Halucinaţii nocturne — „Treziţi-vă!”

R 4472 W. T. 15 septembrie 1909 (pag. 277-284)

număr recent am amintit de un frate din Australia, la care odată ne-am referit tandru în aceste coloane prin „fiul nostru preaiubit Timotei”, care se pare că a ajuns orb în ceea ce priveşte lucrurile spirituale. Am observat că a început să publice tipărituri în care declară că timp de şaptesprezece ani, cum vede el acum, a lucrat sub înşelările învăţăturilor noastre, şi îşi cere scuze pentru că a făcut tot ce a putut mai bine ca să le repete. Bietul om! Ne întrebăm, nu cumva soţia lui l-a făcut să scrie atât de nechibzuit? Şi totuşi, în toţi aceşti şaptesprezece ani, atât el cât şi soţia lui au declarat că erau cei mai binecuvântaţi ani ai experienţei lor creştine, cei mai buni ani de creştere în har şi cunoştinţă. Acum ei declară că ceea ce atunci au crezut că era însăşi cheia pentru Planul Divin al Veacurilor, era o cheie falsă — şi anume „taina” — că Biserica, Corpul lui Cristos, va avea parte cu Domnul ei în slava Lui, în virtutea privilegiului de a avea „parte de suferinţele Lui”, de a fi „morţi împreună cu El”; „Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”; „dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El”. Această „taină”, această cheie pentru înţelegerea Planului Divin, ei o declară acum a fi cea mai gravă eroare — atât de gravă încât îl face pe Editorul acestui jurnal, şi pe miile care se bucură de acest Adevăr şi de lumina pe care o revarsă asupra Cuvântului Divin, potriviţi pentru Moartea a Doua.

Este într-adevăr remarcabil ce cotitură poate avea loc în mintea umană odată ce se desprinde de coarda Adevărului zicând: „Să rupem legăturile lor şi să aruncăm departe de noi funiile lor”. Imaginându-şi că au scăpat de Moartea a Doua (din care este imposibil ca cineva să revină), ei intenţionează acum să ajute pe toţi cititorii „Turnului de Veghere” să iasă din aceeaşi stare a Morţii a Doua; gândind fără îndoială că dacă ei au putut scăpa după şaptesprezece ani, alţii care au venit mai recent ar putea avea o şansă la fel de bună; dar bineînţeles că nu ar exista nicio şansă pentru Editorul „Turnului de Veghere”. Bietul de el!

Încă plini de această idee, aceiaşi frate şi soră au publicat un pliant intitulat „Treziţivă!”. Ei fiind „treziţi” deja, sunt nerăbdători să trezească şi pe alţii — la ce? Probabil la o stare în care se găseau ei în urmă cu şaptesprezece ani, la început, când au venit în lumina Adevărului Prezent care strălucea din acest jurnal şi din publicaţiile lui complementare. Noi îi asigurăm pe aceşti dragi, frate şi soră, că acum şaptesprezece ani, şi de atunci încoace, am făcut tot ce ne-a stat în putere ca să-i trezim pe ei şi toată iubita „casă a credinţei” de peste tot. Credem că au fost treziţi şi că acum ei au adormit din nou şi doar visează în somn — având experienţa unui coşmar. De-am şti cum să-i trezim într-adevăr, ca să poată înţelege că experienţa lor prezentă sunt nişte halucinaţii nocturne. Totuşi, vrem să zicem din nou că, dacă cineva ştie o interpretare mai bună a Cuvântului lui Dumnezeu decât aceea pe care noi o prezentăm, îl sfătuim să o accepte cu orice preţ. Mai mult decât atât, dacă cineva a examinat pe de-a-ntregul prezentările noastre despre Planul Divin şi nu-şi află pacea inimii şi a minţii, şi nici dorinţele mulţumite aşa cum nimic altceva nu poate mulţumi, îl sfătuim pe el sau pe ea să caute mai departe. Cât despre noi, putem spune doar atât, că suntem atât de mulţumiţi cu Planul Divin încât nu ne-am putea despărţi de nici măcar o părticică din el. În timpul celor treizeci şi cinci de ani ai secerişului în care am vestit aceste adevăruri n-am avut nimic de înlăturat, nimic de respins ca eronat. Pe de altă parte, cărarea noastră, cum a fost promis, a strălucit tot mai mult pe măsură ce a înaintat. N-a fost nevoie să facem paşi înapoi. Nu ne aşteptăm ca Domnul să-Şi conducă poporul pe o cale greşită timp de treizeci şi cinci de ani, nici timp de şaptesprezece ani, ca apoi să fie nevoie să-i trezească pentru a face cale întoarsă. Dimpotrivă, „Împăratul nostru înaintează!” şi toţi cei care Îl urmează vor găsi în continuare că El conduce în mod corect şi că a lor „cărare ... este ca lumina strălucitoare, care merge mereu crescând până la miezul zilei”.

Ne aşteptăm la o lumină mai clară

Cineva ar putea întreba: Atunci, tu pretinzi infailibilitate şi că fiecare propoziţie care apare în publicaţiile „Turnului de Veghere” este declarată cu o corectitudine absolută? Desigur că nu avem asemenea pretenţie şi niciodată nu am pretins aşa ceva. Ce motiv ar putea avea împotrivitorii noştri încât să ne acuze astfel? Nu caută ei să însceneze un fals, ca să aibă scuze pentru a ataca şi a încerca să pervertească judecata altora? Au pretins vreodată aşa ceva Moise sau Aaron sau Iosua sau David sau Solomon sau vreunul dintre profeţi? Sau ar pretinde cineva aşa ceva despre sine? Chiar şi sugestia este absurdă. Cel mai mult ce am putea noi pretinde pentru cei mai buni dintre ei ar fi că au fost loiali lui Dumnezeu în inima lor, că au căutat să facă voia Lui şi să fie îndrumaţi de Cuvântul şi providenţele Sale, şi că Dumnezeu S-a folosit de ei într-un fel sau altul pentru slujirea cauzei Sale şi pentru binecuvântarea şi instruirea poporului Său. Ce nevoie am avea să pretindem mai mult decât aceasta pentru „Turnul de Veghere”?

În cele de mai sus nu stabilim comparaţii în privinţa gradului de folosire şi de utilitate a celor amintiţi. Pe unii Domnul i-a folosit mai mult iar pe alţii mai puţin. Unii au făcut mai puţine greşeli, alţii mai multe. Noi doar arătăm poziţia iraţională luată de adversarii noştri. Nu este pentru noi să determinăm gradul neloialităţii inimii lor faţă de Dumnezeu şi lipsa sentimentului de frăţie faţă de noi, care îi îndeamnă să facă asemenea declaraţii necuviincioase şi neadevărate. Nu sunt slugile noastre. Nu suntem nici răspunzători pentru declaraţiile lor, nici competenţi să determinăm gradul păcatului lor sau al pedepsei potrivite pentru acesta. Ei declară că sunt slujitori ai lui Cristos, cum facem şi noi, şi Învăţătorului trebuie să-I dăm socoteală fiecare dintre noi. Mai mult decât atât, deoarece suntem în ziua socotelii, este foarte necesar să înţelegem că fiecare dă acum socoteală şi că Domnul îi spune fiecăruia: „Te voi judeca după cuvintele tale” (Luca 19:22). Cei miloşi, buni, iubitori se pot aştepta la milă; ei sunt cei cărora Domnul lea promis bogăţiile harului Său. Cei fără milă, amarnici, duri, cruzi, nu se pot aştepta la milă. Ei nu au acea dezvoltare a inimii care să-i facă subiecţi potriviţi pentru milă. Ei sunt în acea stare care, pentru binele lor, va fi necesar să fie aruncaţi în întunericul de afară al lumii, unde în scurt timp va fi mult plâns, tristeţe, scrâşnirea dinţilor şi dezamăgire, în marele timp de strâmtorare cu care se va încheia acest veac. Această strâmtorare va fi cu scopul de a le înmuia inimile şi a le îndulci caracterele; sau, nereuşind aceasta, va însemna pentru ei Moartea a Doua.

Acuzaţiile împotriva noastră

Adversarii noştri fac diferite afirmaţii care nu se potrivesc unele cu altele. Să examinăm aceste critici:

(1) Ei pretind că am aplicat nepotrivit Matei 24:45 etc., la publicaţiile „Turnului de Veghere” şi că, pe baza acestei autorităţi asumate, am căutat să răpim libertăţile Bisericii şi să „stăpânim” peste moştenirea lui Dumnezeu. Noi răspundem: Nu este aşa. Înainte de numărul din 15 septembrie n-au fost prezentate în aceste coloane nici măcar contra-argumentele referitoare la Matei 24:45. Acele aplicări au fost făcute de vrăjmaşii noştri ca ceva ce să poată combate. Şi cu cât au combătut mai mult presupusul lor om de paie, cu atât mai mult şi-au arătat propria incapacitate şi adevărul afirmaţiei pe care au vrut s-o discrediteze dinainte. Astfel, adversarii noştri au atras atenţia asupra unei chestiuni pe care modestia noastră ne-ar fi împiedicat s-o menţionăm. Cu cât au atacat mai mult poziţia noastră, cu atât mai mare este numărul celor care şi-au dat seama de adevărul ei.

