A rămâne în picioare la ţinTă

R4470a W. T. 1 septembrie 1909 (pag. 270-271)

sugerat până acum ceea ce astăzi vrem să accentuăm mai departe, dacă este posibil; şi anume, faptul că există un standard divin de sfinţenie, sau neprihănire, care, dacă nu este antins, va înseamna neacceptarea noastră de către Domnul ca membri ai Bisericii Sale Alese; şi, mai mult decât aceasta, nepotrivirea noastră pentru viaţă veşnică pe oricare plan. Acest standard al caracterului, sau ţintă a perfecţiunii, după cum am arătat, nu este un standard sau ţintă de perfecţiune trupească, pentru că Domnul acceptă printre ucenicii Săi consacraţi pe aceia cu diferite grade de degradare mintală, morală şi fizică. Îndreptăţirea pe care El o asigură, compensează pentru lipsurile fiecăruia, pentru cei cu lipsuri mai mari cât şi pentru cei cu lipsuri mai mici. Haina dreptăţii Lui, atribuită, este la fel de necesară atât pentru cel mai nobil cât şi pentru cel mai degradat, şi-l face pe cel din urmă la fel de acceptabil ca şi pe cel dintâi.

Din acest punct de vedere se recunoaşte că inima, mintea înnoită, voinţa înnoită, este Noua Creatură concepută de spirit, care este în probă înaintea lui Dumnezeu. Ea a mărturisit o deplină consacrare la dreptate şi de împotrivire la păcat, de a fi moartă faţă de el, şi o hotărâre de a da la moarte, a omorî voinţa cărnii în măsura capacităţii ei. Chiar de la început această stare este plăcută şi acceptabilă Domnului. Totuşi, scriptural este prezentată la început ca întro stare de „prunc” numai, conform unei ilustraţii, iar conform alteia, numai ca o stare „concepută”. Trebuie să se facă progres, să fie dezvoltat caracterul, şi apoi, mai departe, ea trebuie probată. „Nu orişicine-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăţie”. Nu oricine mărturiseşte o consacrare, o înnoire a vieţii şi o jertfire de sine în interesul adevărului şi dreptăţii, poate fi acceptat ca împreună moştenitor cu Cristos. Trebuie timp pentru dezvoltare şi pentru probare.

Ei au iubire faţă de Dumnezeu chiar de la început. Dar nu este iubire de cel mai înalt tip. Cum am arătat deja, este în mare măsură, dacă nu în întregime, o iubire din datorie. „Pruncul” în Cristos trebuie să se alimenteze cu laptele curat al Cuvântului ca să se poată întări. În măsura în care hrana spirituală este însuşită şi exerciţiul spiritual practicat, apare tăria de caracter, ochii înţelegerii noastre se deschid mai larg şi discernem lungimi şi lăţimi, înălţimi şi adâncimi ale caracterului divin care nu erau vizibile la început. Aceasta ne duce la un tip mai înalt de iubire faţă de Dumnezeu — iubire pentru caracterul Său glorios.

Între timp, de asemenea, în pruncul spiritual se dezvoltă treptat o iubire compătimitoare faţă de lume. Pe măsură ce sunt văzute şi apreciate principiile caracterului divin, Noua Creatură începe să le aplice la toate lucrurile din viaţă, şi prin urmare sporeşte în iubirea compătimitoare faţă de oameni şi de animale, de prieteni şi de vrăjmaşi. De asemenea se ajunge treptat la un alt element al iubirii: La început „pruncul” în Cristos iubeşte pe unii fraţi — pe cei mai nobili, cei mai blânzi, cei mai bine educaţi etc.; dar treptat, pe măsură ce discerne caracterul divin şi iubirea divină se răsfrânge larg asupra inimii, această iubire se lărgeşte, aşa încât include pe fiecare membru al familiei lui Dumnezeu şi pe fiecare membru al rasei căzute — da, chiar şi pe vrăjmaşi. Odată cu această dezvoltare vine activitatea spirituală, numită în Scripturi „aducere la viaţă” — „Ne-a adus la viaţă”. Această trezire la viaţă implică activitate în serviciul lui Dumnezeu şi în serviciul fraţilor, şi dacă în afară de aceasta ocazia exterioară permite, ar însemna o activitate în serviciul tuturor celor care au nevoie de ajutorul pe care noi îl putem da.

