„Facă-se voia Domnului.”

Fapt. 21:1-17.

R4466 W. T. 1 septembrie 1909 (pag. 265-268)

lecţie ne arată cum apostolul şi alţii din Biserica timpurie au fost supuşi greutăţilor, descurajărilor şi împotrivirilor, aşa cum suntem şi noi astăzi. Faptul că puterea Domnului a fost cu ei, darul limbilor, al minunilor, al vindecărilor, scoaterea afară a diavolilor etc., a fost contrabalansat de celălalt fapt, că mersul vieţii lor n-a fost lin, în niciun caz. Chiar când erau în misiuni de milă şi pace, chiar când nu făceau lucrare de evanghelizare, ei se luptau în mod direct cu Adversarul şi cu forţele întunericului. Părăsind Miletul, sf. Pavel şi însoţitorii lui erau dependenţi de legile şi reglementările naturale. Nu s-a întâmplat să-i zărească vreun iaht rapid care să-i ia la bord şi să-i ducă la destinaţie. În schimb au fost obligaţi să ia o corabie de marfă, care se oprea ici şi colo în interes de afaceri, neţinând deloc seama de evreul important şi de cei opt însoţitori ai săi de la bord. Cu adevărat surprinşi vor fi unii dintre aceşti marinari când, în curând, în timpul Mileniului, vor învia şi vor fi aduşi la o cunoştinţă a Adevărului şi vor afla că odată au avut privilegiul de a duce pe nobilul sf. Pavel. Putem fi siguri că orice fapte de bunătate făcute lui sau însoţitorilor lui vor fi în mod corespunzător amintite şi răsplătite, în armonie cu promisiunea Domnului nostru, că va fi dată o răsplată celor care dau chiar şi un pahar de apă până şi celui mai mic dintre ucenicii Lui.

Nu trebuie să uităm că „lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El”. Dacă avem umilinţă, nu ne vom aştepta la lucruri mari pentru noi înşine sau atenţii speciale din partea celor care ne însoţesc — nici de la Domnul să nu aşteptăm miracole. Mai degrabă să apreciem faptul că în noi se manifestă un miracol al harului Domnului — prin favoarea care ne-a adus veştile bune şi al privilegiului de a fi servitori — ambasadori ai lui Dumnezeu. Mai mult de atât, în condiţiile acestea, umblând prin credinţă nu prin vedere, vom face fără îndoială mai mult progres ca Noi Creaturi în dezvoltarea caracterului decât dacă Domnul near purta pe patul de flori al uşurinţei, fără furtună, fără împotrivire, fără dificultăţi. Dificultăţile apelează la credinţă şi ne atrag inimile spre marea Fântână a binecuvântării, şi astfel sunt printre „toate lucrurile” care lucrează spre binele nostru spiritual.

În timp ce vasul descărca încărcătura la Tir, sf. Pavel şi însoţitorii lui au căutat pe unii dintre oamenii Adevărului, cu care evident au avut o perioadă specială de părtăşie în timpul celor şapte zile de aşteptare. Aceasta ne aminteşte cum urmaşilor Domnului din prezent le place să aibă întâlniri cu Peregrinii în călătoriile lor, şi cum Peregrinii cu inimile pline de dor caută pe cei care cunosc şi iubesc pe Răscumpărătorul, „în oricât de mare număr ia chemat Domnul Dumnezeul nostru”. Aici apostolul a primit un mesaj de la prietenii săi, îndemnându-l să nu se ducă la Ierusalim; dar el totuşi şi-a continuat călătoria. Când i-a părăsit pe prietenii din Tir, bărbaţii, femeile şi copiii l-au însoţit până la corabie, pentru că cetatea era evident la o mică distanţă de locul de ancorare. Apoi pe plajă, împreună, în părtăşie cu Domnul şi unii cu alţii, au cerut binecuvântarea asupra celor care plecau şi asupra celor care rămâneau. Cum ne aminteşte aceasta de experienţele actuale, şi de iubirea, părtăşia şi interesul pe care-l avem unii pentru alţii — mai puternice decât orice legătură pământească!

