„Robul acela” şi „robiI împreună cu el”

R4482 W. T. 1 octombrie 1909 (pag. 292-294)

Aplicarea lui Matei 24:45 la noi, cam cu paisprezece ani în urmă, numindu-ne „robul acela”, n-a venit de la noi, ci de la unul care acum ne este vrăjmaş amarnic, şi care pretinde că, chiar dacă am ocupat acea poziţie, am pierdut-o în favoarea unui succesor. Noi n-am luat parte la discuţia care a urmat. Răspândirea acestei chestiuni printre cititori a venit de la împotrivitorii noştri. Noi ne-am abţinut de la orice aluzie la acea scriptură, cu exepţia a două ocazii când a părut necesar: (1) În tratarea generală a întregului capitol 24 din Matei, în „Studiile Zorile” Vol. IV, capitolul XII; şi (2) când acest pasaj a apărut într-una din Lecţiile Şcolii Duminicale Internaţionale. Totuşi, de curând, împotrivirea violentă a vrăjmaşilor noştri ia stârnit pe mulţi dintre fraţii noştri la o examinare a subiectului. Ca urmare, chestiunea a devenit una importantă în Biserică. Prietenii noştri insistă că această scriptură arată că la sfârşitul acestui Veac Evanghelic Domnul nu va folosi multe canale pentru distribuirea Adevărului, ci unul singur, şi că alţii vor avea privilegiul să fie „robi împreună cu el” (conlucrători). Ei insistă că faptele legate de acest timp de seceriş demonstrează din belşug această interpretare. Ei susţin că toţi au primit cunoştinţa Adevărului Prezent direct din publicaţiile Societăţii de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere, sau indirect prin aceia care şi-au primit iluminarea prin acest canal. În mod corespunzător, ei sunt bucuroşi să coopereze la lucrarea Societăţii ca „robi” asociaţi, crezând că prin aceasta urmează conducerea Providenţei Divine, cât şi instrucţiunile Cuvântului Divin. Ei cred că aceia care fac altfel se opun Cuvântului Divin, se opun lucrării de seceriş, şi îşi vor atrage daune.

Împotrivitorii noştri sunt adesea amarnici şi sarcastici după ce iau o poziţie antagonistă. Ei răspund că expresia „robul acela” trebuie înţeleasă că înseamnă toţi membrii Bisericii lui Cristos, şi că expresia „robi împreună cu el” este fără sens, pentru că se referă la aceeaşi clasă. Ei declară că deşi este adevărat că au primit prima iluminare cu privire la valoarea morţii lui Cristos ca „Răscumpărare pentru toţi”, şi primele cunoştinţe despre „Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor”, şi prima lor apreciere a „chemării cereşti”, şi primele cunoştinţe despre Parousia şi timpul de seceriş al acestui veac, şi primele cunoştinţe despre împlinirea profeţiilor în legătură cu acest timp de seceriş, şi prima lor înţelegere a naturii omului şi a lucrării de răscumpărare, ispăşire şi regenerare, din publicaţiile acestei Societăţi, totuşi ei sunt de părere că toate aceste lucruri au fost publicate de alţii mai înainte şi caută să găsească acele cărţi. Ei mai pretind că a aplica această Scriptură la noi ar însemna că noi suntem infailibili.