(2) Când argumentul de mai sus se întoarce împotriva lor, adversarii noştri declară apoi că, dacă „Turnul de Veghere” ar fi recunoscut ca „robul acela” din Matei 24:45, atunci ei cred că versetele 48-51 trebuie să se aştepte să fie împlinite cu noi. Ei sunt înclinaţi să creadă ceea ce şi-ar dori să fie — văd lucrurile îngrozitoare din aceste versete că se împlinesc cu noi. Ei trebuie să caute cu orice preţ să demonstreze că acum „Turnul de Veghere” pretinde că Domnul Îşi întârzie venirea. Ei trebuie să încerce să dovedească faptul că „Turnul de Veghere” bate „pe cei care sunt robi împreună cu el” şi cu lăcomie mănâncă şi bea împreună cu Babilonul îmbătat. O minte rea şi o imaginaţie bogată poate dovedi orice spre mulţumirea ei, exact aşa cum Cărturarii şi Fariseii, la Prima Venire a Domnului nostru, L-au acuzat că este lacom şi băutor de vin, însoţindu-Se cu prostituatele şi cu păturile de jos ale societăţii, cu care ei n-ar avea nimic de-a face. Tot aşa au pretins că El era „Beelzebul, domnul demonilor”. A fost acuzat de hulă şi executat ca un criminal. Cuvintele Sale ne avertizează să ne aşteptăm şi noi la acuzaţii false şi la un tratament crud, pentru că „Robul nu este mai mare decât stăpânul său”. La aceste acuzaţii noi răspundem:

Noi nu suntem nicidecum afiliaţi la Babilon şi nimeni n-ar aprecia acel fapt sau n-ar dovedi mai temeinic pretenţia noastră decât Babilonul însuşi. Noi nu am bătut pe fraţi. Paginile „Turnului de Veghere” dovedesc aceasta de treizeci de ani. Chiar şi la vrăjmaşii noştri se face referire în termeni amabili şi generoşi. Dimpotrivă, cei care cunosc faptele ştiu că „fraţii falşi” ne-au lovit peste amândoi obrajii, atât în public cât şi în privat, şi ne-au şi calomniat, defăimat, şi au făcut totul cu răutate şi dispreţ, şi contrar Spiritului Domnului. Noi ne-am încredinţat Domnului cazul; sau mai bine zis, am recunoscut că este al Domnului cazul nostru. Suntem încrezători că facem voia Lui atunci când nu răsplătim rău pentru rău, nici defăimare pentru defăimare, ci din contră, binecuvântăm în schimbul rănilor. Continuăm să facem tot ce ne stă în putere ca să prezentăm Adevărul în frumuseţea lui glorioasă, pentru ca, cumva, nu doar prietenii lui să fie atraşi şi binecuvântaţi, ci, posibil, şi unii din vrăjmaşii lui să poată fi recuperaţi din nebunia lor.

La acuzaţia că ne-am lăudat şi că am căutat şi căutăm să aducem poporul lui Dumnezeu în robia sistemelor umane, noi răspundem: Aceste acuzaţii sunt în mod sigur false, în ceea ce priveşte inima noastră, căci Domnul ne cunoaşte inima. Ea este în întregime a Lui pentru a o folosi în serviciul Lui, pentru promulgarea Adevărului Său, pentru binecuvântarea poporului Său. Mai mult de atât, credem că toate faptele cazului, privite de orice minte conştiincioasă, contrazic total, amănunţit şi permanent pretenţiile adversarilor noştri. Publicaţiile noastre pun continuu înaintea poporului lui Dumnezeu standardul divin, Biblia. Ele o susţin cum nicio altă scriere din lume n-o face. Apelează la ea cu fiecare ocazie pentru a răspunde la orice întrebare, pentru instruirea poporului lui Dumnezeu în fiecare amănunt, aşa cum nicio altă publicaţie n-o face, după câte ştim noi. Dacă există alte publicaţii pe pământ care arată atât de clar drepturile Bisericii în raport cu cele ale tuturor papilor, episcopilor, clerului şi a tendinţelor lor înrobitoare, noi nu ştim de ele şi am fi bucuroşi să le vedem şi să ştim că şi alţii au egalat sau au depăşit eforturile noastre de a face ca poporul lui Dumnezeu să cunoască Adevărul, ca Adevărul să-i facă liberi.

Desigur, ne-am întrebat dacă credincioşia noastră faţă de Biserică în arătarea libertăţilor şi autorităţii eclesiei, şi că pastorii, bătrânii şi diaconii sunt servitorii Bisericii şi nu stăpânii ei, nu ar fi chiar motivul pentru care unii dintre bătrâni şi conducători par a fi în mod deosebit împotriva „Studiilor în Scripturi”, Vol. VI. Ne-au fost aduse în atenţie unele exemple în care libertăţile Bisericii au fost uzurpate de conducători, care, dorind să menţină uzurparea, au încercat să împiedice turma Domnului de a auzi glasul Păstorului care le spune calea potrivită din „Turnul de Veghere”. Nu este pentru noi să judecăm pe nimeni. „Domnul va judeca pe poporul Său.” Nouă ne revine săi avertizăm pe toţi cei la care avem influenţă, că în măsura în care se apropie mai mult, atât individual, cât şi ca adunări şi Biserici, de armonie exactă cu învăţăturile Cuvântului Domnului, în aceeaşi măsură vor fi pregătiţi şi în stare să stea în picioare la probele cruciale care sunt asupra noastră acum.

Am putea să sugerăm că după înţelegerea noastră probele deosebite ale acestui „ceas al încercării” încep de la conducători şi progresează tot mai mult printre cei care au fost chemaţi afară din întuneric la lumina minunată a lui Dumnezeu. Mai târziu aceasta va ajunge la clerul Bisericii nominale şi la laicii lor, şi în cele din urmă la masele total neregenerate. Cuvintele apostolului reprezintă bine propriile noastre sentimente faţă de toţi cei la care avem influenţă, şi anume, „Aduceţi-vă aminte că, timp de [treizeci] de ani, noapte şi zi, n-am încetat să sfătuiesc”. Fapt. 20:31.

„Mărturisiţi-vă deci unii altora păcatele”

Suntem acuzaţi că învăţăturile noastre asupra adevărurilor vitale s-au schimbat şi că încă trimitem publicului „Studiile în Scripturi” care arată învăţăturile noastre anterioare şi că astfel suntem vinovaţi de necinste. Adversarii noştri ar trebui să fie bucuroşi dacă aceasta ar fi adevărat, pentru că ei dau impresia că sunt de acord cu publicaţiile aşa cum apar, dar nar fi de acord cu ele dacă s-ar schimba. Acesta este un alt caz de „a duce în rătăcire şi a fi duşi în rătăcire”. Adversarii noştri îşi doresc ceva motiv de ceartă şi cu care să ne acuze; aşa că se leagă de acest lucru, pe care îl vom arăta imediat că este un subterfugiu şi o denaturare, dacă este dintr-o neînţelegere sau nu, nu este pentru noi să judecăm. Se va observa totuşi că, departe de a iubi „Studiile în Scripturi” şi a încerca să cumpere o întreagă ediţie a lor în forma prezentă şi înainte de a se face unele schimbări, aceşti împotrivitori nu iubesc deloc „Studiile în Scripturi”, nu le distribuie deloc, şi mulţi dintre ei sunt contra lor de câtva timp, aşteptând numai o ocazie şi o scuză ca să dea o lovitură mortală „Turnului de Veghere” — „robul acela”.

Adevărul este că noi nu învăţăm nici o doctrină nouă şi nu negăm nici o doctrină veche. Şi am dezbătut pentru un timp dacă merită sau nu merită să facem în „Studiile în Scripturi” acele foarte puţine schimbări necesare pentru a le aduce în lumina momentului actual. În final am hotărât că ar fi înţelept să facem aceste câteva schimbări. N-am gândit că merită să amintim aceste schimbări mărunte pentru cei care sunt cititori ai „Turnului de Veghere”, dar din moment ce acest subiect a fost adus de adversarii noştri, avem plăcerea să arătăm micile schimbări pe care le-am considerat oportune. Cititorii noştri vor fi surprinşi să remarce lispa de însemnătate a lor. Adversarii noştri, nerăbdători să se justifice şi să răspândească eroarea şi să întrerupă lucrarea secerişului (ceea ce nu pot face), s-au legat de aceste puncte de lumină mai clară şi au încercat să facă din ele ceva mare, revoluţionar, opus tuturor celor prezentate înainte; opus lui Cristos; opus Răscumpărării; opus la tot ce este bun şi sfânt. Ca să-şi realizeze acest scop, ei sunt gata să sucească, să întoarcă, să repete propriile cuvinte de nenumărate ori. „Urletul lor de la miezul nopţii” ar putea foarte bine fi: „Orice pentru o măciucă cu care să lovim pe «robul acela» şi să-l omorâm, în ceea ce priveşte influenţa spirituală, şi să punem stăpânire pe Vie!”