O oprire de încă o zi le-a dat altă ocazie săi întâlnească pe fraţii din Ptolemaida — încă o Convenţie de o Zi, putem fi siguri! Următorul loc de oprire a fost la Cezareea, în casa lui Filip Evanghelistul, care era unul din cei şapte diaconi aleşi în Ierusalim — martirul Ştefan fiind altul din cei şapte aleşi să se îngrijească de lucrurile naturale ale Bisericii, atunci când o încercare nereuşită de comunism a fost permisă de Domnul ca să demonstreze inoportunitatea unui astfel de aranjament în Biserică.

Printre altele, se aminteşte că Filip avea patru fiice fecioare „care proroceau”, dar ce a însemnat aceasta nu putem şti sigur. Nu trebuie să presupunem în grabă că aceste patru tinere femei erau învăţători publici în Biserică, având în vedere declaraţiile clare ale apostolului în acest subiect. S-ar putea să fi avut vreo ocupaţie publică pe linia cuvântărilor sau învăţării publice — probabil erau învăţătoare la şcoală. Învăţarea în acel timp nu era ca astăzi, prin studierea cărţilor, ci prin prezentări orale sau profeţie. Noi preferăm să înţelegem pasajul în această lumină şi în armonie cu învăţătura generală a Scripturilor, care peste tot încredinţează fraţilor învăţarea publică în Biserică.

„Fiii şi fiicele voastre vor proroci”

Referinţa marginală din Biblia noastră obişnuită (în l. engleza, n.t.) identifică referirea la cele patru fecioare cu profeţia lui Ioel: „Fiii şi fiicele voastre vor proroci; bătrânii voştri vor avea visuri şi tinerii voştri vor avea viziuni”. Nu vedem nicio legătură între profeţie şi declaraţia cu privire la cele patru fiice ale lui Filip. De fapt, nu există nici măcar o sugestie că ele ar fi făcut o consacrare Domnului sau că ar fi primit Spirit sfânt. Faptul că erau fecioare nu implică nimic de felul acesta. Apropo, ar fi bine să arătăm aici în câteva cuvinte ce înţelegem noi că înseamnă cuvintele profetului Ioel.

Sf. Petru identifică profeţia în ansamblu cu binecuvântarea de la Cincizecime asupra Bisericii, la zece zile după înălţarea Domnului nostru. Aceasta nu înseamnă însă că profeţia sa împlinit complet acolo. Sf. Petru zice că ceea ce ei au văzut a fost ceea ce, sau o parte din ceea ce a vorbit profetul Ioel. Există vreun indiciu că Spiritul sfânt a fost turnat peste fiii şi fiicele credincioşilor la Cincizecime? Nicidecum! A venit numai asupra credincioşilor consacraţi. Au toţi creştinii tineri care primesc Spirit sfânt experienţe speciale cu viziuni? Şi au toţi creştinii în vârstă, experimentaţi, experienţe speciale cu visuri? Desigur că nu! Pe bună dreptate că nu! Profeţia se împarte în două părţi; una legată de acest Veac Evanghelic, şi cealaltă legată de Veacul Milenar. Domnul a ascuns într-o anumită măsură înţelegerea ei prin referirea mai întâi la binecuvântările Veacului Milenar, şi apoi la acest Veac şi binecuvântările lui.

Cele două veacuri şi binecuvântările lor sunt diferenţiate prin expresiile, „În zilele acelea”, însemnând Veacul Evanghelic, şi „După aceea”, însemnând Veacul Milenar. Noi suntem încă în Veacul Evanghelic, numit „În zilele acelea”. Încă avem binecuvântările promise în acest Veac, şi anume, turnarea Spiritului sfânt peste servitorii şi servitoarele lui Dumnezeu, indiferent de vârstă, sex, sau naţionalitate. Această binecuvântare a început la Cincizecime şi se va încheia cu ungerea ultimului membru al Corpului lui Cristos. Apoi va începe cealaltă parte a promisiunii binecuvântate, şi anume, „În zilele de pe urmă ... voi turna din Duhul Meu peste orice făptură”. Această binecuvântare sigur nu se aplică la timpul prezent; şi, la fel de sigur, se va împlini sub administraţia Împără­ţiei Milenare. Atunci va veni timpul când „fiii voştri şi fiicele voastre vor proroci”, vor învăţa. Aceasta nu va fi o învăţare în Biserică, nici de către Biserică, ci o învăţare a lumii de către lume, sub supravegherea Cristosului glorificat pe planul spiritual, şi a Vrednicilor din Vechime făcuţi perfecţi pe planul uman ca reprezentanţi pământeşti ai Împărăţiei cereşti.