Prietenii noştri răspund că Societatea na pretins niciodată că este infailibilă; că publicaţiile ei nu sunt scrise în acel stil; că ele numai pun înaintea cititorilor Scripturile şi arată înţelesul lor din Scripturi, şi lasă lecţia sau concluzia la judecata fiecărui cititor. Mai departe, ei declară că dacă vreo carte sau set de cărţi prezintă Planul Divin al Veacurilor şi interpretările scripturale prezentate în „Studiile Zorile” şi în alte publicaţii ale Societăţii, ei nu le-au văzut niciodată, n-au auzit de ele şi nu cred că acestea există, şi că ar plăti un preţ bun ca să li se împrumute un exemplar. Ei arată că „Turnul de Veghere” n-a pretins niciodată că a iniţiat doctrina Alegerii şi a Harului Liber, a Îndreptăţirii şi Sfinţirii, a Restabilirii, a Botezului etc. Arată de fapt că le este binecunoscut tuturor că sau publicat mii de cărţi despre aceste subiecte, unele dintre ele cu secole în urmă; dar arată şi că niciunul din aceste subiecte n-a fost vreodată prezentat ca acum în publicaţiile Societăţii; că aceste prezentări din trecut, în loc să lumineze, întunecă înţelegerea şi pun în confuzie mintea şi inima şi se contrazic unele pe altele, şi că, dimpotrivă, în publicaţiile Societăţii toate aceste subiecte sunt armonizate şi unite aşa cum nimeni nu s-ar fi putut gândi că este posibil.

Ei arată că a atribui această armonie înţe­lepciunii umane sau întâmplării ar fi absurd; că s-ar acorda prea mare onoare unei fiinţe umane a presupune că după opsprezece secole de conflicte creştine, patimă şi persecuţie din cauza lipsei de armonie în înţelegere, vreo fiinţă umană fără ajutor special divin să se ridice acum şi, să zicem aşa, cu o singură mişcare de baghetă, să aducă armonie şi raţiune, frumuseţe şi lumină din Cuvântul lui Dumnezeu şi în fiecare parte a lui. Ei declară că o astfel de vedere ar fi mult mai dificil de acceptat decât cea pe care ei au adoptat-o, bazată pe înţelegerea lor a lui Matei 24:45 şi a evenimentelor legate de acest timp de seceriş. Ei declară că, după judecata lor, nu există o altă interpretare a faptelor actuale decât aceea prezentată în promisiunea Domnului nostru; că la timpul potrivit, la sfârşitul veacului, în timpul prezenţei Sale, El va scoate din comoara Sa de Har, Înţelepciune şi Adevăr, lucruri „noi şi lucruri vechi”, şi că El va alege în acel timp un canal deosebit prin care acele binecuvântări vor fi prezentate atenţiei casei credinţei — indicând de asemenea că le va fi acordat un privilegiu şi altora care se vor putea uni în serviciu ca „robi împreună cu el”. Ei arată că aceia care au devenit astfel „robi împreună cu el” au fost binecuvântaţi şi folosiţi în lucrarea secerişului, în timp ce alţii care sau împotrivit, au mers în „întunericul de afară” al nominalismului în ceea ce priveşte adevărul „secerişului” şi slujirea lui.

Ei arată faptul că mulţi predicatori şi studenţi ai Bibliei resping şi condamnă publicaţiile Societăţii chiar pe seama faptului că este absurd să se aştepte în această zi o armonie completă a învăţăturilor Bibliei, pentru care învăţaţii Bisericii au dus lupte timp de secole, şi de aceea refuză să examineze Planul Divin al Veacurilor, preferând să se îndrepte spre teoria Evoluţiei şi spre vederile Criticii Radicale asupra Bibliei, zicând că ea este o colecţie de „basme băbeşti” care nu pot fi armonizate între ele şi nici cu raţiunea.