Probabil ar fi o onoare prea mare pentru aceşti adversari să-i întrebăm dacă ei sunt printre domnitorii care se sfătuiesc împreună şi de care „Cel care locuieşte în ceruri râde, Domnul îşi bate joc de ei”. Psa. 2:2-4.

Noi întotdeauna am susţinut că Isus este Mijlocitorul Noului Legământ. Întotdeauna am susţinut că Biserica este Corpul Cristosului. Întotdeauna am susţinut că Noul Legământ va intra în vigoare cu Israel şi cu lumea prin Israel la a Doua Venire a Domnului nostru, după ce Biserica se va fi dus sus pe Muntele Sionului — în Împărăţia spirituală prin puterea Întâii Învieri — „Învierea Lui”. Noi întotdeauna am susţinut că acest Mijlocitor, Isus Capul şi Biserica, Corpul Său, va sta între Dumnezeu şi lumea omenirii în timpul Mileniului — că lumea nu va avea legături cu Dumnezeu, Tatăl, decât după ce Mesia, Mijlocitorul, „acel mare Proroc”, Moise antitipic, va fi îndeplinit pentru Israel şi pentru lume toate prevederile binecuvântate ale Noului Legământ. Noi încă susţinem şi încă învăţăm toate aceste lucruri.

Întotdeauna am susţinut că Biserica, în calitate de Corp al lui Cristos, se împărtăşeşte cu El de favoarea divină pe planul spiritual ca moştenitori ai Legământului Avraamic — nu ca moştenitori ai Legământului Legii, nici ca moştenitori ai Noului Legământ (Gal. 3:29). Noi încă susţinem aceasta. Întotdeauna am susţinut şi încă susţinem că Israelul natural nu poate ajunge la binecuvântările divine prin Legământul Legii şi că privilegiile şi speranţele acelui legământ au trecut toate când Isus a moştenit toate binecuvântările şi drepturile prin moartea şi învierea Sa. Am susţinut şi încă susţinem că Legământul Legii, deşi lipsit de orice putere de a da viaţă sau binecuvântare evreului, este încă o robie asupra acelui popor şi va continua asupra lor, şi că singura cale prin care pot să scape de condamnarea lui cu moartea este fie prin acceptarea lui Cristos ca soţ al lor acum, devenind asociaţii Lui în Împărăţia spirituală ca membri ai Bisericii, sau altfel, prin participare ca naţiune la binecuvântările Noului Legământ, care va fi deschis pentru ei la a Doua Venire a Domnului nostru, când Biserica va fi completă şi când Noul Legământ va intra pe deplin în vigoare.

Atunci care este diferenţa? — care este iluminarea de pe cale pe care o vedem acum şi faţă de care adversarii noştri găsesc o ocazie să-şi declare ostilităţile care de mult le chinuie sufletele? Aceasta: Recunoscând că Noul Legământ în timpul Mileniului va binecuvânta pe Israel şi toate popoarele cu privilegiile Restabilirii, perfecţiune umană etc., înainte am presupus că în oarecare sens, pe care nu-l puteam explica, influenţa lui a venit mai înainte pentru Biserica Evanghelică în timpul acestui Veac, dându-ne îndreptăţire sau Restabilire la drepturile umane prin credinţă în loc de în realitate, aşa cum lumea le va avea pe acestea în timpul Mileniului. Această vedere a fost în esenţă corectă, dar nu în toate amănuntele. Faptul este că, după cum spun Scripturile, noi suntem „îndreptăţiţi prin credinţă”, şi nu prin ceva Legământ. Noul Legământ nu are nimic de-a face cu îndreptăţirea prin credinţă. Sub acesta, Cristosul glorificat va da lui Israel şi lumii, nu o restabilire socotită, ci una reală, prin faptele pe care vor fi ajutaţi să le facă. Apoc. 20:13.

Acum noi vedem încă mai clar decât înainte că Noul Legământ cu Mijlocitorul lui este prevederea divină doar între Dumnezeu şi lumea păcătoasă. Vedem că Dumnezeu în veacul prezent cheamă o clasă specială care are ochiul credinţei, urechea aprecierii şi inima ascultării — „în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru”. El nu cheamă pe alţii decât pe aceştia. Prin providenţele Sale şi prin Cuvântul Său, El îi cheamă ca să accepte pe Isus ca Răscumpărătorul lor, singurul prin care, prin credinţă îndreptăţitoare, Tatăl poate lucra cu ei şi poate săi accepte ca „membri ai Celui Uns”. Prin credinţă în Răscumpărătorul (nu prin vreun Legământ), El le oferă acestora privilegiul consacrării drepturilor pământeşti socotite şi partea lor în învierea sau binecu­vântările restabilirii care vor veni pentru lume. El Îşi propune ca aceia care acceptă acest aranjament să poată fi socotiţi împreună cu Cristos ca părtaşi la suferinţele Lui şi în proces de moarte ca membri ai Săi, şi să fie răsplătiţi cu o parte împreună cu El pe planul ceresc în calitate de membri ai Seminţei lui Avraam promise. Când ne uităm acum la Cuvântul Domnului, aflăm că am avut vederea confuză, încercând să aplicăm Noul Legământ la noi înşine şi presupunând că acesta are ceva dea face cu îndreptăţirea prin credinţă, sau că această îndreptăţire prin credinţă are nevoie de vreun Legământ.

Acum putem vedea că Noul Legământ nu este încă în vigoare; prin urmare, Mijlocitorul Noului Legământ încă nu-Şi face lucrarea sub acel Legământ. Prima Sa lucrare va fi să pecetluiască Legământul. Am văzut înainte că toată binecuvântarea, toată învierea la viaţă, toate ocaziile viitoare pentru oricare membru al rasei lui Adam trebuie să vină prin preţiosul sânge al lui Cristos, şi că, de aceea, acesta trebuie să conţină valoarea care în cele din urmă va pecetlui Noul Legământ şi-i va asigura binecuvântările pentru Israel şi pentru lume. Noi încă vedem aceasta, dar vedem că Domnul nostru, în loc să aplice imediat sângele Său pentru pecetluirea Noului Legământ, a făcut ceva foarte diferit. L-a aplicat pentru păcatele „casei credinţei”, cei care în timpul Veacului Evanghelic vor crede în El şi se vor consacra serviciului Tatălui şi vor fi concepuţi de Spirit Sfânt. Timp de peste optsprezece secole sângele Lui a fost eficient pentru aceştia şi numai pentru aceştia, şi le-a adus acestora şi numai acestora drepturi ale restabilirii socotite. Israel nu a primit restabilirea reală pentru că Noul lor Legământ (al Legii), care o furnizează, încă nu a fost pecetluit.

Evident că Noul Legământ nu a fost pecetluit la Prima Venire a Domnului nostru, deşi acolo, ca „Mijlocitorul Noului Legământ”, Isus Şia vărsat sângele Său preţios, necesar pentru pecetluirea lui. Totuşi Isus, desigur, nu a renunţat la funcţia de Mijlocitor al Noului Legământ pe care Şi-a asumato. El n-a refuzat să aplice sângele Său pentru pecetluirea Noului Legământ. El doar face altceva mai întâi, în armonie cu voinţa Tatălui de dinainte de întemeierea lumii. 2 Pet. 1:2, 3.

Isus, Mijlocitorul Noului Legământ, întârzie înainte de a mijloci acel Nou Legământ, pentru ai aduna pe „cei aleşi” care vor constitui membrii Săi, Corpul Său, moştenitorii împreună cu El, în gloria şi lucrarea mijlocitoare Milenară. El este Solul sau slujitorul Noului Legământ şi fiecare din Biserică, chemat şi ales acum, devine un slujitor subordonat şi un mesager al Noului Legământ. După cum declară sf. Pavel: „Ne-a făcut în stare să fim slujitori (administratori) ai unui Legământ Nou” (2 Cor. 3:6). Această lucrare de calificare a Bisericii, a membrilor Corpului Mijlocitorului, îi pregăteşte pentru un serviciu viitor, pentru a ajuta pe Israel şi lumea, sub şi prin termenii Noului Legământ. Şi în plus, sf. Pavel şi ceilalţi apostoli, şi fiecare dintre credincioşii Domnului, sunt slujitori sau servitori ai acestui Legământ Nou acum, prin aceea că sunt angajaţi ca purtători de cuvânt ai Domnului, în chemarea membrilor Corpului lui Cristos, şi angajaţi de asemenea ca reprezentanţii Domnului în edificarea şi zidirea reciprocă în „credinţa preasfântă”, pregătindu-se unul pe altul ca membri ai Corpului Mijlocitorului, Corpul lui Cristos, ca să fie asociaţi cu El în lucrarea Împărăţiei Sale Mijlocitoare de o mie de ani.