Acum remarcaţi expresia, „Tinerii voştri vor avea viziuni şi bătrânii voştri vor avea visuri”. Noi preferăm o traducere diferită, care, credem noi, dă ideea intenţionată, şi anume, „Tinerii voştri vor vedea viziunile glorioase (ale Restabilirii, binecuvântării, etc. în proces de împlinire) despre care bătrânii voştri au visat (lucrurile pe care ei le-au sperat vag şi le-au înţeles neclar şi le-au dorit mult)”.

„Plângeţi şi-mi rupeţi inima”

Agab avea duhul prorociei în felul în care îl aveau prorocii din vechime, aşa încât el a prezis evenimente viitoare. Era binecunoscut Bisericii. El a fost cel care a profeţit marea foamete din toată lumea, care a avut loc în zilele Cezarului Claudiu (Fapt. 11:28). El a venit la Cezareea în timp ce Pavel era încă acolo, şi, luând brâul sf. Pavel, şi-a legat mâinile şi picioarele şi a declarat că Spiritul sfânt mărturisea că aşa vor lega evreii din Ierusalim pe sf. Pavel, posesorul brâului, şi-l vor da în mâinile neamurilor. Această profeţie a fost în deplină armonie cu alte preziceri de rău pentru apostol. Nui de mirare deci că prietenii care l-au însoţit, şi alţii din Cezareea, l-au îndemnat să anuleze vizita şi astfel să scape de răul indicat că se va face dacă va merge acolo. În mod normal, am presupune că sfatul era bun şi că nu era înţelept să intre în dificultăţi. Dar se pare că sf. Pavel avea alt sfat de la Domnul, pe care îl urma — ceva obligatoriu pentru el, care l-a făcut să înfrunte orice ca să-şi împlinească datoria. Nu trebuie să gândim despre apostol că mergea nepăsător, cu răceală spre acest necaz. Un astfel de gând este contrazis când remarcăm răspunsul dat prietenilor săi insistenţi. Foarte preocupat pentru ei, ca şi pentru sine, el a răspuns: „Ce faceţi de plângeţi aşa şi-mi rupeţi inima? Eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar chiar să şi mor în Ierusalim pentru Numele Domnului Isus”. Eroice cuvinte! Nobile sentimente! Credincio­şie personificată!

În mod evident Domnul îl proba pe apostol, dezvoltând în el caracter, stabilitate, credincioşie. Nu că înainte nu a avut aceste calităţi, ci că toate aceste experienţe vor face să adâncească şi să fixeze acel caracter. El ne sugerează că s-a dus la Ierusalim datorită unui angajament, a unei promisiuni solemne făcute Domnului pentru împlinirea credincioasă a unei datorii. Acum întrebarea era: Îşi va ţine angajamentul? Îşi va împlini obligaţia, sau o va ocoli din cauza fricii sau a ceea ce i-ar putea face oamenii, sau datorită rugăminţilor prietenilor săi? Ne bucurăm de spiritul apostolului, de credincioşia sa, curajul său. Deoarece a înţeles că era voia Domnului să meargă la Ierusalim, a ştiut că Tatăl va supraveghea toate lucrurile, în armonie cu sfatul voii Sale.