Adversarii noştri, neputând răspunde, sunt în mod corespunzător mânioşi. Unii dintre ei luptă deschis împotriva publicaţiilor Societăţii, în timp ce în privat le studiază să găsească interpretări scripturale cu care apoi fac paradă ca fiind ale lor înşişi, şi ca o dovadă că Domnul nu foloseşte doar un singur canal, „robul acela”, pentru a aduce hrană la timpul cuvenit pentru casa credinţei. Alţii, mai şireţi, descurajează indirect folosirea publicaţiilor Societăţii, în timp ce, într-un sens, le laudă, iar dacă sunt întrebaţi, sunt obligaţi să recunoască faptul că literatura Societăţii a fost canalul prin care Domnul le-a trimis practic tot ce ştiu despre Biblie şi scopurile divine. Ei caută să întoarcă minţile celor luminaţi în altă direcţie, spunându-le că „fiecare trebuie să sape” el însuşi după nestematele Adevărului divin; că publicaţiile Societăţii le-au dat doar startul la care ei trebuie acum să aducă îmbunătăţiri, aşa încât în cele din urmă învăţăturile ei vor rămâne mult în urmă. Aceşti „robi împreună cu robul acela”, neloiali, mai sugerează că există pericolul de a venera Societatea, şi că pentru a evita să facă astfel este practic necesar săi dea cu piciorul, sau să-i întoarcă spatele. Ei zic: Hadeţi să facem un studiu Biblic, dar să excludem publicaţiile Societăţii! Să dăm impresia că suntem mari studenţi şi învăţători ai Bibliei care am descoperit noi înşine aceste Adevăruri. Dar să punem chestiunea plauzibil şi cu umilinţă, pretinzând că dorinţa noastră este doar de a înălţa Cuvântul lui Dumnezeu şi a-l studia numai pe acesta!

Prietenii noştri răspund că ei nu sunt în pericol de a venera Societatea sau pe altcineva; că experienţa lor în venerarea omului şi în venerarea sectei sunt lucruri ale trecutului. Ei declară că au fost conduşi afară din aceste forme de idolatrie, la o reverenţă şi cinstire cuvenită a lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său, de către publicaţiile Societăţii şi nu de către altele, şi că ei niciodată nu au auzit de vreo învăţătură care, într-un limbaj atât de clar şi inconfundabil, să păzească poporul Domnului împotriva oricărei forme de venerare a omului, a sectei etc., şi că nimeni altcineva na prezentat atât de complet şi amănunţit drepturile şi libertăţile poporului Domnului împotriva tendinţelor înrobitoare ale marelui Adversar şi ale episcopilor, slujitorilor şi bătrânilor. Ei susţin că, tocmai din acest motiv, Vol. VI al „Studiilor Zorile” este detestat de unii care doresc să „stăpânească peste moştenirea lui Dumnezeu”. Aceştia arată că ei înşişi şi strămoşii lor, de generaţii, au avut adunări biblice şi studii biblice, toate fără un scop anume, până când Domnul, la timpul potrivit, le-a trimis „Cheile Bibliei”, prin Societate. Ei arată că a ignora această conducere a Domnului şi a exclude din studiul Bibliei pe învăţătorul trimis de Domnul, ar însemna a dezonora pe Domnul care l-a trimis şi a respinge mâna Sa de ajutor; şi că singurul rezultat care poate urma din acest lucru este pierderea treptată a luminii — pierderea proporţională a Spiritului sfânt, a Spiritului Adevărului, şi în cele din urmă ajungerea în „întunericul de afară” al lumii şi al bisericii nominale, din care au fost salvaţi prin Adevăr. Ei declară că aceasta ar corespunde cu întoarcerea scroafei să se scalde iarăşi în mocirlă şi a câinelui la vărsătura lui, după cum declară apostolul. Ei declară că a lua o astfel de cale, pentru ei ar însemna o lipsă de apreciere a faptului că au fost chemaţi din întuneric la lumina aceasta minunată, o lipsă de apreciere a luminii „luceafărului de dimineaţă”, promisă de Domnul ca un precursor al răsăritului glorios al Soarelui noii dispensaţii. 2 Pet. 1:19.

Mai departe ei arată că Volumele de „Studii în Scripturi Zorile” sunt practic Biblia însăşi întro formă aranjată, sistematică; şi că tocmai această sistematizare a Bibliei este ceea ce i-a adus la iluminarea lor prezentă şi la bucuria în Spiritul sfânt. Ei declară că disputele, speculaţiile şi ghicirile cu privire la lucrurile nedescoperite în Cartea lui Dumnezeu sunt adesea numite „studiu Biblic”, şi că ei se tem de acestea şi doresc să se ţină aproape de Domnul şi de mesajul care ei cred că El li la trimis, şi că, de aceea, ei preferă să studieze Biblia în lumina şi sub conducerea „Studiilor Bereene” şi a „Studiilor în Scripturi”, şi să caute mai departe lumină în aceeaşi direcţie, fără să aştepte descoperiri speciale în propria lor minte sau din diferite direcţii. Ei declară că nu există alte scrieri sau învăţături care se pot compara cu cele ale Societăţii în loialitatea faţă de Biblie şi că, de aceea, decizia lor este să se ţină tare de ceea ce deja au primit şi să se ferească de „tot felul de învăţături străine”, interpretări fanteziste, tipuri fabricate, simboluri şi interpretări personale.