Desigur că nu există nicio schimbare, nicio înlăturare a vreunui element al Adevărului, în legătură cu aceste lucruri. Dimpotrivă, întregul subiect al Noului Legământ este clarificat şi mai mult când vedem că nu are nimic de-a face cu îndreptăţirea Bisericii — că este încă în viitor; că încă nu a fost pecetluit; că dimpotrivă, oferta făcută urmaşilor Domnului este că ei se pot împărtăşi împreună cu El de paharul Său, de sacrificiul Său, de suferinţa Sa. Partea noastră cu El ca membri ai Corpului marelui Profet, Preot, Împărat al lumii şi Mijlocitor al Noului Legământ, sub care Israelul şi lumea vor fi binecuvântaţi, este dependentă de participarea noastră cu El în suferinţele Sale. Aceasta explică de ce binecuvântările lumii nu au început cu optsprezece secole în urmă. Aceasta explică de ce Israel a fost respins şi n-a intrat în Noul lor Legământ tot timpul acestor secole (Ier. 31:31). Aceasta explică de ce restabilirea n-a putut veni la Israel şi prin Israel pentru lume până la a Doua Venire a lui Cristos, când numărul „aleşilor” dintre urmaşii Săi vor fi fost băut paharul suferinţelor Lui de sacrificiu, de negare de sine. „Dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El; dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”. Dacă suntem îndreptăţiţi prin credinţă în sângele Său, şi suntem acceptaţi ca membri ai Corpului Său prin consacrare la moarte, atunci vom fi membri ai Seminţei Spirituale a lui Avraam, prin a cărei milă Israelul natural va căpăta milă şi va deveni Sămânţa pământească a lui Avraam sub aranjamentul Noului Legământ, şi va fi folosit în distribuirea binecuvântărilor lui Dumnezeu pentru toate familiile pământului. Vezi Romani 11:25-36.

Este adusă acuzaţia că pentru a înşela şi a induce în eroare, „Turnul de Veghere” a citat în mod fals în numărul din 1 ianuarie 1909, pag. 12 (R4309, n.t.), zicând: „Acesta este sângele” în loc de „Acesta este sângele Meu”. Această obiecţie este exagerată. După cum bine se ştie, diferitele Evanghelii declară cuvintele Domnului nostru întro formă uşor diferită. Luca zice: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Luca 22:20). Marcu zice:„Acesta este sângele Meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi” (Marcu 14:24). Matei zice: „Acesta este sângele Meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi” (Mat. 26:28). Care este diferenţa între aceste expresii: sângele Noului Legământ şi sângele Meu al Noului Legământ? Nu este sângele lui Isus singurul sânge la care se poate face referire? Aceasta este exact disputa noastră, că paharul a reprezentat suferinţele Domnului nostru şi că El l-a dat ucenicilor Săi, zicând, „Beţi toţi din el”; împărţiţi-l între voi. Disputa noastră este că a fost paharul lui Isus din care El a băut şi că l-a dat ucenicilor Săi ca săl termine — că astfel noi am fost invitaţi în mod simbolic să fim părtaşi la suferinţele lui Cristos. 2 Cor. 1:5-7.

Adversarii noştri sunt cei care neagă că Domnul a băut din pahar — că a fost paharul Lui. Ei, nu noi, pretind că El a băut dintr-un pahar iar noi din altul — că suferinţele Lui au fost de un fel şi ale noastre de un caracter diferit. Noi le-am arătat eroarea, citândule din 1 Cor. 10:16: „Paharul binecuvântării, pe carel binecuvântăm, nu este el o părtăşie [greceşte, Komonia, participare] a sângelui lui Cristos” — sacrificiului lui Cristos? Şi iarăşi: „Tot astfel, după cină, a luat paharul zicând: Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu” (1 Cor. 11:25). Disputa noastră este sprijinită de aceste Scripturi. Ele arată că paharul a reprezentat sângele, moartea, sacrificiul lui Cristos, al cărui scop sau intenţie este pecetluirea Noului Legământ; şi ele arată că Răscumpărătorul nostru ne-a invitat să participăm cu El la acel pahar al morţii de sacrificiu.

Asemenea obiecţii sunt doar praf în ochi. Textul înseamnă exact acelaşi lucru în oricare mod lam citi, pentru că sângele lui Cristos este sângele, singurul sânge, prin care Noul Legământ poate fi pecetluit. Şi acest sânge, acest merit, care în cele din urmă va pecetlui Noul Legământ, Domnul nostru îl trece acum prin noi, Biserica, membrii Corpului Său — permiţându-ne să bem din paharul Său, ca să putem şi participa la slava Sa. Aşa le-a spus ucenicilor Săi care au dorit să stea pe Tron: „Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu?” (Mat. 20:22). Acolo Domnul nostru a arătat clar că nimeni nu va sta cu El pe Tron cu excepţia celor care vor participa cu El în sacrificiul Lui — nu un pahar diferit, nu un sacrificiu diferit. Cât despre modul cum a fost schimbat cuvântul, s-ar putea să nu ştim niciodată, pentru că acest articol a trecut prin mâna stenografului, a tipografului care a aranjat literele şi a celui care a citit spre verificare. Dar noi accentuăm faptul că nu s-a forţat nimic şi că argumentul nostru ar fi fost mai bine servit prin cuvântul „Meu” decât prin articolul „-le”, şi aceasta este exact ceea ce noi susţinem, că noi participăm cu Domnul nostru la paharul Său.

Răspunsul nostru la o scrisoare

Fratele care ni se opune şi soţia lui vreau să ştie de ce nu le-am răspuns pe larg la o scrisoare nu prea amabil formulată pe care am primit-o de la ei. Am răspuns la scrisoare întrun mod amabil, care am sperat că ar fi de cel mai mare ajutor pentru ei. Nu am scris o carte, nici măcar un pliant, gândind sau sperând că până când scrisoarea lor a ajuns la noi, mintea lor se va fi limpezit într-o anumită măsură şi că nu ar fi necesar de fapt un răspuns. Faptul este că atunci când inima se amărăşte, adevărurile şi armoniile spirituale îşi pierd frumuseţea — nicio explicaţie n-ar fi satisfăcătoare. Inima care este gâlcevitoare şi care şade pe scaunul celor dispreţuitori, nu este într-o stare în care să primească binecuvântările Domnului. Dimpotrivă, citim: „El face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa”. Cităm mai jos din scrisoarea noastră, ca să arătăm că nu am neglijat interesele spirituale ale acestui frate, ci l-am tratat în conformitate cu cea mai bună înţelepciune pe care ne-a dat-o Domnul. Paragrafele de încheiere ale scrisorii noastre, datată 24 noiembrie 1908, sunt după cum urmează:

„Dragă frate, dacă ar fi să-ţi judec inima după frazeologia acestei singure scrisori, aş fi înclinat să cred că credinţa ta în Domnul şi în Adevărul Prezent şi-a pierdut în totalitate ancorarea. Sugestiile din scrisoarea ta par să implice fie că Domnul nu are nimic de-a face cu ceea ce noi numim Seceriş şi Lucrarea Secerişului, şi că toată chestiunea este o eroare şi o fraudă, fie că, altfel, ai ajuns treptat să judeci foarte aspru metodele Sale slabe de a conduce în mod neînţelept alegerea instrumentelor pentru lucrare, şi că te simţi pe jumătate înclinat să I-o spui şi să-I dai indicaţii pe această linie, de care ar putea profita şi să nu-Şi lase lucrarea să se nimicească înainte de a se sfârşi timpul Secerişului.

Dragă frate, te iubesc şi nimic din ce scriu aici nu este scris într-un spirit dur sau răutăcios, ci chiar dimpotrivă, dacă este posibil, să te trezească să înţelegi faptul că eşti într-o atitudine a minţii foarte periculoasă — că după ani de credincioşie şi devotare eşti în pericol de a naufragia, având portul ceresc în zare. Dragă frate, cercetează-ţi inima sârguincios cu candela Cuvântului Domnului şi găseşte şi distruge orice ar putea fi acolo de natura aluatului. Noi suntem în mod sigur în „ceasul încercării” şi probele principale asupra noastră vor fi credinţa şi iubirea — credinţă în Domnul, Supraveghetorul Lucrării, şi credinţă în toţi cei care sunt cu adevărat ai Lui — şi care iubesc pe Domnul şi pe fraţi.

