Diferite grade de iubire

R 4479 W. T. 15 septembrie 1909 (pag. 285-287)

dintr-un număr recent al acestei reviste intitulat „Este un păcat care duce la moarte”, pare să fi creat o impresie profundă multora dintre cititorii noştri. Ne bucurăm de aceasta: „A fi avertizat înseamnă a fi pregătit”. Ideea principală din acel articol sugera că poate în trecut am subestimat numărul celor care în cele din urmă vor fi trimişi în Moartea a Doua de către marele Judecător. Acesta atrage atenţia asupra faptului că, în mod raţional şi potrivit, nimeni n-ar putea fi acceptat de Dumnezeu să primească binecuvântarea vieţii veşnice decât dacă mai întâi ar ajunge la asemănare de caracter cu El. Fiindcă „Dumnezeu este dragoste”, acesta este standardul pentru toţi cei care vor fi recunoscuţi drept copii ai Săi, fie pe planul ceresc, fie pe planul pământesc de existenţă perfectă. Legea divină „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima … cu toată puterea ta şi cu toată cugetarea ta; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, trebuie respectată pe deplin. Biserica din acest Veac Evanghelic trebuie să ajungă la acest standard glorios în spiritul minţii lor, în inimile lor; imperfecţiunile cărnii fiind acoperite prin harul lui Dumnezeu, prin credinţa lor în Cristos. Lumea, în timpul Veacului Milenar, trebuie să ajungă la standardul acelei legi perfecte în realitate. Mai mult decât atât, după ce s-a ajuns la standard sau la ţintă, Domnul cere ca, în armonie cu acest standard, caracterul să devină fixat. Pentru a realiza acest lucru, sunt permise asalturi şi încercări şi probe, iar acestea sunt deosebit de severe, cruciale, după ce s-a ajuns la această ţintă. „Domnul Dumnezeul vostru vă pune la încercare ca să ştie dacă iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru, din toată inima voastră” sau nu.

Aceste puncte vor fi recunoscute în general de către cititorii noştri ca sănătoase, scripturale şi logice. Prin urmare, înseamnă că toţi cei care nu ajung la acest standard al caracterului nu pot avea darul lui Dumnezeu, viaţa veşnică prin Isus Cristos Domnul nostru. Din fericire, această încercare pentru viaţă sau moarte veşnică nu este acum asupra omenirii în general, ci doar asupra Bisericii. Nici asupra Bisericii nominale nu este, ci numai asupra acelor credincioşi care s-au consacrat şi au fost concepuţi de Spirit sfânt. Dacă aceştia vor cădea, „nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcatele lor”, declară apostolul. Să ne bucurăm că nu este pentru noi să judecăm inimile fraţilor noştri. Ne bucurăm să le dorim bine tuturor şi să sperăm că marele Judecător va găsi motive de a scuza multe din cusururile fraţilor, care nouă ne sunt vădite, şi multe din cusururile noastre care le sunt vădite lor. Scripturile declară că Domnul judecă inima şi nu aparenţa exterioară. De aceea noi trebuie să sperăm că toate lucrurile sunt favorabile şi chiar să nu ne îndoim de nimic, decât dacă vedem roade rele în cei care pretind că sunt fraţi — roade în comportare şi spirit în mod clar contrare Cuvântului şi Spiritului Domnului. Chiar şi atunci nu trebuie să aducem împotriva lor acuzaţii de ocară, ci să-i lăsăm în mâinile Domnului.

Având cele mai generoase gânduri, totuşi, nu putem să fim orbi la faptul că nu mulţi din cei care declară că sunt urmaşi consacraţi ai Domnului dau dovezi puternice că sunt la ţinta iubirii perfecte faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor. Apostolul sugerează să ne fie teamă pentru unii ca aceştia, şi aplicând la noi lecţia, să ne fie teamă pentru noi înşine — „Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă”. Evr. 4:1.