„Peste toate averile Sale”

Împotrivitorii noştri sunt gata să admită că Domnul a folosit Societatea de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere drept mijloc sau servitor al Său în distribuirea mesajului secerişului întro măsură remarcabilă — într-un mod şi grad greu de crezut, şi niciodată egalat — în multe limbi şi la îndemâna multor „robi împreună cu robul acela”, Colportori, Peregrini, Voluntari etc. Ei admit că nu este nicio îndoială că s-a făcut un serviciu remarcabil, şi prin urmare că este indiscutabil pentru cei care cred că există o lucrare de seceriş în progres, că Societatea este un servitor al mesajului secerişului întrun sens foarte profund şi deosebit, chiar dacă ei contestă că ea a împlinit Matei 24:45 ca fiind „robul acela”. Prietenii noştri, pe de altă parte, arată că foarte rar, într-adevăr, există vreo ceartă sau dispută referitoare la privilegiul de a fi un rob, şi că niciodată înainte în istoria lumii acest pasaj n-a fost aplicat, şi că foarte puţini ar dori să fie „robul acela”, sau ar fi capabili de a îndeplini acel serviciu. Ei arată că un servitor se cunoaşte prin serviciul său, şi că, dacă se vede că serviciul a fost îndeplinit, titlul de servitor este unul potrivit, deşi în general nu este râvnit. Cei care au pretins că sunt „cineva mare” sau numit ei înşişi într-un mod fantezist, Mesia, Ilie, proroci etc., dar printre aceştia nu s-a găsit niciodată vreunul să pretindă titlul de „rob”, nici să se bucure în mod special de serviciu — îndeosebi nu fără bani şi fără un preţ, ci doar din iubire pentru Domnul, iubire pentru Adevăr şi iubire pentru fraţi.

Dar, răspund adversarii, în timp ce noi nu negăm serviciul făcut, totuşi dacă interpretăm corect aplicarea lui Matei 24:45 suntem forţaţi să interpretăm cealaltă parte, contextul, care zice: „Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale”. Aceasta ar însemna că „robii împreună cu robul acela” şi „casa credinţei” în general nu se pot aştepta să primescă hrana spirituală din altă parte decât de la „robul acela”. Noi ne împotrivim acestui gând şi de aceea ne împotrivim întregii chestiuni.

Prietenii noştri răspund că Domnul, nu altcineva, este cel care trebuie să determine cine şi când şi ce va furniza „casei credinţei”; şi tot El să decidă dacă va trimite acea hrană spirituală printr-un canal sau prin mai multe canale. Ei îndeamnă ca toţi cei care înfometează şi însetează după Adevăr, toţi care aşteaptă de la Domnul proviziile lor, toţi cei care sunt întro atitudine a minţii potrivită, blânzi şi se lasă învăţaţi, vor fi gata să zică, „Doamne, voia Ta să se facă şi în felul Tău! Ţie îţi suntem îndatoraţi pentru orice binecuvântare, orice milă, orice rază de lumină, şi noi preferăm să primim aşa cum Tu vrei să ne dai! Noi n-avem de exprimat nicio dorinţă sau voie! Rugăciunea noastră este: Facă-se voia Ta!” Ei mai doresc ca împotrivitorii să aibă în vedere că mesajul secerişului se răspândeşte de treizeci şi cinci de ani şi că, dacă Domnul Şi-ar schimba programul şi canalul de trimitere a Adevărului în această zi târzie, ar fi foarte evident — mai puţin rezonabil de presupus decât că El va continua să-l folosească pe „robul acela”. Ei susţin, în plus, că toţi cei care rup legăturile cu Societatea şi cu lucrarea ei, în loc să prospere ei înşişi sau să zidească pe alţii în credinţă şi în harurile spiritului, se pare că fac tocmai contrariul — încearcă să dăuneze Cauzei pe care odată au slujit-o, şi, cu mai mult sau mai puţin zgomot, se scufundă treptat în uitare, făcându-şi rău doar lor şi altora care au acelaşi spirit de gâlceavă.

