se pare, avea într-o anumită măsură necazuri financiare.

Frica de om — o cursă

Cedarea la prejudecăţi este

fără izbândă