Având în vedere stricteţea acestei probe divine şi propria noastră neputinţă de-a o vedea trăită de mulţi, precum şi grija şi teama pentru noi înşine, putem să sperăm doar că majoritatea creştinilor declaraţi n-au fost în realitate niciodată concepuţi de spirit, şi de aceea nu sunt supuşi acestei probe a analizei caracterului în viaţa prezentă. Într-adevăr, pare mai curând de remarcat că unii dintre cei care recent „au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri” par să fie în dezacord, parţial cel puţin, chiar pe aceste linii: ei contestă că există unii concepuţi de spirit, sau că Dumnezeu a făcut cărarea spre glorie îngustă, de jertfire de sine, ori că suferinţele lui Cristos, Capul, vor fi împărtăşite de Biserică, membrii Corpului Său. O astfel de poziţie din partea celor care au fost odată concepuţi de Spirit sfânt şi care au gustat Cuvântul bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, ar părea să indice o orbire care ar implica pierderea iluminării Spiritului sfânt, aşa cum odată au avut-o. Şi aceasta ar presupune Moartea a Doua. Noi să preferăm, totuşi, să presupunem că ei n-au fost niciodată luminaţi — n-au fost niciodată în realitate concepuţi de Spirit sfânt; că au făcut doar o consacrare lui Dumnezeu ca să trăiască o viaţă morală şi să-I ducă înainte cauza — fără a face o deplină predare în modul scriptural potrivit — punându-şi viaţa şi tot ce au la picioarele Domnului, „aducându-şi trupurile ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, slujirea lor înţeleaptă”. În loc să înţeleagă lucrurile spirituale, ei probabil au repetat doar preceptele spirituale fără o înţelegere reală a lor.

Aici ne aducem aminte de o conversaţie care am avut-o odată cu o doamnă. Ea a zis: „Soţul meu a făcut o deplină consacrare Domnului şi declară că este conceput de Spirit sfânt şi că vede diferitele învăţături din „Zorile Mileniului”, „Umbrele Cortului Întâlnirii” etc., care, în legătură cu Biblia, îi dau o mare iluminare cu privire la voinţa divină. Eu, dimpotrivă, nu am făcut niciodată o astfel de consacrare şi totuşi pot să înţeleg aceleaşi lucruri spirituale. Cum explici aceasta?” Ca răspuns, noi am arătat pe scurt tipul: Curtea Cortului Întâlnirii cu Altarul ei, care reprezintă credinţa în iertarea păcatelor noastre prin jertfa lui Cristos; Ligheanul, care reprezintă înlăturarea murdăriei cărnii etc. Iam amintit doamnei că acel Cort al Întâlnirii era în acea Curte şi era totuşi separat de ea prin primul văl sau perdea, care reprezenta moartea voinţei umane în consacrare completă faţă de voinţa divină. I-am spus: Conform afirmaţiei tale, eşti în afara acelei perdele. Încă nu ai făcut o deplină consacrare a tot ce ai Domnului. Soţul tău a făcut acea consacrare, a avut experienţa acelei morţi a voinţei lui aşa cum este reprezentată prin trecerea pe sub acea perdea, şi a fost înviat de cealaltă parte a ei ca Nouă Creatură, concepută de Spirit sfânt. El îţi spune ce vede — pereţii de aur ai Cortului Întâlnirii în sine, perdeaua groasă sau al doilea văl care separă Sfânta de Sfânta Sfintelor, Masa cu Pâinea pentru punere înainte, Sfeşnicul de Aur al cărui lumină luminează totul, Altarul Tămâierii de unde merge tămâia şi rugăciunea dincolo de al Doilea Văl în Sfânta Sfintelor ca să acopere Capacul Ispăşirii. Tu eşti atentă la descrierea acestor lucruri de către soţul tău; le ai pe toate în minte; totuşi nu le vezi în acelaşi sens şi grad deosebit în care le vede el. Tu crezi cuvintele lui, în care ai absolută încredere. El se încrede în realităţile veşnice de care este legat în mod direct.

Oare nu se poate ca mult mai mulţi să fie în această stare, decât cei care ne-au spus în mod clar aceasta? Desigur că acum am ajuns la timpul când toţi cei care nu au făcut o consacrare reală, de bună credinţă, a vieţii lor Domnului — o predare deplină şi completă a voinţei lor — vor fi separaţi de cei consacraţi. „Domnul Dumnezeul vostru vă pune la încercare ca să ştie dacă iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima” sau nu.

„O stea se deosebeşte … de altă stea”

Se ridică o altă întrebare: Din moment ce este evident că toţi trebuie să ajungă la standardul iubirii perfecte ca să obţină viaţă veşnică pe oricare plan, care ar fi proba prin care se vor da diferitele grade de glorie, cum este sugerat prin asigurarea apostolului că „o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea”, şi că tot aşa va fi şi cu învierea Bisericii?