Te asigur de continua mea iubire şi interes faţă de tine şi de soţia ta, şi faţă de toţi membrii familiei Domnului de peste tot, şi rămân, fratele tău şi slujitor în Cristos”.

Împlinind suferinţele,

pentru Biserică

Noi am aplicat la Biserică în ansamblul ei cuvintele apostolului Pavel cu privire la sine (Col. 1:24), ca să arătăm participarea apostolului şi a tuturor celorlalţi membri ai Corpului lui Cristos la suferinţele Capului nostru. El zice: „Eu, Pavel ... în trupul meu, împlinesc ce lipseşte necazurilor lui Cristos pentru trupul Lui, care este Biserica”. Am atras atenţia asupra faptului că atunci când toate suferinţele Bisericii, Corpul lui Cristos, vor fi complete, sângele acelui sacrificiu, stropit antitipic în „sfânta sfintelor”, va fi pentru şi în anularea păcătelor „poporului” (Lev. 16:15), „păcatele întregii lumi”. Am arătat clar că tot meritul a fost în Domnul nostru Isus, simbolizat de jertfa pentru păcat a viţelului, şi că partea Bisericii în „jertfele mai bune”, reprezentate prin jertfa pentru păcat a ţapului Domnului, este prin har şi nu prin merit.

Adversarii noştri cred că găsesc o obiecţie la aceasta în partea aceea a textului citat mai sus, care zice, „pentru trupul Lui, care este Biserica”. Ei zic, „Turnul de Veghere” declară că meritul jertfei „ţapului Domnului”, cei acceptaţi ca membri ai Corpului lui Cristos, va fi stropit pe Capacul ispăşirii pentru anularea păcatelor poporului, în timp ce sf. Pavel spune că suferinţele sale sunt pentru Biserică. Noi răspundem că nu este niciun conflict aici. Suferinţele lui Cristos i-au venit în legătură cu serviciile sale pentru Biserică; iar suferinţele membrilor Corpului Său le-au venit de asemenea în serviciul Bisericii; dar cât despre aplicarea acestui merit care va fi făcută de Marele Preot este alt lucru. Scripturile ne arată că meritul propriului Său sacrificiu, „viţelul”, a fost stropit sau aplicat pentru preoţii şi leviţii antitipici şi că al doilea sacrificiu al cărnii celor acceptaţi ca membrii Săi, „ţapul Domnului”, va fi aplicat „pentru popor”. Cu alte cuvinte, Biserica este îndemnată: „Şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi”. Aceasta este noua poruncă a Domnului nostru pentru noi. Dar despre cum va aplica El meritul acestei părţi din suferinţele Sale în anularea păcatelor poporului ni se explică acelora dintre noi care putem înţelege „taina”. Cunoaşterea sau necunoaşterea felului cum aplică Marele Preot propriul Său sânge, trecut prin Biserică, nu are nimic de-a face cu faptul că acesta va fi aplicat „pentru păcatele poporului”.

Atragerea Tatălui şi atragerea Fiului

Pare dificil să clarifici pentru unii faptul că în timp ce toată rasa lui Adam este păcătoasă, „copii ai mâniei”, totuşi ei sunt din două clase — (1) Cei care au ochi şi urechi ca să discearnă prevederea Domnului de milă prin Cristos, şi ale căror inimi sunt ascultătoare de aceasta, şi (2) alţii care au ochi şi urechi închise faţă de mesajul harului şi au inimi răzvrătite. Primii dintre aceştia, ascultători de harul Domnului, sunt atraşi acum de Tatăl — „în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru”. Aceştia, pentru că nu sunt răzvrătiţi, sunt atraşi spre Isus pentru îndreptăţirea prin credinţă. El devine Avocatul lor şi ei, concepuţi de Spirit sfânt, sunt imediat fii ai lui Dumnezeu.

Cu a doua clasă, care are „gândirea cărnii”, răzvrătiţi, „nesupuşi legii lui Dumnezeu”, nu se poate lucra în acelaşi fel. Pentru ei, Dumnezeu a prevăzut Împărăţia Milenară a lui Cristos, care va supune răzvrătirea prin forţă, va lega pe Satan şi va rispi puterile întunericului, şi va inunda lumea cu adevărata cunoştinţă de Domnul. Lumea va fi timp de o mie de ani sub ceea ce se numeşte „Legea Marţială”. Cu alte cuvinte, va fi sub o Împărăţie Mijlocitoare a cărei misiune va fi să stabilească armonia între Dumnezeu şi oameni — între Dumnezeu şi lume, din care Biserica va fi fost anterior aleasă. Pănă la încheierea Împărăţiei Mijlocitoare va fi stabilită pacea şi armonia, şi atunci, ca o provincie împăcată a marelui Imperiu al lui Dumnezeu, va fi predată lui Iehova. Cu alte cuvinte, lumea va avea nevoie de 1000 de ani ca să ajungă la acea pace cu Dumnezeu la care clasa aleasă din acest veac ajunge aproape instantaneu, printr-o credinţă asemănătoare cu cea a lui Avraam. Iacov 2:23.

Avraam n-a avut nevoie de Mijlocitor care să-l îndreptăţească. El a fost „îndreptăţit prin credinţă”, şi aşa suntem şi noi (Rom. 5:1). Dar Avraam a avut nevoie de un Răscumpărător, şi aşa avem şi noi — Isus Cristos Cel Drept, care a murit pentru păcatele noastre şi prin credinţă în sângele Său avem iertarea păcatelor (Mat. 26:28; Fapt. 10:43). În utilizarea biblică, cuvântul Mijlocitor este întotdeauna folosit în legătură cu un Legământ. Moise a fost Mijlocitorul Legământului Legii; Isus este Mijlocitorul Noului Legământ (al Legii), sub termenii căruia va stabili în curând Împărăţia Sa Mijlocitoare pentru binecuvântarea lui Israel şi a lumii. Ier. 31:31; Ezec. 16:60, 61; Rom. 11:27, 31.

Avraam n-a avut nevoie de Avocat; dar noi avem nevoie de unul: nu să ne asigure iertarea de păcatul originar, ci în calitate de Cap al nostru să reprezinte fiecare interes al nostru ca Noi Creaturi. Din cauza ignoranţei şi a slăbiciunii, şi pentru că avem comoara conceperii de spirit în vase pământeşti, noi ca fii ai lui Dumnezeu nu putem spera să ne îndeplinim angajamentele de consacrare. Avem nevoie de un Avocat şi ni s-a dat unul — „Isus Cristos Cel Drept”, care „trăieşte pururea, ca să mijlocească pentru noi” — ca noi creaturi, membrii Săi.

Având în vedere aceste fapte incontestabile, nu este oare învăţătura Scripturii rezonabilă când declară că Tatăl Ceresc, în timpul acestui veac, „atrage” sau „cheamă” pe cei care El îi alege pentru a fi „membri ai Corpului lui Cristos” — Profetul, Preotul, Împăratul şi Mijlocitorul Veacului Milenar? Şi nu este la fel de rezonabil când ni se spune că în timpul Mileniului Cristos va „atrage la Sine Însuşi pe toţi” — fie că aud fie că nu?

Repetăm, prin urmare, că toată atragerea făcută până acum, de la timpul Domnului nostru până în prezent, a fost făcută de Tatăl Ceresc Însuşi — nu printr-un mijlocitor sau printr-un avocat. Domnul nostru Însuşi declară că „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl ... şi pe cel care vine la Mine (fiind atras de Tatăl) nu-l voi izgoni afară (respinge)” (Ioan 6:44, 37). Domnul nostru a avut acelaşi gând când a declarat că El este Viţa, noi mlădiţele, şi Tatăl Ceresc este Vierul, şi că această Vie, Biserica, a fost sădită de dreapta Tatălui — separată şi distinctă de lume. Isus ne-a dat aceeaşi idee în pilda în care Îl reprezintă pe Tatăl Ceresc făcând un Ospăţ de Nuntă pentru Fiul Său, şi trimite pe slujitorii Săi să cheme pe cei invitaţi. Când cei deja invitaţi nu au răspuns în mod satisfăcător, Tatăl a trimis alţi slujitori pe la drumuri şi pe la garduri ca ospăţul să aibă oaspeţi. Aceeaşi lecţie este învăţată de propriile cuvinte ale Domnului nostru: „Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu”. Ioan 10:29.