Se pare că vizita lui la Ierusalim a fost oportună, am putea spune necesară, pentru întărirea „casei credinţei” şi pentru a ajuta pe unii dintre ei spre o poziţie mai clară cu privire la obligaţiile Legii şi la libertatea faţă de Lege pentru cei care au acceptat pe Cristos. Pe lângă aceasta, din acest loc Domnul a stabilit ca apostolul să meargă la Roma pentru a mărturisi numele Lui şi acolo, în capitala politică a lumii; şi ca mai întâi să vestească Evanghelia lui Agripa şi Festus şi altora de seamă, şi prin ei să fie adusă în atenţia specială a împăratului şi a altora în autoritate la Roma. A fost foarte potrivit ca prietenii apostolului să înceteze a-l mai ruga. Mai întâi, pentru că au recunoscut că el făcea voia Domnului; şi pentru că, în al doilea rând, efortul în continuare, în mod evident, nu va reuşi să-l mişte de la scopul său — se va dovedi zadarnic. În al treilea rând, pentru că îl făcea să-i fie mai greu de suportat, rupându-i inima.

Să ne amitim cu toţii că toate procedurile speciale ale Domnului cu poporul Său în timpul acestui Veac Evanghelic sunt în vederea dezvoltării lor în caracter, nu doar un caracter bun, ci un caracter fixat. Nu este suficient să-L acceptăm pe Cristos, nici nu este suficient săL predicăm altora. Pentru a fi potriviţi pentru Împărăţia cerească trebuie să dezvoltăm caractere în armonie cu Domnul nostru — blânde, totuşi ferme; plăcute, dar puternice. Aceasta este indicat în termenii uceniciei noastre. Trebuie să-l copiem pe Învăţătorul nostru, care este şi Răscumpărătorul nostru. Trebuie să lăsăm ca lumina Lui să strălucească. Este important să vedem acest fapt. Se pare că dificultatea pentru majoritatea oamenilor este că nu văd şi nu înţeleg scopul vieţii; prin urmare pierd ocazii valoroase şi lecţii preţioase.

Dl Marden (Orrison Swett Marden, 1848-1924, autor de cărţi motivaţionale, n.t.) a spus recent: „Cunosc un om ale cărui realizări au fost o minune pentru toţi cei care l-au cunoscut, care în copilăria lui a făcut o hotărâre: «Fiecare ocazie să fie marea ocazie, pentru că nu poţi şti când soarta te va pune într-un loc mai mare». Dacă era la şcoală continua să se gândească: «Nu trebuie să evit problemele grele, pentru că ele s-ar putea ridica atunci când voi fi mare şi vor mărturisi împotriva credincioşiei mele ca băiat şi m-ar putea învinge. Trebuie să văd o ocazie în fiecare lecţie şi să cultiv un obicei de a birui, un obicei de credincioşie şi acurateţe»”.

Aceasta este doar o elaborare a ceea ce Cartea Bună zice: „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. Căci în Locuinţa Morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune”. Şi iarăşi: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari”.

Dificultăţile de pe cale nu ar dovedi că nu este calea corectă. Peregrinul lui Bunyan (alegorie religioasă scrisă în 1678 de către John Bunyan, 1628-1688, scriitor şi predicator din Anglia, n.t.), călătorind spre cetatea cerească a dat în calea sa peste Dealul Dificultăţii. Iar Domnul nostru i-a avertizat pe toţi cei care vor umbla în urmele Sale că şi calea lor trebuie, din necesitate, să fie plină de necazuri — probe. Răsplata este pentru cei care biruiesc. Nu poate fi biruinţă decât dacă există dificultăţi.

Cum să decidem voia Domnului

Apostolul nu ne spune care era baza încrederii sale că făcea voia Domnului în faptul că mergea la Ierusalim, dar putem fi siguri că a avut motive substanţiale de a crede că mergea pe calea Domnului. Întregul lui caracter ne arată că era prea prudent şi prea credincios încât să meargă într-o direcţie contrară voinţei divine.