Răspundem că din moment ce până şi cel mai mic admis în viaţă veşnică trebuie să fi atins ţinta iubirii perfecte, înseamnă că aceste diferite grade de răsplată vor reprezenta diferite grade de zel iubitor din partea lor după ce vor fi ajuns la standardul iubirii perfecte. De exemplu, sf. Pavel a fost nerăbdător nu numai să ajungă la roadele şi harurile Spiritului sfânt; a fost gata nu numai să sufere cu Cristos, dacă era necesar; ci zelul lui l-a condus dincolo de acestea — la bucurie şi în necazuri; să se bucure să fie socotit vrednic să sufere pentru cauza Domnului său; să se bucure să-şi dea viaţa pentru fraţi. El a fost bucuros nu numai să aibă parte de suferinţele lui Cristos şi să bea din paharul Lui, ci a avut atât de mult zel încât s-a bucurat dacă putea să primească mai mult decât partea lui, mai mult decât porţia lui. El a fost vigilent la ocaziile de serviciu. Dacă alţii le foloseau, foarte bine. Dacă putea să stârnească iubirea şi zelul altora, foarte bine. Dar dacă găsea ceva lucru nefăcut şi pe care îl putea îndeplini, era încântat să-l facă. Bine a zis el că am putea să-l luăm ca exemplu în a urma pe Domnul nostru Isus. În mod sigur putem conchide că el va fi unul dintre cei mai strălucitori în Împărăţia cerească, şi că urmând exemplul lui şi noi putem deveni tot mai plăcuţi Domnului nostru — nu lovind fără sens în aer, ci cu înţelepciune, prudenţă şi credincioşie să facem acele lucruri pe care Domnul ni le-a indicat că vor fi plăcute în ochii Lui, ca dovadă a loialităţii faţă de El, faţă de fraţii Lui şi faţă de Adevărul Lui.

Este iubirea singura probă?

Altcineva întreabă: „Este iubirea singura probă?” Găsim că unii dintre cei care s-au îm­potrivit Angajamentului, şi acum devin treptat tot mai împotrivitori la diferitele caracteristici ale adevărului, sunt destul de aspri, răutăcioşi şi certăreţi; dar cunoaştem pe câţiva dintre ei care cel puţin au o formă de blândeţe, şi care tocmai prin aceasta par să exercite cu atât mai multă forţă pentru a crea discordie, pentru că unii dintre fraţi gândesc că el sau ea n-au putut părăsi pe Domnul, nici n-ar putea fi părăsiţi de Domnul, altfel n-ar avea o comportare atât de plăcută. Întrebarea mea este: Este iubirea (blândeţea) singura probă de apartenenţă a noastră în Corpul lui Cristos?

Răspunsul nostru este: Nu şi Da. Nu, nu este singura probă aşa cum este privită de o minte obişnuită, neîndrumată de Scripturi. Nu cunoaştem noi oameni lumeşti care au o dispoziţie foarte blândă, sunt morali, gentili, răbdători şi generoşi? Nu cunoaştem noi adepţi ai Ştiinţei Creştine şi mulţi alţii, despre care credem că sunt complet în dezarmonie cu Domnul şi cu totul separaţi de conducerea Spiritului Său, şi care posedă aceleaşi trăsături de caracter — unii dintre ei într-un grad admirabil? Din acest punct de vedere, trebuie să răspundem la întrebare negativ şi să spunem că trebuie căutată mai mult decât o astfel de iubire şi bunăvoinţă ca probă de caracter şi de relaţie cu Domnul.

Dar există un alt punct de vedere dat nouă în Scripturi, şi din acest punct de vedere putem răspunde la această întrebare: Da, Iubirea este singurul standard sau probă a relaţiei cu Domnul şi cu fraţii. Să elaborăm. Blândeţea, umilinţa şi răbdarea sunt într-adevăr elemente ale caracterului sfânt, mintea sfântă pe care Domnul o va dezvolta în noi: dar ele nu sunt suma acestui caracter pe care noi îl numim iubire. Ele sunt numai ramuri sau mlădiţe, ca să zicem aşa, pe marele pom al credinţei şi părtăşiei creştine — ramuri şi mlădiţe care sunt copiate întro anumită măsură pe alţi pomi şi pe alte vii decât aceea „pe care a sădit-o Tatăl Meu”.

Când Domnul nostru a poruncit, n-a specificat întâi umilinţa, blândeţea etc., ci „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată cugetarea ta”. Prin urmare, prima probă a relaţiei cu Domnul este aceea de credincioşie faţă de El şi faţă de Cuvântul Său. „Căci, dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.” Isa. 8:20.