Aceeaşi lecţie este dată ca învăţătură în mod tipic prin trimiterea de către Avraam a servitorului său Eliezer ca să aleagă o mireasă pentru Isaac. Avraam, tip al lui Dumnezeu, a trimis pe servitorul său, tip al Spiritului sfânt, ca să aleagă o Mireasă, tip al Bisericii, pentru fiul său Isaac, tip al lui Isus. Rebeca na avut nevoie de mijlocitor între ea şi Avraam, pentru că ea a venit la chemarea lui şi a fost îndrumată de servitorul lui. Ea era rudă cu Avraam înainte de a fi invitată să devină mireasa lui Isaac, exact aşa cum toţi cei invitaţi să devină Mireasa lui Cristos prin invitaţia Tatălui, au fost înainte rude cu El ca membri ai „casei credinţei”. Căsătoria a avut loc după ce trimişii lui Avraam pentru alegerea Miresei şiau îndeplinit lucrarea. Tot aşa acum, odată cu completarea alegerii divine a Bisericii, Mirele Ceresc va veni ca s-o primească la Sine, în câmp, aproape de fântâna antitipică, Lahai-Roi. Mai târziu ea va fi prezentată înaintea Tatălui Ceresc şi a sfinţilor îngeri şi va deveni Mireasa consoartă a Domnului ei, Capul ei, Răscumpărătorul ei.

Atunci înălţarea lui Cristos va fi completă. Înaintea Lui se va pleca „orice genunchi, al celor din ceruri şi de pe pământ”, Biserica de asemenea Îl va recunoaşte ca Domnul ei, Capul ei. Atunci va fi timpul când Cel Înălţat, Cap şi Corp, îşi va îndeplini promisiunea: „Şi Eu, când voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine Însumi pe toţi” (Ioan 12:32). Atragerea va continua de-a lungul Veacului Milenar, până ce fiecare membru al rasei va fi simţit influenţa şi imboldul ei şi toţi cei dispuşi şi ascultători vor fi fost binecuvântaţi, ridicaţi, restabiliţi la perfecţiune. Noi nu pretindem că înălţarea Domnului la gloria puterii a fost separată sau aparte de înălţarea Lui pe cruce. Dimpotrivă, „fără cruce nu-i coroană”. Susţinem că Domnul nostru şi ulterior membrii Săi ajung la poziţia de glorie prin intermediul „căii înguste”, prin crucea jertfirii de sine; şi că fără această experienţă El nu ar fi avut autoritate sau putere să atragă şi să ridice omenirea. Cu alte cuvinte, dreptul Cristosului în glorie de a pecetlui Noul Legământ şi de a-i fi slujitorul sau Mijlocitorul, prin care toate familiile pământului vor fi binecuvântate, este bazat pe moartea Lui de sacrificiu. Cu adevărat „prorocii au vorbit despre ... suferinţele lui Cristos [Cap şi Corp] şi slăvile care aveau să urmeze”.

Domnul nostru a fost înălţat pe cruce pentru a avea dreptul să atragă pe toţi oamenii, dar El a fost înălţat la slava învierii pentru a avea capacitatea să atragă pe toţi. Cele două gânduri sunt logic inseparabile. Ioan 12:32.

În armonie cu aceasta citim despre cum Tatăl Sa adresat Celui Uns: „Cere-Mi şi-Ţi voi da popoarele de moştenire şi marginile pământului în stăpânire” (Psa. 2:8). Sf. Pavel ne arată că împlinirea acesteia va avea loc la a Doua Venire a Domnului nostru, după ce Tatăl va fi atras Biserica; după ce Cristos îi va fi îndreptăţit şi Tatăl îi va fi conceput de Spirit sfânt iar ei îşi vor fi terminat cursul şi vor fi fost socotiţi vrednici să ajungă la comoştenire cu Răscumpărătorul lor ca membri ai Seminţei Spirituale a lui Avraam. Nimic nu poate fi mai simplu pentru cei ai căror ochi ai înţelegerii sunt deschişi ca să aprecieze „Taina”. Toată creaţia suspină şi suferă până în ziua de azi, aşteptând descoperirea fiilor lui Dumnezeu; aşteptând ca Soarele Dreptăţii să strălucească; aşteptând ca lucrarea de atragere a marelui Mijlocitor dintre Dumnezeu şi lume să înceapă şi să continue până la glorioasa ei împlinire.

Explicaţii şi corecTĂRI

În numărul Turnului de Veghere din 1894 pag. 349 (R1727, n.t.) am spus: „Convertiţii dintre evrei au putut cu greu să înţeleagă măreaţa schimbare de la Legământul Legii la Noul Legământ”. În loc de Noul trebuia să zicem de Har, ceea ce înseamnă Legământul Avraamic originar, simbolizat de Sara (Gal. 3:29; 4:28). În acelaşi articol am remarcat că neamurile nu mai trebuiau să devină evrei, ci aveau acces la Dumnezeu prin Cristos şi [ca slujitori ai Noului Legământ să participe la mijlocirea] Noului Legământ în sângele Său. Aceasta este o afirmaţie corectă. Singurul motiv al chemării neamurilor în timpul acestui Veac Evanghelic, pentru a fi asociaţi cu Cristos, este ca astfel să putem avea parte cu El în sângele Lui al Noului Legământ — sacrificiul Lui, şi ulterior să avem parte cu El la punerea în vigoare a acelui Nou Legământ cu Israel în timpul Mileniului.

Din nou în „Turnul” din 1893, pag. 372 (R1601, n.t.), am zis: „Să ne uităm la Biserică sub Noul Legământ. Relaţia ei cu Noul Legământ este în timpul Veacului Evanghelic. Dar pentru ea, acoperirea prin mila acelui Legământ nu este ca să-i dea timp să ajungă la perfecţiune fizică, mintală şi morală, ci să-i dea o poziţie înaintea lui Dumnezeu, în care se poate oferi lui Dumnezeu ca jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, prin meritul lui Cristos — sub prevederile milostive ale Noului Legământ”. Această declaraţie nu este potrivită, după cum vedem acum chestiunea. Esenţa acesteia este destul de adevărată, şi anume, că prin Cristos Biserica are o perfecţiune şi o stare socotită înaintea lui Dumnezeu, o ocazie de a se oferi ca jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, prin meritul lui Cristos. Singura greşeală este în adăugarea cuvintelor „sub prevederile milostive ale Noului Legământ”. Această idee a venit la noi din veacurile întunecate şi a fost un fir de praf care ne-a împiedicat vederea. Acum vedem că Biblia nu zice nimic despre Biserică în sensul că ar fi „sub prevederile milostive ale Noului Legământ”. Prevederile binevoitoare ale lui Dumnezeu pentru lume sunt toate în acel Nou Legământ, dar nu este aşa cu Biserica. Pregătirea Lui pentru cei chemaţi şi atraşi de El este numită scriptural „îndreptăţire prin credinţă”. Aici nimic nu este schimbat sau abandonat. Îndreptăţirea Bisericii este la fel, iar Noul Legământ rămâne ca întotdeauna, dar la locul lui potrivit — un Legământ sau aranjament prin care lumea îşi va primi binecuvântările în timpul Mileniului.

În aceeaşi privinţă, la pag. 373 (R1601, n.t.) am spus: „Noul Legământ este absolut necesar cu prevederea lui de a ne acoperi păcatele prin meritul sacrificiului Răscumpărătorului nostru”. Şi din nou: „Domnul nostru S-a dat ca Răscumpărare, preţ corespunzător, înlocuitor pentru toţi, dar El îi reprezintă la bara justiţiei de la învierea Sa doar pe aceia care vin la Dumnezeu prin El, sub termenii binevoitori ai Noului Legământ, pecetluit sau ratificat prin moartea Sa”. Gândurile principale de aici sunt corecte. Singura greşeală a fost în presupunerea că Noul Legământ, care aparţine veacului viitor, are ceva de-a face cu îndreptăţirea noastră, care este numai prin credinţă în sângele lui Cristos.

În mod asemănător, urmând greşeala obişnuită şi neglijând declaraţia directă a Bibliei, am scris în „Turnul” din 1901, pag. 182 (R2823, n.t.): „Între timp, de-a lungul Veacului Evanghelic, poporul Domnului, prin ochiul credinţei, a privit pe Marele Preot ca Mijlocitorul lor care trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi”. Trebuia să fi folosit termenul scriptural Avocat în loc de cuvântul Mijlocitor. Iarăşi am zis: „Ei sunt acceptaţi la Tatăl, nu direct, ci indirect, «acceptaţi în Cel Preaiubit», care este intermediarul nostru, Mijlocitorul nostru. Din nou, în loc de Mijlocitor trebuia să fi spus Avocat. Am folosit cuvântul Mijlocitor în mod general, nescriptural, aşa cum alţii încă îl folosesc. Atunci n-am remarcat că termenul Mijlocitor în uzanţa Scripturii este întotdeauna legat de mijlocirea unui Legământ. Isus este Mijlocitorul Noului Legământ, şi, după cum arată sf. Pavel în Evrei 12:24-28, la sfârşitul acestui veac, noi, ca Biserică a Sa completă, în Adunarea Generală a Întâilor Născuţi, vom veni la El, Mijlocitorul Noului Legământ, ca Mireasă a Lui şi Comoştenitori pentru a îndeplini prevederile lui binecuvântate pentru ridicarea lui Israel şi a lumii.