Viaţa creştină ilustrată aici, care a început ca un „prunc în Cristos”, a ajuns acum la starea de bărbăţie în Cristos şi este la Ţinta Iubirii Perfecte — pentru Dumnezeu, pentru fraţi, pentru aproapele şi pentru vrăjmaşi. Înainte să fi ajuns la acest punct, o astfel de persoană nu poate fi considerată potrivită pentru cer, sau pentru viaţă veşnică pe oricare plan.

Trebuie să ţinem minte că în cer nu este nicio dezvoltare, şi de aceea sfinţii trebuie să ajungă la perfecţiunea caracterului înainte de a muri. Şi la fel, lumea în timpul Mileniului, trebuie să ajungă la această dezvoltare perfectă înainte de încheierea veacului, pentru a fi potriviţi pentru viaţă veaşnică conform promisiunii şi standardelor divine.

Se pune întrebarea, în ce măsură acest standard al iubirii perfecte din inimă se va manifesta în carne? Răspundem că în timpul Veacului Milenar se va manifesta perfect în carne, pentru că lumea atunci va fi judecată după realizările reale în carnea lor, iar perfecţiunea prin restabilire va fi nu numai posibilă, ci şi cerută. Cât despre noi, cei din Veacul Evanghelic, noi, care suntem judecaţi nu după carne ci după spirit, în ce măsură noua minte, noua natură, când va fi la Ţinta Iubirii Perfecte, va putea să guverneze şi să controleze carnea? Răspunsul nostru este că gradul de control va diferi mult, potrivit gradelor de imperfecţiune cu care trupul nostru muritor este afectat.

Singurul standard pe care îl putem pune este că noua natură, noua minte, noua voinţă, va regreta foarte mult, îi va părea foarte rău, cu privire la orice delăsări sau erori ale trupului ei muritor. Domnul va şti (şi probabil şi fraţii într-o anumită măsură) despre străduinţa Noii Creaturi de a stăpâni trupul muritor, după măsura mâhnirii legată de orice eroare, şi după continua înnoire a eforturilor de a aduce orice putere a trupului, şi chiar orice gând, în supunere completă faţă de voinţa lui Dumnezeu în Cristos. Orice simpatie faţă de păcat este o dovadă că Noua Creatură nu este la Ţintă. Şi nicio simpatie faţă de păcat, ci o străduinţă constantă pentru dreptate, este dovada că este la Ţintă.

Unii pot fi la această Ţintă un timp mai lung, iar alţii un timp mai scurt. Domnul nostru a fost desigur la ea de la începutul slujirii Sale. El a fost probat acolo, în timp ce era la Ţinta iubirii perfecte. Toate asalturile Adversarului şi ale lumii n-au reuşit să-L mişte de la acea poziţie a iubirii perfecte. El Şi-a dat viaţa când era la această Ţintă. Sf. Pavel în mod sigur a fost la această Ţintă timp de mulţi ani înainte de moarte. El şi-a dat viaţa continuu pentru fraţi, a servit continuu pe vrăjmaşi şi s-a rugat pentru ei; şi desigur a fost continuu iubitor şi a slujit Domnului cu fiecare putere şi talent al său.

Niciun creştin nu trebuie să fie mulţumit să întârzie mult până să ajungă la Ţintă. Laptele Cuvântului trebuie primit, puterea lui trebuie însuşită, vederea spirituală şi energia spirituală trebuie să urmeze repede, şi hrana tare a Adevărului divin trebuie să ducă degrabă la maturitatea deplină a caracterului creştin. Şi odată atins, trebuie menţinut cu orice preţ, prin toate probele şi dificultăţile care ar fi permise să fie aduse împotriva noastră de către Adversar, lume şi carne. Cele mai severe ispite vin după ce am ajuns la Ţintă — ispite spre moleşeală în serviciul lui Dumnezeu; ispite să reţinem părţi din sacrificiul nostru; ispite să procedăm fără bunătate, necaritabil, neiubitor cu fraţii, sau nedrept cu aproapele nostru, sau fără generozitate cu vrăjmaşii noştri. Toate acestea trebuie respinse, pentru că noi preţuim viaţa veşnică, preţuim promisiunea de comoştenire şi părtăşie cu Răscumpărătorul nostru în Împărăţia Sa.

Oricine vede clar acest subiect, trebuie să înţeleagă că în calitate de creştin are de-a face cu o mare ofertă care-i va proba temeinic loialitatea, curajul, zelul, iubirea. El va trebui să-şi amintească asigurarea mângâietoare a Domnului nostru, de har pentru ajutor în orice timp de lipsă, dacă vrea să ajungă biruitor şi să nu se înspăimânte, nici să nu-şi piardă curajul la atacurile Adversarului.