Poziţia noastră în acest subiect

De la început am îndemnat ca acest subiect să nu fie lăsat să producă ceartă sau amărăciune a spiritului. Fiecare să ajungă la propria concluzie şi să acţioneze în conformitate. Dacă unii gândesc că pot obţine hrană la fel de bună sau mai bună de la alte mese, sau că ei înşişi pot produce hrană la fel de bună sau mai bună — să-şi urmeze calea. Toţi cei care se simt nemulţumiţi de hrana spirituală pe care marele nostru Stăpân ne-a dat privilegiul s-o răspândim la orice popor, ar trebui desigur să caute oriunde, peste tot, ceva mai bun. Noi le dorim să găsească ceva mai bun. Dacă noi înşine am fi nemulţumiţi, sau dacă am şti unde am putea găsi ceva mai bun, desigur că am căuta cu orice preţ. Şi cum am putea găsi greşeală la alţii că fac ceea ce noi înşine am face? Mai degrabă să le urăm succes în căutarea a ceva mai satisfăcător. Pentru mulţi dintre noi este tocmai invers, pentru că, împreună cu poetul, zicem:

„Am căutat în lung şi-n lat,

Dar pace şi mângâiere n-am aflat”.

În Planul Divin al Veacurilor am găsit ceva cu mult mai presus de propriile noastre concepţii şi de concepţiile altora, încât ne-am dat seama imediat că acesta este Planul lui Dumnezeu, despre care El într-adevăr declară: „Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre” (Isa. 55:9). Ne dăm seama instinctiv ce mărgăritar de mare preţ am găsit — un mărgăritar fără pereche — şi că ar fi culmea nechibzuinţei să căutăm altul care să se compare cu el. Declarăm împreună cu poetul:

„Dorinţele ne mulţumeşte

Cum nimic altceva n-ar putea face”.

De aceea, mărturisim că noi nu căutăm alte planuri ale veacurilor. Cel mult căutăm sclipiri de lumină care să facă mai armonios şi mai frumos decât oricând marele Plan Divin, care ne-a fost clar descoperit prima dată în 1880.

Îndemnăm pe toţi cei care văd la fel ca noi, că în loc să se certe cu cei care vor ceva nou sau ceva mai bun sau ceva diferit, să-i lăsăm să meargă pe calea lor, iar noi să dăm atenţie specială dezvoltării roadelor şi harurilor Spiritului sfânt în propria inimă şi viaţă, şi distribuirii în continuare a mesajului glorios celor care au ureche de auzit. Dacă din când în când Domnul va permite Satanei să cearnă Biserica Sa „ca pe grâu”, să ne amintim că ajutorul marelui nostru Avocat, în măsură şi putere potrivită, va aduce tuturor elor ce sunt loiali în inimă, harul şi tăria necesare pentru fiecare ispită. El nu va permite ca aceştia să fie ispitiţi peste ceea ce pot duce, ci odată cu ispita permisă va da şi o cale de scăpare. Trebuie să aşteptăm, totuşi, că aceste cerneri ale grâului nu sunt doar permise, ci intenţionate să separe pe unii, iar noi să nu murmurăm sau să ne plângem împotriva Providenţei Divine în această chestiune. „Domnul a dat şi Domnul a luat. Binecuvântat să fie numele Domnului!” Chiar dacă cei care sunt „cernuţi” ne-au fost tare dragi, cum au fost sf. Petru şi ceilalţi apostoli pentru Domnul, trebuie să ne umilim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu. 1 Pet. 5:6.