Legământul nostru este Legământul Avraamic originar, Legământul asigurat prin Jurământ, pe care Dumnezeu l-a încheiat cu patru sute de ani înainte de vechiul Legământ al Legii. Acesta n-a avut nevoie de niciun mijlocitor, nu are niciun mijlocitor, pentru că, după cum arată apostolul, nu are chestiuni neprevăzute care să fie mijlocite. Dumnezeu a promis că la timpul şi în modul Său va dezvolta Sămânţa lui Avraam. El aproape că a îndeplinit acest lucru. „Nimeni nu îşi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu” (Evr. 5:4). Domnul nostru Isus a fost chemat mai întâi şi a răspuns cu loialitate, pentru bucuria care-I era pusă înainte. Acum Tatăl ceresc cheamă pe membrii Corpului — în „oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul vostru”. Pe aceştia, sfinţi şi acceptabili prin sacrificiul lui Cristos, curând îi va „învia împreună cu El”, ca participanţi la Sămânţa Spirituală. Apoi, Cel Uns fiind complet şi pregătit, Noul Legământ promis cu secole în urmă lui Israel va intra în vigoare.

Remarcaţi un alt caz în care am folosit termenii Noul Legământ şi Mijlocitor în mod nepotrivit, deşi ideea din spatele lor a fost şi încă este în întregime corectă. Noi am zis: „Dacă cineva îşi pierde legătura cu Cristos prin pierderea credinţei sale în sângele preţios sau prin pierderea Spiritului sfânt prin păcat cu voia, unul ca acesta iese de sub protecţia, grija, acoperirea lui Isus”. Aceasta este corect, dar noi am adăugat în mod eronat Mijlocitorul Noului Legământ. Adevărat, Isus este Mijlocitorul Noului Legământ, dar, a aminti aici acest lucru pare să implice că mijlocirea Lui şi Noul Legământ au ceva de-a face cu Biserica. Aceasta este o greşeală. Acele cuvinte în cursive n-au adăugat nimic la articol şi nu-i face niciun rău dacă acum le omitem.

În „Turnul” din anul 1902, pag. 223 (R 3048, n.t.), am zis: „Sunt aproape nouăsprezece secole de când Noul Legământ a fost pecetluit cu sângele preţios al Mijlocitorului nostru”. Acolo am spus ceva pentru care nu există nicio scriptură, şi de aceea ceva ce nu ar fi trebuit să spunem şi pe care acum o corectăm în mod potrivit. Noul Legământ încă nu este pecetluit. Sângele lui Isus — meritul jertfei Sale — care va pecetlui în cele din urmă Noul Legământ la sfârşitul acestui veac, este folosit acum altfel. Acesta a fost aplicat pentru Biserică, pentru Îndreptăţirea ei, pentru ca ea să poată avea drepturi umane îndreptăţite pentru a le jertfi şi prin aceasta să poată intra ca membri în Corpul lui Cristos, marele Mijlocitor, antitipul lui Moise, pe care Dumnezeu îl ridică în timpul acestui Veac Evanghelic (Fapt. 3:23). În loc să ne spună că Cristos a pecetluit Noul Legământ, Scripturile ne spun tocmai invers, şi anume, că El a devenit „garantul” lui (Evr. 7:22). Un Legământ pecetluit nu are nevoie de un „garant”, dar un Legământ încă nepecetluit are nevoie de un „garant”. Astfel avem puţin mai multă lumină asupra subiectului — nu contrar vreunei învăţături sau principiu al credinţei sau practicii creştine, ci care explică în plus scopurile şi aranjamentele divine.

În numărul nostru din 1906, pag. 26 (R3709, n.t.), am zis: „Domnul nostru Isus personal a fost Mijlocitorul între Tatăl şi «casa credinţei» în timpul acestui Veac Evanghelic”. Această afirmaţie este incorectă. Nicio Scriptură nu declară aşa ceva. Este o parte din fumul veacurilor întunecate, pe care acum suntem bucuroşi să-l înlăturăm din ochii noştri. Aşa cum am arătat deja în acest articol, acum vedem mai clar ca oricând cum nimeni nu poate veni la Fiul în timpul acestui Veac Evanghelic decât dacă este atras de Tatăl, şi că nimeni nu va fi în Biserica aleasă decât cei pe care „îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” şi care apoi îşi vor întări chemarea şi alegerea, pentru că „nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur” — nici Marele Preot, nici preoţii subordonaţi, nici leviţii. Noi toţi suntem chemaţi de Dumnezeu pentru a fi agenţii Săi ca Sămânţă Spirituală a lui Avraam în mijlocirea Noului Legământ pentru binecuvântarea Israelului natural şi a lumii.

Este imposibil a înşela pe cei aleşi

Marele ceas al încercării prezis în Psalmi şi în profeţii, şi de Domnul nostru şi de apostoli, „ceasul încercării care va veni peste ... cei care locuiesc pe pământ”, este peste noi şi, după cum sugerează apostolul, întrebarea nu este „Cine va cădea?”, ci „Cine va putea sta în picioare?” Sau aşa cum se afirmă prin profetul din vechime, „Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia înălbitorului. Şi El Se va aşeza ca topitorul şi ca purificatorul argintului; va curăţi pe fiii lui Levi (casa credinţei), îi va purifica aşa cum se curăţă aurul şi argintul şi vor aduce Domnului un dar de mâncare în dreptate”. Mal. 3:2, 3.

Scripturile ne spun că îngerul Domnului face tabără în jurul celor care au reverenţă faţă de El pentru a-i scăpa sau a-i proteja. Ele sugerează de asemenea că Satan şi îngerii căzuţi sunt foarte doritori să ne invadeze minţile, inimile şi trupurile cu sugestii rele. Trebuie să credem desigur, în măsură mai mică sau mai mare, că providenţa divină a ridicat prin voinţa umană o barieră considerabilă pentru protejarea omului natural de spiritele rele. Altfel, în mod sigur, din cauza îndemnurilor şi obsesiilor rele, lumea ar fi înnebunit cu secole în urmă sub astfel de impulsuri infernale. Totuşi, putem fi siguri că, după cum Adversarul s-a împotrivit în mod special Domnului, tot aşa el îi marchează şi-i asaltează în mod special pe membrii credincioşi ai Corpului Său — şi cu cât este mai mare proeminenţa lor cu atât mai sever va fi bineînţeles atacul. „Căci nu suntem în neştiinţă despre planurile lui” nici despre faptul că „lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva ... duhurilor răutăţii în locurile cereşti” (Efes. 6:12). Fără ajutor divin în mod sigur toţi ar fi înrobiţi de voia lui — induşi în eroare, prinşi în capcană de cel care pune întunericul în locul luminii şi încearcă să arate că lumina este întuneric.

Gândul nostru este că pentru încercările din acest ceas Domnul permite Adversarului să se apropie foarte mult de cei ispitiţi, aşa încât cea mai uşoară înclinare spre rău în inimile lor iar pune în contact cu influenţele împotrivitoare ale Adversarului. Nu-i de mirare deci, fiindcă este ceasul încercării! Nu-i de mirare că nimeni în afară de sfinţi, „cei aleşi”, nu va putea sta în picioare! Sfinţii, când află că Adversarul se apropie tare, se vor trage tot mai aproape de Domnul şi vor găsi odihnă şi mulţumire numai „la umbra Celui Atotputernic”. Şi ei vor mulţumi lui Dumnezeu pentru orice ajutor disponibil, cum ar fi Angajamentul, pe care El îl poate trimite ca să-i ajute să intre „în locuinţa tainică a Celui Prea-Înalt”. În privinţa celor ce sunt sub puterea Adversarului ne putem aştepta doar ca inimile şi minţile lor să devină tot mai îndărătnice. Ne putem aştepta nu doar să vorbească „lucruri stricăcioase ca să tragă pe ucenici după ei”, ci trebuie să ne amintim în plus că „mulţi îi vor urma în căile lor dezmăţate. Şi, din cauza lor, calea Adevărului va fi hulită”. Fapt. 20:30; 2 Pet. 2:2.

La ce nu ne putem aştepta dacă Domnul în ceasurile de încheiere ale acestui veac va permite Adversarului şi suporterilor lui, prin hipnotism, spiritism etc., să se apropie de omenire şi să învingă bariera voinţei, care până acum a fost protecţia omului! La ce nu ne putem aştepta ca rezultat — mânie, răutate, ură, invidie, ceartă şi un spirit diavolesc general, începând un timp de strâmtorare cum n-a fost niciodată de când sunt popoarele — mâna fiecăruia împotriva fratelui său şi aproapelui său!