Cât despre modul în care putem noi decide care este şi care nu este calea Domnului pentru noi, găsim că regula pe care George Mueller (1805-1898, evanghelist din Anglia, n.t.) ne spune că a urmat-o, este atât de asemănătoare cu cea pe care noi înşine o urmăm, încât ne face plăcere să o cităm:

„La început caut să-mi aduc inima într-o astfel de stare încât să nu aibă voinţă proprie cu privire la o chestiune dată. Nouă-zecimi din dificultăţi sunt biruite când inimile noastre sunt gata să facă voia Domnului, oricare ar fi ea. După ce am făcut aceasta, nu las rezultatul pe seama sentimentelor sau simplei impresii. Dacă fac aşa, mă expun la o mare amăgire. Caut voia sau Spiritul lui Dumnezeu prin sau aşa cum este legat de Cuvântul lui Dumnezeu. Spiritul şi Cuvântul trebuie combinate. Dacă privesc doar la Spirit, fără Cuvânt, mă expun de asemenea la mari amăgiri. Dacă Spiritul sfânt ne îndrumă cumva, el o va face în acord cu Scripturile şi niciodată contrar lor. Apoi iau în socoteală circumstanţele providenţiale. Acestea indică adesea clar voia lui Dumnezeu, în concordanţă cu al Său Cuvânt şi Spirit. Cer lui Dumnezeu în rugăciune să-mi descopere corect voia Sa. Astfel prin rugăciune către Dumnezeu, prin studierea Cuvântului Său şi prin reflecţie, ajung la o judecată intenţionată, după cea mai bună cunoştinţă şi ocazie a mea, şi, dacă minta mea este astfel în pace, procedez ca atare”.

Mult onoratul Mnason

La timpul cuvenit apostolul şi însoţitorii săi au pornit spre Ierusalim. Citim: „Ne-am pregătit de plecare (am luat cărăuşia, în trad. engleză, n.t.) şi ne-am suit la Ierusalim”. Acest cuvânt cărăuşie, în general nu mai este folosit astăzi. Este din engleza veche şi înseamnă bagaj sau pachet; transport, mijloc de transport, cărăuşie.

Mnason din Cipru, ucenic de mult timp, la care călătorii au poposit în Ierusalim, ia întâlnit la Cezareea, şi cu unii dintre fraţii de acolo i-a însoţit la Ierusalim. Erau un grup fericit, probabil doisprezece, totuşi cu teamă, având în vedere aşteptările lor că sigur i se va întâmpla ceva preaiubitului lor frate, apostolul Pavel — pentru că, „Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el”. Ajunşi la casa lui Mnason, încă şi mai mulţi fraţi i-au primit, deşi întâlnirea obişnuită şi saluturile oficiale n-au venit decât mai târziu prin sf. Iacov, care pare să fi fost vorbitorul principal printre fraţi.

Mnason evident i-a apreciat pe oaspeţi şi s-a bucurat de privilegiul de a-i găzdui. Dar cât de mult a crescut bucuria lui ulterior, ne putem doar imagina. Anii următori ai vieţii apostolului, proeminenţa lui în Biserică, binecuvântările care au curs de la el spre toţi în mod public, trebuie să fi fost şi cu el în cursul vieţii zilnice şi să-i fi binecuvântat oportunităţile. În timp ce a fost o mare onoare să-L găzduiască pe Domnul, aşa cum Lazăr, Maria şi Marta au făcut în Betania, o mare onoare să-l găzduiască pe apostol, aşa cum a făcut Mnason, este de asemenea o mare onoare astăzi să găzduieşti pe oricare din ucenicii Domnului, fie ei slabi şi micuţi, ori de seamă în ochii lumii. Fiecare creştin trebuie să aibă această dorinţă, dacă are iubire frăţească. Şi fiecare, dacă găzduieşte un profet, se poate aştepta la răsplata unui profet — o răsplată proporţională cu onoarea profetului în ochii Marelui nostru Împărat, ai cărui ambasadori suntem cu toţii. În timp ce ar fi mult mai mare onoare, într-un sens, să-L găzduieşti pe Însuşi Domnul decât să găzduieşti pe oricare dintre fraţii Lui, totuşi, grija personală faţă de Răscumpărătorul nostru fiind imposibilă, El ne-a asigurat că va accepta tot şi orice facem chiar şi pentru cel mai mic dintre fraţii Lui ca făcut Lui Însuşi.