Pe de altă parte, aducându-ne aminte de porunca scripturală „fiţi cu luare aminte asupra acelora care fac diviziuni ... şi depărtaţi-vă de ei” (Rom. 16:17), să nu lăsăm nicio amărăciune cu privire la ei să ne intre în inimă sau să ne scape de pe buze sau din condei, nu contează ce ar spune sau ce ar face împotriva noastră. „Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpo­trivă”. Să fim asemenea Domnului nostru care, când a fost ocărât, n-a răspuns cu ocară. Văzând pe unii că ajung orbi cu privire la adevărurile preţioase pe care odată le-au văzut clar, desigur că ne doare inima pentru ei. Dar trebuie să ne amintim că a Domnului Cauză nu va pierde nimic; că este în mâinile Celui Atotputernic, care poate să facă toate lucrurile să lucreze împreună pentru împlinirea sfatului voii Sale — a scopurilor Sale glorioase. Am lovi oare pe un orb? Desigur că nu! Atunci să nu fim nemiloşi prin fapte sau cuvinte faţă de aceia care „ies dintre noi, pentru că nu sunt dintre ai noştri” — cei care în acest ceas al ispitei sunt doborâţi de săgeţile Adversarului pentru că, din punctul Domnului de vedere, n-au fost vrednici de ajutorul necesar. 1 Ioan 2:19.

Cele trei lecţii importante pe care credincioşii Domnului trebuie să se asigure că le-au învăţat sunt acestea: (1) Că blândeţea, umilinţa, este de o importanţă primordială, nu doar pentru a obţine intrare în familia Domnului, ci şi pentru a-şi menţine locul acolo. (2) Că credinţa ascultătoare, încrederea statornică, este o calitate indispensabilă, nu doar pentru viitorul etern, ci şi pentru menţinerea unei relaţii potrivite cu Domnul în viaţa de acum. Fără ea am rătăci şi am fi nesiguri în toată calea noastră. Cu ea putem rămâne în blândeţe sub grija protectoare a Domnului nostru. (3) Iubirea, esenţa şi suma tuturor harurilor, trebuie să stăpânească în inimile noastre din belşug, abundent. O iubire potrivită faţă de Dumnezeu nu numai că ne va ţine foarte blânzi, foarte umiliţi, foarte ascultători, ci ne va da şi mare credinţă, mare încredere în El şi o atitudine de inimă pe care Lui Îi va plăcea s-o îndrume corect. Iubirea faţă de fraţi ne va face blânzi şi gentili, şi doritori să ne dăm viaţa în interesul lor. Dacă ştim aceste lucruri, fericiţi suntem dacă le facem.

Dar în timp ce noi lăsăm ca alţii să meargă altundeva şi peste tot ca să găsească hrana şi lumina care să-i mulţumească, ciudat lucru, cei care devin împotrivitorii noştri iau o cale foarte diferită. În loc să spună cum este la modă acum în lume, „Am găsit ceva ce îmi place; la revedere!” aceştia manifestă mânie, răutate, ură, ceartă, „fapte ale cărnii şi ale diavolului”, aşa cum n-am văzut niciodată să manifeste oamenii lumeşti. Ei par să fie injectaţi cu nebunie, hidrofobia lui Satan. Unii dintre ei ne lovesc şi apoi pretind că noi am lovit. Sunt gata să spună şi să scrie falsităţi dispreţuitoare şi să se coboare până acolo încât să facă rău.

Şi ne zicem nouă înşine: O sufletul meu, nu te duce la sfatul şi planurile lor. Fereşte-te de ei. Fă din Domnul, din Cel Preaînalt, scăparea şi locuinţa ta, şi însoţeşte-te cu sfinţii Celui Preaînalt, care sunt blânzi şi umiliţi cu inima, şi pe care El îi va conduce pe căile Sale. „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori; ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului”.