Cele ce urmează sunt schimbările făcute în „Studii în Scripturi” pentru a armoniza prezentările anterioare despre subiectul Noului Legământ, al Mijlocitorului acestuia, şi al îndreptăţirii Bisericii prin credinţă şi al acceptării ei ca Sămânţa lui Avraam sub Legământul originar de Har asigurat prin jurământ:

VOLUMUL I.

Pagina 113, rândul 16, „care a pecetluit Legământul cu sângele Său preţios”, schimbat în, „al cărui sânge preţios va pecetlui Legământul”.

Pagina 130, rândul 7 (rândul 9 în l. română, n.t.), „Sub Noul Legământ, membrii”, schimbat în, „Sub Legământul de Har, membrii”. Ultimul rând (pag. 131, rândul 2, în l. română, n.t.), „(în această viaţă sau în următoarea)” schimbat în „(în Veacul Milenar)”.

VOLUMUL II.

Pagina 69, rândul 5, „pecetluite sau”, schimbat în, „asigurate”.

VOLUMUL III.

Pagina 298, rândul 8 (rândul 11 în l. română), „numai pentru rămăşiţa aleasă dintre cele douăsprezece seminţii şi restul aleşi dintre neamuri”, schimbat în, „trebuie să fie mai întâi sigilat cu sângele (moartea) Mijlocitorului — Cap şi Corp, dintre evrei şi dintre neamuri”.

Pagina 342, rândul 17, 18 (rândul 13, 16 în l. română, n.t.) 3416 ţoli, schimbat în, 3457 ţoli, pentru a fi în acord cu măsurătorile exacte de mai târziu, care par a marca anul 1915. Cifrele anterioare au fost „măsurători pe hârtie” din ilustraţia lui Piazzi Smith care s-a presupus că a fost desenată la scară, dar s-a găsit a fi inexactă.

VOLUMUL V. — paginaţia din urmă.

Pagina 28, rândul 15 (rândul 14 în l. română, n.t.), „pecetluit prin prearanjament divin”, schimbat în, „a făcut posibilă sigilarea”. Rândul 20 şi 21 (rândul 19 în l. română, n.t.), „Noul Legământ a fost pecetluit”, schimbat în, „mai întâi asigurată răscumpărarea”. Penultimul rând, „care a pecetluit”, schimbat în, „pentru sigilarea”.

Pagina 121, rândul 34 (rândul 30 în l. română, n.t.), „a pecetluit Noul Legământ”, schimbat în, „a deschis o cale nouă a vieţii”. Rândul 39 (rândul 34 în l. română, n.t.), „Noul Legământ”, schimbat în, „sângele preţios”.

Pagina 139, rândul 29 (rândul 25 în l. română, n.t.), „Nou”, schimbat în, „prin Jurământ”.

Pagina 243, rândul 32 (rândul 31 în l. română, n.t.), „socotit”, schimbat în „de atunci încolo”.

Pagina 426, rândul 26 (rândul 20, 21 în l. română, n.t.), „propriul Său sacrificiu, propria Sa moarte ca” schimbat în „propria Sa moarte (şi a membrilor Săi) pentru”.

Pagina 455, rândul 31 (rândul 28 în l. română, n.t.), „a fost făcut” schimbat în „devine”. Rândul 34 (rândul 30 în l. română, n.t.), „şi pecetluind” schimbat în „ca El să poată pecetlui”. Rândul 35 (rândul 31 în l. română, n.t.) „făcut” schimbat în „să-l facă”.

VOLUMUL VI.

Pagina 88, rândul 13, „chemarea acestui Veac Evanghelic nu a putut fi promulgată sau efectuată până când Domnul nostru pecetluia Noul Legământ cu sângele Său”, schimbat în „chemarea acestui Veac Evanghelic n-a putut fi promulgată până când mai întâi Domnul nostru prin moartea Sa a devenit «garant» al Noului Legământ”. Evr. 7:22.

Pagina 109, rândul 11, „Nou” schimbat în „de Har”.

Pagina 168, rândul 5, „pecetluit” schimbat în „asigură”. Rândul 7, „împăcarea cu El prin acest Răscumpărător, şi doar prin sacrificiul Său” schimbat în „părtăşie cu Domnul nostru în sacrificiul Său şi în răsplata Sa”. Rândul 13 (rândul 12 în l. română, n.t.) schimbat în „privilegiul comuniunii în sângele lui Cristos”.

Pag. 227, rândul 3 (rândul 2 în l. română, n.t.), „Nou” schimbat în „de Har”.

Pagina 228, rândul 15 (rândul 13 în l. română, n.t.), „Nou” schimbat în „de Har”. Rândul 16 (rândul 15 în l. română, n.t.) „el, care” schimbat în „legea, dar”.

Pagina 285, rândul 3 (rândul 2 în l. română, n.t.), s-a omis „şase”.

Pagina 357, rândul 30 (rândul 31 în l. română, n.t.), „pecetluit” schimbat în „garantat”. Evr. 7:22.

Pagina 358, rândul 16 (rândul 18 în l. română, n.t.), „pecetluit, ratificat”, schimbat în „garantat”. Evr. 7:22.

Pagina 362, rândul 26 (rândul 22 în l. română, n.t.), „Nou” schimbat în „Harului”.

Pag. 392, rândul 29 (rândul 28 în l. română, n.t.), schimbat în „Marele Preot care a făcut jertfa”.

Pagina 397, rândul 27 (rândul 28 în l. română, n.t.), „pecetluit” schimbat în „garantat”. Evr. 7:22.

Pagina 401, rândul 25 (rândul 23 în l. română, n.t.), „Nou” schimbat în „Avraamic”. Rândul 26 (rândul 24 în l. română, n.t.), omiteţi „pecetluit şi”.

Pagina 432, rândul 11 (rândul 13 în l. română, n.t.) şi mai departe, de la sfârşitul paginii, schimbat în „gata să-L accepte ca Moise cel antitipic. Fiindcă ei au fost botezaţi în Moise, în mare şi în nor, acceptarea lui Cristos în locul lui Moise implica faptul că ei erau în Cristos ca membri ai Corpului Său, sub El ca şi Cap al lor şi, prin asociere cu El, slujitori ai Noului Legământ, al cărui Mijlocitor va fi Cristosul complet, glorificat, Capul şi Corpul”. Fapt. 3:23; 2 Cor. 3:6.

Pagina 434, rândul 13 (rândul 9 în l. română, n.t.), „Mijlocitorul” schimbat în „Garanţia”. Evr. 7:22. Rândul 14 (rândul 9 în l. română, n.t.), adăugaţi, „pe care ei s-au angajat să-l servească. 2 Cor. 3:6.

Pagina 461, rândul 4 de jos, „a fost stropit pe” schimbat în „este eficient şi pentru”.

Recomandăm ca fraţii să-şi noteze schim­bările de mai sus în volumele lor de „Studii în Scripturi” (în l. română s-au folosit cele originale din 1916, care deja aveau aceste schimbări făcute în 1909, n.t.). Prezentăm oricărei minţi oneste aceste schimbări, şi deşi sunt mărunte, sunt de bun ajutor; dar ele în niciun sens sau grad nu afectează credinţa noastră în principiile Cuvântului lui Dumnezeu — că moartea Domnului nostru Isus este baza oricărei speranţe, atât în privinţa Bisericii cât şi a lumii; că tot meritul răscumpărării decurge din aceasta; că privilegiul de a avea parte în jertfa Domnului nostru şi ulterior în gloria Sa Milenară, este „Taina” pe care unora nu le-a fost permis s-o vadă, şi cu privire la care, alţii sunt acuma evident orbiţi; că în scurt timp sămânţa naturală a lui Avraam va fi salvată din orbirea lor şi vor deveni beneficiarii Noului Legământ, şi vor participa la lucrarea de distribuire a milei divine la toate familiile pământului. Acesta este Legământul lui Dumnezeu cu ei — vor căpăta milă (divină) prin mila arătată vouă. Rom. 11:27-32.

Încheiem acest articol aşa cum l-am început, cu sugestia că fraţii dragi care strigă „Treziţivă”, au doar un coşmar. Ei au adormit şi ideile lor confuze sunt doar „halucinaţii nocturne”, care ne-ar amuza dacă nu ne-am da seama de gravitatea stării lor. În somnambulismul lor, sunt în pericol de a cădea de la toate lucrurile preţioase pe care ei şi noi am sperat că le pot obţine. Cei care au vreo influenţă la persoanele aflate în această stare ar trebui să-şi folosească toată energia pentru a-i trezi. Totuşi, să nu li se spună ceva cuvinte aspre sau nepoliticoase, fie lor fie despre ei. Prezentul este un timp de încercare, de probare a caracterului şi a credincioşiei, nu doar pentru ei, ci pentru toţi cei care s-au numit cu numele lui Cristos.