Astfel deci, atunci când căutăm frăţie creştină trebuie să începem cu începutul şi să căutăm loialitate faţă de Dumnezeu, faţă de Domnul nostru, faţă de mesajul Evangheliei şi faţă de fraţi. Umilinţa, blândeţea. răbdarea etc., sunt calităţi lăudabile la oricine, dar ele nu dovedesc nimic prin ele însele. Nu ne atrage atenţia apostolul asupra acesteia când zice că unii, prin cuvinte prefăcute şi vorbiri dulci, vor căuta să aibă un câştig de la voi? Adică, se vor folosi de voi în avantajul lor, ca să prospere în planurile şi ambiţiile lor? Nu este acesta acelaşi gând exprimat de alt apostol care ne îndeamnă să nu iubim numai cu vorba, ci cu fapta şi cu Adevărul? (1 Ioan 3:18). Aceste cuvinte sugerează că unii iubesc doar cu vorba — cuvinte prefăcute şi vorbiri dulci. Adevărata dovadă a sincerităţii sau veridicităţii iubirii noastre, după cum arată apostolul, este confirmată de faptele noastre, nu doar de cuvintele dulci. La cuvintele dulci trebuie să căutăm acel zel pentru Dumnezeu şi pentru Adevărul Său care vor demonstra sinceritatea lor prin căutarea şi servirea intereselor Adevărului, prin efort evident de a controla cuvintele şi faptele în armonie cu interesele Adevărului. Domnul nostru Isus a onorat mult Adevărul când S-a identificat cu el, zicând, „în Mine şi în Cuvintele Mele”. De aceea, oricine nu cinsteşte Cuvântul Domnului şi nu-l slujeşte, nu are acea dovadă a iubirii pentru Domnul Însuşi.

Domnul pune pe cel mai mic dintre ucenicii Săi ca reprezentatul Său personal, asigurândune că orice bine se face, sau orice rău se face, sau orice cuvinte rele se spun cu privire la cel mai mic dintre urmaşii Săi, acestea sunt socotite ca spuse sau făcute Lui Însuşi. Oricine se angajează să iubească pe Domnul cu toată inima, mintea, fiinţa şi puterea lui şi să fie zelos în serviciul Său va fi din necesitate atent faţă de fraţii Domnului, chiar faţă de cel mai neînsemnat dintre ei — săi cinstească, să le slujească — şi desigur să nu-i poticnească. Prin urmare, oricine se dedă la a stârni ceartă şi disensiuni în Biserică, adică în Corpul lui Cristos, dă această dovadă că nu are Spiritul Domnului; că „nu este al Lui”; că oricât de dulci şi mieroase ar fi cuvintele folosite de el, acestea sunt doar înşelări şi nu arată, ci dimpotrivă, ascund sentimentele reale ale inimii sale.

Pe lângă cuvintele mieroase şi vorbirile plăcute, unii adaugă fapte mieroase şi mici atenţii, ca să poată avea ocazii mai bune de a injecta veninul de aspidă, care este pe buzele lor (Rom. 3:13). Aceste cuvinte şi fapte unse cu miere sunt muşcăturile în spatele cărora este fixat cârligul calomniei, vorbirii de rău, insinuării răului etc., prin care ei întreţin discordia şi provoacă mânie, răutate, ură, invidie, ceartă şi alte fapte ale cărnii şi ale diavolului.

Cum locuieşte iubirea lui Dumnezeu în aceştia? Cum iubesc aceştia pe Domnul cu toată inima, mintea, sufletul şi puterea şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi? Deloc. Ei sunt în însăşi fierea amărăciunii şi în lanţurile fărădelegii, cum declară apostolul — oricât de mult ar putea ei înşela pe urmaşii lor şi pe ei înşişi de contrariu.

Trebuie ca fiecare din poporul lui Dumnezeu să fie atât de umplut cu spiritul Său sfânt — cu iubire pentru Domnul şi pentru toate atributele glorioase ale caracterului Său — încât să fie imun la astfel de unelte ale Adversarului şi, în loc să aibă părtăşie cu unii ca aceştia, din instinct îi va evita, întocmai cum declară Scripturile. Noi trebuie să „iubim Dreptatea şi să urâm nelegiuirea” şi „să nu luăm deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului”. Mai curând să le dezaprobăm, nu în mod necesar prin cuvinte, dar în mod sigur prin comportare, neavând nicio părtăşie cu ei, pentru că suntem de alt spirit, spiritul vieţii, spiritul păcii, spiritul adevărului, spiritul frăţiei, spiritul Domnului.